23 februarie 2010

O întrebare pe bune: la ce bun filosofia?

Cititorilor care mai au răbdare să citească despre filosofie le ofer mai jos cîteva fragmente din cursul festiv pe care l-am ţinut la absolvirea generaţiei 2002 a secţiei Filosofie de la Universitatea « Babeş-Bolyai ».
Transcriu aceste fragmente într-un mod interesat : într-un moment în care a cere dreptul la filosofie pare un lux insuportabil pentru o societate lihnită de profesionalizare, eficienţă imediată, pe care le impune şi universităţii, vreau să-i întreb pe trecătorii prin acest loc ce argumente ar putea convinge un absolvent de liceu « să dea » la filosofie. Care sînt argumentele în favoarea filosofiei şi care sînt cele în defavoarea ei ? Şi nu e vorba doar de argumente teoretice ori speculative (dragostea de înţelepciune, cunoaşterea dezinteresată, căutarea adevărului etc.), ci şi de cele practice, contextuale : ce oferă facultăţile de filosofie din România, cum ajunge un elev de liceu să întîlnească (sau nu) filosofia în studiile sale, ce alt fel de întîlnire (personală sau literară) poate convinge un tînăr să reziste seducţiei specializărilor la modă şi să se dedea risipei filosofice ? Dar şi invers : chiar dacă întîlnirea lui cu filosofia a fost una fericită, care sînt motivele pentru care nu va opta totuşi pentru studii în filosofie, păstrînd-o astfel pe aceasta ca o pasiune de tinereţe, ca pe un hobby sau ca pe un refugiu, în timp, din calea presiunilor mercantiliste ale vieţii de zi cu zi ?

Dreptul la filosofie


Astăzi, filosofia pare mai puţin asigurată în autonomia sa ca disciplină decît a fost în epoci trecute şi întunecate. Atunci cînd nu este pur şi simplu ignorată pentru că neprofitabilă, ea face obiectul unor recuperări în numele imperativelor momentului: integrare europeană, aderare la NATO, democraţie, economie de piaţă, acţiune pozitivă etc. Acestor noi idealuri ale societăţii în care trăim trebuie să li se supună, să li se sacrifice chiar, pînă şi filosofia, prinsă adeseori în flagrant delict de naivitate ori de gratuitate. Ea şi-a pierdut, aşa cum cu amărăciune remarca şi Gilles Deleuze, pînă şi dreptul de a spune că măreţia ei rezidă în aceea că nu serveşte la nimic; asemenea cochetării nu sînt pe gustul birocraţilor care decid astăzi bugetele în economie, politică şi în universitate şi oricum, ele nu-i amuză în primul rînd pe absolvenţii disperaţi că de luna viitoare nu vor mai primi nici măcar acea bursă simbolică de pînă acum.

O vreme, s-a crezut că păstrarea filosofiei în corpusul de discipline liceale şi universitare era semnul unei anume sănătăţi culturale a societăţii. Era, cum s-ar spune, un fel de week-end al celorlalte materii, un fel de lux pe care trebuie să şi-l permită din cînd în cînd maşina de produs şi reprodus a economiei sociale. Dar astăzi pînă şi produsele de lux sînt supuse cererii şi ofertei: ce oferiţi voi, filosofii, ca instituţie pedagogică şi ştiinţifică acestor tineri care de mîine trebuie să caute de lucru? Care sînt competenţele şi performanţele pe care ei le vor putea pune la bătaie nu doar – cum romantic se spune – pentru a-şi cîştiga o pîine, (nimeni nu trăieşte de fapt dintr-o pîine, trăieşte din mult mai mult şi din altceva), ci pentru a trăi decent într-o societate tot mai expusă indecenţei, pentru a face pe mai departe proba onestităţii dobîndite măcar în parte aici, anume în medii profesionale a căror bogăţie simbolică şi materială e adeseori invers proporţională cu valoarea lor etică, pentru a transmite (aceia, puţini dintre ei, care vor avea curajul să lucreze în învăţămînt) o cunoaştere şi o dragoste de cunoaştere pe care aproape nimic n-o mai justifică astăzi şi pe care o înlocuieşte, în aprobarea noastră indiferentă, dobîndirea şi managementul informaţiei, pentru a cultiva o limbă tot mai sărăcită de noile ideologii ale “implementării”, “adeziunii”, “integrării”, “reformei”, “accelerării privatizării”, “drepturilor omului”, “strategiilor educaţionale” etc., o limbă răstignită în comunicare şi chinuită de noii administratori ai adevărului politic, economic sau academic.

