29 iulie 2011

Repetiție, obișnuință, dependență

Există în viaţa fiecăruia dintre noi un anumit număr de gesturi şi comportamente pe care le reluăm forţat, mecanic sau voit. Ele ţes o pînză de fond de pe care ies în evidenţă gînduri, acţiuni, sentimente excepţionale, acelea cărora le acordăm valoare individuală şi colectivă. Aceste repetiţii, de orice fel ar fi ele, nu au nimic spectaculos şi, de multe ori, nimic reflectat sau problematic. Pe unele le deprindem foarte de timpuriu: am putea chiar spune că procesul educării în cei şapte ani de-acasă, mai ales, este, într-un anumit fel, o creştere într-ale repetării, ale deprinderii şi familiarizării cu feluri de a se purta care fac suportabilă şi chiar dezirabilă viaţa cu ceilalţi. 
Aş deosebi aici pe scurt între trei feluri de repetiţie. 

Primul fel, căruia i-aş spune chiar repetiţie simplă, constă în reluarea mecanică sau forţată a unor gesturi, adesea sub un impuls sau o constrîngere exterioară. A se trezi la o oră timpurie obligat de programul de muncă sau de un ordin militar, a sta la coadă pentru a cumpăra cele trebuincioase în timpul regimului comunist, bunăoară, sînt acţiuni ce pot fi reluate de oricîte ori acest lucru se impune, dar odată ce constrîngerea dispare, gestul dispare, iar dispariţia lui poate fi resimţită ca o eliberare. 

27 iulie 2011

Maramureş play cu fluor

Update Viseu...







Am avut trista ocazie să călătoresc în lunile din urmă de mai multe ori de-a lungul şi de-a latul Maramureşului. Spun tristă, pentru că această parte de ţară se scufundă ea însăşi într-o tristeţe cum rareori mi-a fost dat să văd prin alte părţi. Un aer dezolant al vremii, zămislit în chinuri din ruinele a ceea ce au fost sau s-a imaginat că au fost cîndva tradiţia locală şi spiritul locului.

Pretextul acestor gînduri mi-e oferit la nivel fenomenal de noua arhitectură care împînzeşte satele şi comunele de pe Mara şi de pe Iza. Desigur, ea nu are nimic original şi nici unic. Asemenea monstruozităţi pot fi întîlnite şi în alte zone din România, pe o paletă „stilistică” ce duce de la palatele cu turnuleţe din Oltenia, Moldova sau Transilvania, pînă la recenta inovaţie a culorilor ţipătoare + termopan + coloane + garduri şi balcoane de crom.
Ameţiţi cum sîntem încă de amestecul de nostalgie poporanistă şi pulsiuni de autenticitate satisfăcute sezonier în agroturism pe ritmuri folclorice, încîntaţi pe veci de cele cîteva biserici de lemn sau mînăstiri care supravieţuiesc cu greu ici şi acolo, simplificăm imaginea Maramureşului pînă la a face din ea o reprezentare a unei esenţe atemporale a românităţii autentice, ignorînd astfel tendinţe actuale mai puţin spectaculoase în aparenţă, dar cu consecinţe dintre cele mai dramatice pe termen lung.
De cîţiva ani încoace, Maramureşul se distruge cu o viteză şi cu o eficacitate care i-ar face invidioşi pînă şi pe cei mai zeloşi adepţi ai sistematizării rurale. Cincizeci de ani de comunism par să fi trecut pe deasupra regiunii sau să fi ajuns pînă la maiestuoasele sale porţi de lemn, în vreme ce ultimele două decenii de tranziţie, migraţie, consum şi corupţie au devastat totul de la Baia Mare pînă la Sighet şi Vişeu.
Pentru orice trecător atent mai degrabă la prefacerile vieţii cotidiene decît la porturile populare în zi de sărbătoare sau îmbrăcate doar de dragul turiştilor străini, rămîne o provocare pentru gîndire capacitatea formidabilă a acestor localnici de a-şi distruge patrimoniul, material şi imaterial, într-o complicitate solidă cu toţi cei care ar fi însărcinaţi să-l protejeze. Nu este sat în care, cu autorizarea coruptă sau în nepăsarea corupătoare a factorilor de decizie, să nu fie demolate an de an zeci de case tradiţionale, unele aflate într-o stare avansată de degradare. În locul lor apar cu o rapiditate uimitoare monştri fluorescenţi (a se vedea cîteva specimene în albumul postat aici), de o calitate tehnic-arhitecturală mai mult decît îndoielnică şi de un gust estetic ce nu merită nici măcar comentat. Casa mov cu hublouri octogonale şi balcon de oglindă din Şieu ori cea în nuanţe de mov cu coloane roz din Săcel (într-o nuanţă de culoare inspirat denumită de cineva „vomă de vin”) sînt astăzi mai mult decît nişte accidente într-un peisaj dat. Ele, împreună cu sute de alte asemenea oribilităţi, se constituie în unul din cele mai violente gesturi de negare a apartenenţei culturale ori identitare a acestor oameni la ţinutul din care provin. Contemplîndu-le, după proba dură a perplexităţii, nu poţi să nu încerci să te întrebi ce poate fi în mintea celor care le locuiesc, ce simt ei, de unde vin, încotro se îndreaptă, ce iubesc şi ce urăsc acei oameni? Întrebări retorice, fără îndoială, hărăzite unor răspunsuri mereu falsificatoare.

9 iulie 2011

Brandul de Cluj

Brandul este identitatea unui produs, a unui serviciu, a unei afaceri, ne spune prima sursa de informaţii posibilă, Wikipedia. El marchează astfel asocierea dintre o poveste veche de cînd lumea, aceea a identităţii, şi o altă poveste, tocmai acea poveste nouă care a detronat-o şi a legitimat-o în spaţiul societăţii de consum pe prima. Brandul – urît cuvînt, de altfel, atît de urît încît nici nu merită efortul de a-i găsi un echivalent românesc – este ceea ce rămîne din identitate după ce aceasta a fost suprimată şi (exact prin aceeaşi mişcare de suprimare) recuperată din ruinele sale în sfera economică şi comercială. Brandul ne învaţă cum să vindem un produs (de la o pastă de dinţi pînă la un oraş) ca fiind puternic marcat identitar, ştiind bine că identitatea lui debilă se construieşte pe o diferenţă infimă în raport cu produse similare şi perfect echivalente pe piaţă. Miza brandului nu este, prin urmare, afirmarea ori salvarea unei identităţi, ci găsirea strategiei de marketing celei mai potrivite pentru a vinde ca produs unic, distinct şi superior ceva care nu se distinge prin nimic esenţial de alte produse. Capcana lui provine din utilizarea unei naraţiuni cel puţin de-o vîrstă cu modernitatea, naraţiunea identităţii, în slujba unei alte povestiri, mai puţin romantice, mai realiste şi mai cinice, devenită numaidecît set de practici comerciale, cea al cererii şi ofertei de piaţă.