27 mai 2011

Spectacolul securităţii

După montarea sutelor de camere de luat vederi în oraş, clujenii au dreptul aproape în fiecare zi la imagini difuzate în presă cu accidente spectaculoase, maşini răsturnate în intersecţii, ciocniri violente, bătrîni loviţi în plin pe trecerea de pietoni de şoferi grăbiţi şi neatenţi. Fiecare film oferit cu generozitate de poliţie, prelucrat pentru a difuza violenţa în buclă, adună zeci de mii de vizualizări, provoacă în sfîrşit senzaţii tari („Atenţie, imagini şocante!”, ultimul spot publicitar, ultima găselniţă a traficului virtual umflat de traficul rutier), groază amestecată cu o plăcere perversă şi, peste toate, uşurarea, dacă nu chiar bucuria, că eu sau cineva apropiat mie ori doar cunoscut a scăpat şi de data asta. Ordinea şi siguranţa publică au fost din nou salvate graţie tot mai numeroşilor şi vigilenţilor ochi electronici, supravegheaţi ei înşişi dintr-un spaţiu demn de 1984, anume construit, de cîţiva ochi umani lipiţi în permanenţă de zeci de ecrane ce difuzează non-stop spectacolul oraşului.

22 mai 2011

Seminarul filosofic despre munca (2011)

Update 22 mai 2011

Departamentul de Filosofie si Grupul pentru Actiune Sociala


În contextul recodificărilor actuale ale muncii în numele pretinsei necesităţi şi urgenţe a ieşirii din criză şi al recîştigării unei noi competitivităţi, ideologia şi practica neoliberală impun flexibilizări, eficientizări, dar şi constrîngeri al căror efect pe termen mediu şi lung se traduce prin rafinarea formelor de exploatare şi fragilizarea relaţiilor sociale. Într-un asemenea context, seminarul despre muncă îşi propune o întoarcere la texte clasice şi contemporane consacrate muncii, de la cele ale lui Marx privind distincţia dintre munca concretă şi munca abstractă, trecînd prin manifestele împotriva muncii ale grupului Krisis şi prin operaişii italieni, pînă la teoriile privind sfîrşitul muncii, imaterializarea ei, munca afectivă şi construcţia noilor forme de subiectivitate.

Seminarul – deschis tuturor celor interesaţi – se va desfăşura sub forma unor întîlniri săptămînale de două ore, cu o intervenţie principală urmată de discuţii pe marginea unui text dinainte stabilit. Textele sînt depuse într-un dosar la Biblioteca de Filosofie a UBB, Clădirea centrală, str. Kogălniceanu 1. Unele texte sînt disponibile în format electronic şi vor fi transmise celor doritori pe email.


14 mai 2011

Despre substanța etică a arhitecturii


Kázmér Kovács: În mod simplu, poate prea simplu, relaţia dintre arhitectura de nou şi arhitectura conservatoare de patrimoniu se pune în termeni antagonici, ceea ce, după convingerea mea, este o eroare de percepţie. Cele două atitudini edificatoare sînt complementare. Oare abordarea spaţiului public de către locuitori şi abordarea tehnică şi marginală de către profesionişti pot fi despărţite de semnificaţia şi posteritatea sa?