Despre ce drept la filosofie poate atunci să fie vorba? Şi de ce să mai vorbim despre un drept la filosofie în moment de bilanţ, cînd pentru mulţi dintre absolvenţii de astăzi, prin forţa tuturor împrejurărilor sociale şi economice, filosofia nu va mai fi în curînd decît o dulce amintire? Pentru părinţii înşişi, miraţi încă de alegerea cel puţin ciudată pe care au făcut-o copiii lor acum patru ani, cînd, în loc să-şi aleagă o şcoală care să le dea o meserie, au venit la filosofie, nefiind nici azi în stare să spună “ce-o să facă după ce termină”.

16 februarie 2010

Violenţă şi precaritate

Între violenţă şi precaritate există o relaţie complicată şi complice. Complicată, pentru că nu e suficient să spunem că violenţa produce precaritate. Ştim prea bine că surpriza şi intensitatea actului violent (efectuat de om sau interpretat de om, atunci cînd îl atribuie naturii) ne fragilizează, ne slăbesc corzile cu care sîntem ancoraţi de lume şi de noi înşine (de la corzile cele mai materiale, casa, trupul, ceilalţi, pînă la cele mai imateriale, credinţe, pasiuni, idealuri). Mai ştim de asemenea că dependenţi fiind, încercăm uneori să scăpăm de slăbiciune, de sărăcie, pe cale violentă, renunţînd la precauţii sau la principii şi mizînd totul pe o carte, adesea perdantă.
Există însă o complicaţie în această relaţie şi ea intervine atunci cînd violenţa şi precaritatea capătă o „discreţie”, dacă putem spune aşa, cînd nu se mai manifestă extrem, prin rupturi, şocuri, explozii etc. Acesta e violenţa după care aleargă televiziunea, aceea care face rating şi care-i lipeşte pe milioanele de anonimi de ecrane: felicitîndu-se că nu sînt victime, invidiindu-i pe învingătorii zilei. Dar mai sînt cealaltă violenţă şi cealaltă precaritate: tăcute, profunde şi deloc spectaculoase. Acelea care brăzdează în fiecare zi fiecare existenţă individuală, care o hărţuieşte şi o obligă să improvizeze din fragmentele pe care violenţa măruntă şi precaritatea îndelungată le produc. Complicaţia vine din ciudata (sau poate doar neînţeleasa) circulaţie a violenţei dinspre instanţele ei spectaculoase înspre cele banale, şi invers. De asemenea, alt aspect al acestei complicaţii vine din felul în care precaritatea căreia i-am zis „naturală”, biologică se distribuie şi se prelucrează în destine individuale
Aşa cum violenţa creează falsa aparenţă a unei vieţi trăite intens, a unui spectacol perpetuu al existenţelor, tragic sau euforic, tot aşa precaritatea la nivelului omului de rînd fisurează pojghiţa rutinei transformînd-o nu în ceva „interesant” (ori, mai bine zis, doar în ceva „interesant”), ci în incoerenţă, în lucru mereu neînfăptuit, ruinîndu-se în el însuşi. O viaţă trăită precar e una lipsită violent de orizont, violent ataşată prezentului sau cel mult proiecţiei pe un termen foarte scurt şi obligată după fiecare acţiune să reia totul de la început, să refacă efortul cel mai elementar pentru duce la bun sfîrşit (sau doar la sfîrşit) un alt plan, cît de minor ar fi el.
Atunci cînd deschide seara televizorul la jurnalul violenţelor mondiale sau naţionale, omul de rînd se reconfortează în precaritatea lui: alţii sînt ucişi, sînt cuprinşi de flăcări, de ape, iar pe lîngă toate aceste tragedii de care îl desparte totul, meschina lui existenţă, insuportabilă pe toată durata zilei, devine dintr-o dată călduţă, acceptabilă, iar violenţele la care a fost supus pe stradă, la serviciu, par jocuri ale supravieţuirii la limită. La limita de jos.
Dincoace de fascinaţia cutremurelor, a inundaţiilor, a nunţilor de un milion de euro sau a Maybach-urilor cu pretenţii literare, societatea spectacolului infuzează în minţile şi trupurile consumatorilor de imagini şi simboluri violenţă în doze mici, dar infinite, făcînd din aceasta singurul mediu în care o existenţă tot mai lipsită de sens pare să-şi găsească încă o justificare.

