22 septembrie 2011

Anti-Odiseea

(sau În chip rizomatic locuieşte omul)
În termenii unei gîndiri mai actuale ca nicicînd, putem citi travaliul de modernizare al omului occidental ca un efort de striere a spaţiului, de jalonare şi marcare a sa, de intrare în posesia lui şi de “teritorializare” a lui. Strierea este ceea ce închide spaţiul în jurul unor repere fixe şi uşor identificabile, în primul rînd vizual, spre deosebire de ceea ce ar fi spaţiul neted al nomadului, abordabil şi locuibil doar în mers şi în deschiderea lui infinită, pe care o marchează doar linia orizontului. Spaţiul striat este cel pe care ochiul îl poate parcurge, călătorind de la un loc la altul, şi odihnindu-se pe reperele sale imobile. Cucerirea lumii de către Occident este rezultatul deci al unei imense operaţiuni de cadrilare a spaţiului fizic, deopotrivă terestru şi marin, spaţiu ocupat şi eficientizat în diferenţele sale locale.

Continuînd aceeaşi inspiraţie, să spunem că postmodernitatea este efectul unui travaliu, nu opus, ci complementar, de re-netezire a spaţiului, de refacere a omogenităţii şi liniarităţii spaţiului. Instrumentul privilegiat de netezire a spaţiului pare a fi astăzi Internetul şi reţeaua sa planetară. Într-o lume cucerită pînă la marginile sale fizice, miza devine, odată cu articularea şi reticularea tuturor locurilor sale, crearea de spaţii noi şi transformarea locului în site, a reperului în nod, a fizicului în virtual. Fluidificarea spaţiului şi virtualizarea sa electronică ne transformă în nomazi rătăcind între adrese schimbătoare, trimiţînd nesfîrşit unele la altele.

3 septembrie 2011

Margini, concepte, corpuri, locuri

„Marginea“ este ea însăși un concept marginal, rezidual. Secundaritatea sa este dublă, istorică și funcțională: mai întîi, asemenea altor concepte secunde, el nu se naște în același timp cu orice alt concept cu care ar face cuplu, ci ca efect al unei conceptualizări prime menite să pună ordine în entropia gîndirii și a lumii. Conceptul „marginii“, desemnînd spațiul lo­gic sau trimițînd la spațiile fizice, sociale, politice, militare, este el în­suși, asemenea oricărui concept, unul ordonator. Funcțional, apoi: „mar­ginea“ provine din dependența față de tot ceea ce poate să de­semneze o centralitate în spațiul fizic sau în spațiul gîndirii, o dominație conceptuală sau o relație de putere, însă o putere și o dominație slabe, insuficient manifestate sau exersate.


Conceptul de „margine“ este însă marginal și într-un sens mai profund: insuficient elaborat, el nu poate pretinde la statutul unei conceptualizări depline (precum „subiect“, „Dumnezeu“, „Idee“, „substanță“, cu toate asigurate sau dorindu-se ca atare), situîndu-se, astfel, în chiar margi­nea structurilor gîndirii, în spațiul, incert și impur, al tatonării dintre inteligibil și sensibil, acolo de unde conceptul își extrage resursele, renegîndu-le odată înstăpînit asupra lor.


„Marginea“ nu poate concura cu „periferia“ în opoziția cu „centrul“, de­oarece îi lipsește dintre determinații ierarhicul și deci valoricul. Nu poate concura nici cu „extremitatea“ în raport cu „mijlocul“, pentru că nu ac­tivează explicit referința spațială. Marginea este în același timp însă și peri­ferie, împărtășind cu aceasta din urmă ostilitatea față de centru, după cum este și extremitate, de la care împrumută rezervele și distanțele față de tot ce se află în mijloc. Dar marginea se înconjoară și de alte sinonime din care-și îmbogățește sensul: țărm, mal, dungă, bordură, flanc, liman, con­tur, graniță chiar exterior, marginea e ceva din toate acestea, fără a fi în mod precis una dintre ele ori suma (semnificațiilor) lor.