Dincolo însă de aceste consideraţii şi comparaţii, cum putem interpreta devenirea societăţilor noastre şi, în particular, a societăţilor postcomuniste din perspectiva acestor două figuri, ale suveranului şi precarului? În ce fel viaţa cotidiană a acestor societăţi se lasă înţeleasă în categoriile încă vagi ale suveranităţii şi precarităţii?
Aş spune că evenimentul căderii comunismului este momentul despărţirii de ultimele iluzii politice sau metafizice ale suveranităţii; ştim prea bine că regimul politic totalitar comunist încetase de mai multă vreme să creadă el însuşi, în ciuda declaraţiilor sale agresive, în posibilitatea instaurării unui regim al libertăţii suverane. Egalitatea pe care o propovăduia, egalitate la nivelul de jos, al existenţei trăită la minimul securităţii ontologice, anula orice posibilitate de distincţie (dar nu de ierarhie!), calitate fără de care aspiraţia la suveranitate rămîne neputincioasă. Dar căderea comunismului s-a produs şi atunci cînd aceste iluzii au încetat să mai funcţioneze, atunci cînd realismul rece şi pragmatic al societăţii de consum le-a înlocuit cu modelul unei suveranităţi ce poate fi atinsă pe cale individuală, prin consum şi prin ceea ce s-ar putea numi un design existenţial propriu. Să fim bine înţeleşi: suveranitatea promisă de capitalism nu e mai puţin iluzorie, după cum precaritatea indusă de economia de piaţă nu e mai puţin gravă, ba dimpotrivă. Atîta doar că iluzia produce zilnic efecte reale de suveranitate, iar precaritatea pare a putea fi zilnic evitată la limită, ori depăşită tocmai atunci cînd acest lucru părea cu neputinţă.