13 februarie 2010

Spaţiile (ne)fericite ale întîlnirii

Din Arhivele acelui unic proiect Philosophy & Stuff şi ca un modest omagiu comunităţii din jurul lui, un fragment pe care l-am scris pentru acea revistă acum 11 ani.

Venim dintr-o lume căreia îi era proprie incapacitatea de a realiza întîlniri, iar noi sîntem azi martorii şi actorii acestei neputinţe. De la dispreţul profund pentru punctualitate (semn, pînă la urmă, al lipsei de respect pentru celălalt), trecînd prin deficitul de imaginaţie al organizării întîlnirilor (intime, private, publice ori oficiale), pînă la mai noile întîlniri cu nume americănesc, dar tot cu apucături neaoşe, în care confruntarea de idei şi dialogul sînt repede înlocuite cu atacul la persoană şi insulta – toate dau seama de fragilitatea relaţiei sociale, al cărei indicator fidel este întîlnirea.
Intelectualii participă (noi participăm) din plin la nefericirea întîlnirilor, fie prin nepriceperea organizării propriilor întîlniri (cursuri şi seminarii plicticoase, simpozioane şi conferinţe inutile, ceremonii false), fie prin lipsa de efect a întîlnirilor cu alţii (discursuri elitiste în mass-media, incapacitatea formulării clare şi simple a ideilor, neputinţa ieşirii din propriul discurs tehnic etc.). Anii din urmă au fost anii formării profesionale, atît de necesare pentru lansarea unor noi generaţii de competenţe în diversele discipline. Anii ce vin trebuie să fie anii afirmării extra-profesionale a acestor generaţii, nu numai prin ocuparea posturilor în administraţie, politică, economie, cultură etc., ci şi prin transmiterea unor noi reguli, atitudini şi valori dincolo de spaţiul îngust al profesiei, reguli, atitudini şi valori ale dialogului şi întîlnirii. Vom rata din nou startul dacă vom aştepta ca alţii să desţelenească această mirişte intoxicată a spaţiului social de tranziţie; nimeni şi nimic nu va pregăti pentru noi un teren propice afirmării de sine şi afirmării unor noi valori. Nu putem aştepta ca alţii să ne dea întîlnire pe terenul lor, după aceleaşi reguli de 10, 50 ori 100 de ani încoace. Nu putem spera că resentimentul, ura şi intoleranţa vor dispărea de la sine, prin simplul fapt că tinerii nu mai cred în ele (dar chiar nu mai cred?). Atîta vreme cît aşa ceva aduce bani, voturi şi publicitate, ele vor fi instrumente de manipulare în mîinile celor care vor şti cum să le folosească. Nici o întîlnire nu e fericită “acolo” şi “atunci”, ea se împlineşte doar prin asumarea prezenţei împreună în spaţiu şi timp. Nici “America” pentru tineri, nici “istoria” pentru ceilalţi, nu sînt asemenea spaţii, cel puţin nu atîta vreme cît ele sînt producţii fantasmatice şi eschivîndu-l pe aici şi acum. (Continuare...)

11 februarie 2010

Duhul, untul si ura fata de democratie

Pe marginea articolului Alinei Mungiu-Pippidi din România liberă, o altă sugestie de lectură si mai ales de reflecţie:

Lăsînd deoparte orice politică, termenul de democraţie devine atunci deopotrivă eufemismul desemnînd un sistem de dominaţie căruia nu mai vrem să-i spunem pe nume şi numele subiectului diabolic ce se aşază în locul acestui nume şters: un subiect compozit, în care individul care suportă acest sistem de dominaţie şi cel care-l denunţă se confundă. Prin trăsăturile lor combinate, polemica schiţează portretul-robot al omului democratic: tînăr consumator imbecil de popcorn, de telerealitate, de safe sex, de asistenţă socială, de drept la diferenţă şi de iluzii anticapitaliste sau altermondialiste… Se instaurează atunci domnia furioşilor care amestecă formele noi de publicitate ale mărfii şi manifestările celor care se opun legilor sale, moliciunea „respectului pentru diferenţe” şi noile forme de ură rasială, fanatismul religios şi pierderea sacrului.
(Jacques Rancière, La haine de la démocratie)