Ciprian Mihali: Vreau să ridic puţin moralul: nu sînt bucureştean, nu iubesc Bucureştiul, nici nu-l detest. Am început să-l cunosc îndeaproape şi cu mare plăcere cînd eram bursier al Colegiului „Noua Europă“, timp de trei ani am făcut cîteva zeci de mii de kilometri în trenul dintre Cluj şi Bucureşti şi pe străduţele din jurul Colegiului. Aşadar, am o relaţie mai degrabă plăcută, dar distantă cu el: nu mă pasionează şi nici nu-mi afectează visele. La Cluj avem toate motivele de optimism – am dat miniştri străluciţi, am dat un grup de stînga revoluţionar, am dat un prim-ministru curajos, am dat o campioană a României la fotbal şi, mai nou, am dat cel mai tînăr şi mai dinamic preşedinte al Ordinului Arhitecţilor. Prin urmare, viaţa e frumoasă la Cluj... Trebuie să vă spun că îi frecventez pe arhitecţi, dintr-un soi de complicitate cu paşii calculaţi, după încheierea tezei de doctorat, pentru că m-au pasionat aceste discipline sau preocupări vocaţionale. Am tatonat terenul de partea arhitecţilor, de partea juriştilor şi de partea medicilor. Toate cele trei categorii sînt bănoase, dar cei mai simpatici rămîn arhitecţii, oricum am lua-o. Toate trei sînt profesii vocaţionale, poate printre ultimele pe care societatea noastră le permite. În ce constă această chemare pe care societatea modernă a creat-o ca pe un factor de responsabilitate socială? Juristul, omul legii, este chemat să facă dreptate, medicul este chemat să redea sănătatea, arhitectul este chemat să îngăduie locuirea. Dar dacă dreptatea şi sănătatea presupun mai degrabă gesturi şi intervenţii excepţionale – nu sîntem, din fericire, bolnavi tot timpul şi nici neîndreptăţiţi tot timpul – cu arhitectura ne zbatem zi de zi. Iar dacă îi vedem la televizor mai des pe medici şi pe jurişti decît pe arhitecţi este şi pentru că rănile nedreptăţii şi rănile sistemului sanitar sînt mai dureroase sau măcar mai evidente şi mai spectaculoase, într-o societate ea însăşi spectacularizată. Arhitectura este mai discretă din acest punct de vedere. Dar este o discreţie permanentă, zilnică.

5 mai 2011

Despre arhitect, despre chemările şi datoriile lui

„Astăzi, cele mai multe dintre case nu plac decît la două persoane: proprietarului şi arhitectului. Casa trebuie să placă tuturor. Ceea ce o distinge de opera de artă, care nu este obligată să placă nimănui… Opera de artă este afacerea privată a artistului. Casa nu este o afacere privată. Opera de artă este adusă pe lume fără ca nimeni să-i simtă nevoia. Casă răspunde unei nevoi. Artistul nu este responsabil faţă de nimeni. Arhitectul e responsabil faţă de toată lumea… Opera de artă este prin esenţă revoluţionară, în vreme ce casa e conservatoare. Opera de artă se gîndeşte la viitor, casa la prezent. Opera de artă smulge oamenii din comoditatea lor. Noi îi detestăm pe cei care ne smulg din comoditatea noastră şi vin să ne tulbure confortul. De aceea iubim casa şi detestăm arta… Asta înseamnă că, atunci, casa n-ar fi o operă de artă? N-ar fi arhitectura o artă? Nu, nu este. Numai o mică parte din munca arhitectului este de domeniul Artelor Frumoase: mormîntul şi monumentul comemorativ… Artistul este propriul său stăpîn, arhitectul este servitorul comunităţii… Sarcina arhitectului este de a provoca emoţii juste.” (Adolf Loos, 1910)

Supravieţuiesc astăzi în societatea noastră cel puţin trei vocaţii majore, în sensul consacrat al acestui termen, de Beruf, deopotrivă chemare şi datorie: vocaţia de medic, vocaţia de jurist şi vocaţia de arhitect. Fiecare dintre ele se materializează într-o profesie care necesită anumite înclinaţii, pasiuni sau chiar un anumit talent. Fiecare din aceste vocaţii, în sensul de chemare, necesită din partea celui sau celei care alege să îi răspundă un anumit tip de răspuns şi mai ales o anumită responsabilitate. Aceasta, de altfel, dă vocaţiei dimensiunea sa de datorie. Medicul, omul legii, arhitectul, nu sînt doar oameni pasionaţi de meseria lor, ci, odată ce au asumat-o şi o exersează, ei sînt datori cu ea în faţa celorlalţi, răspund de practicarea ei pentru fiecare din deciziile pe care le iau.