(sau În chip rizomatic locuieşte omul)
În termenii unei gîndiri mai actuale ca nicicînd, putem citi travaliul de modernizare al omului occidental ca un efort de striere a spaţiului, de jalonare şi marcare a sa, de intrare în posesia lui şi de “teritorializare” a lui. Strierea este ceea ce închide spaţiul în jurul unor repere fixe şi uşor identificabile, în primul rînd vizual, spre deosebire de ceea ce ar fi spaţiul neted al nomadului, abordabil şi locuibil doar în mers şi în deschiderea lui infinită, pe care o marchează doar linia orizontului. Spaţiul striat este cel pe care ochiul îl poate parcurge, călătorind de la un loc la altul, şi odihnindu-se pe reperele sale imobile. Cucerirea lumii de către Occident este rezultatul deci al unei imense operaţiuni de cadrilare a spaţiului fizic, deopotrivă terestru şi marin, spaţiu ocupat şi eficientizat în diferenţele sale locale.
Continuînd aceeaşi inspiraţie, să spunem că postmodernitatea este efectul unui travaliu, nu opus, ci complementar, de re-netezire a spaţiului, de refacere a omogenităţii şi liniarităţii spaţiului. Instrumentul privilegiat de netezire a spaţiului pare a fi astăzi Internetul şi reţeaua sa planetară. Într-o lume cucerită pînă la marginile sale fizice, miza devine, odată cu articularea şi reticularea tuturor locurilor sale, crearea de spaţii noi şi transformarea locului în site, a reperului în nod, a fizicului în virtual. Fluidificarea spaţiului şi virtualizarea sa electronică ne transformă în nomazi rătăcind între adrese schimbătoare, trimiţînd nesfîrşit unele la altele.