8 februarie 2010

Misiune indeplinita


E atita galagie in jur, isteria muta si spasmodica a blogurilor, facebook-urilor, messenger-elor, twitter-urilor acopera totul, asemeni zapezilor paradoxale din epoca incalzirii globale. In toata aceasta agitatie, nu mai e mare lucru de spus, incepe sa devina o arta a sti sa taci, a invata sa nu spui absolut nimic, adica, altfel spus, a te cauta pe tine fara nici un fel de mediator virtual, tu cu tine insuti sau insati, in brutalitatea unui fata in fata privindu-te in oglinda dupa o noapte prea lunga.
Inca nu putem percepe, decodifica toate intelesurile faptului ca incepem sa scriem mai mult decit sa citim. Este o revolutie culturala sau, mai degraba, paraculturala, anticulturala. De unde impulsul - pulsiunea, afectul violent - de a spune ceva, orice, de a lasa o urma pe ecranele si in ochii altora, cit de efemera si cit de neinsemnata, dar sa fie o urma, sinonima cu salvarea noastra din anonimat si uitare? De unde nevoia de a-si expune intimitatea, subiectivitatea, afectivitatea, primului venit, cunoscutului si necunoscutului? Face bine sa te "share"-uiesti? E deja o rutina, e o terapie, e o dependenta?
Sintem trecuti demult dincolo si de formare, dar si de informare. Si de emancipare, dar si de cultivare. Nu mai cautam informatie, nu mai avem a merge dupa ea, ne urmareste ea peste tot, ne bintuie, in case, la munca, pe strada, in masina, in avion, pe sosele, in magazine, unde nu e informatie, unde nu e imagine, unde nu e ceva nou, mereu nou, obsedant de nou? Cel mai greu de-acum e sa ne destelenim, sa smulgem radacinile moarte ale copacilor doboriti de avalansa noului.
Adevaratul act revolutionar pare a fi de acum inainte inventarea formelor de rezistenta la informare, iar ascetismul veacului nostru e posibil sa semene cu efortul de a renunta sa spui ceva, cu abtinerea de la "comunicare", pandemia impotriva careia nu vrem, doamne fereste, sa inventam un vaccin.
Propun o zi pe an fara "virtual", fara "comunicare", fara "publicitate", fara "conturi" si fara liste nesfirsite de parole, fara retele de socializare si cereri de prietenie "à la con", fara linkuri si status-uri si avataruri prefabricate sau personalizate. Poate fi mai rau decit o zi fara tutun, fara masina, fara becuri aprinse?

PS: Un trecator grabit pe acest blog a spus ca-l plictiseste locul. Misiune indeplinita.

4 februarie 2010

Omul ondulatoriu

În societăţile disciplinare, nu încetam să reîncepem (de la şcoală la cazarmă, de la cazarmă la uzină), în timp ce în societăţile de control nu terminăm niciodată cu nimic, întreprinderea, formarea, serviciul fiind stări metastabile şi coexistente ale unei aceleiaşi modulaţii, ca un deformator universal.

În societăţile de control esenţialul nu mai e o semnătură sau un număr, ci un cifru: cifrul este parola (mot de passe), în timp ce societăţile disciplinare sînt reglate de cuvinte de ordine (mots d’ordre) (atît din punctul de vedere al integrării cît şi din cel al rezistenţei). Limbajul numeric al controlului e făcut din cifruri, care marchează accesul la informaţie, ori îl resping. Nu ne mai aflăm în faţa cuplului masă-individ. Indivizii au devenit „divizi”, iar masele, eşantioane, date, pieţe sau „bănci”. Poate că banul exprimă cel mai bine distincţia dintre cele două tipuri de societăţi, pentru că disciplina s-a raportat întotdeauna la monezi turnate care conţineau aur ca număr etalon, în timp ce controlul trimite la schimburi flotante, modulaţii care fac să intervină ca o cifră un procentaj de diferite monezi eşantion. Vechea cîrtiţă monetară este animalul mediilor de închidere, însă şarpele este cel al societăţilor de control. Am trecut de la un animal la altul, de la cîrtiţă la şarpe, în regimul pe care îl trăim, dar şi în felurile noastre de viaţă şi în raporturile cu celălalt. Omul disciplinelor era un producător discontinuu de energie, însă omul controlului este mai degrabă ondulatoriu, pus pe orbită, pe un fascicol continuu. Surf-ul a înlocuit peste tot vechile sporturi. (Continuare...)