28 ianuarie 2017

Abandonul soft

Nimic nu e mai neliniștitor și în același timp mai fascinant decît abandonul: neliniștitor pînă la angoasă atunci cînd sîntem abandonați, lăsați de izbeliște, părăsiți de cei apropiați, părăsiți de inspirație sau de energie, într-o solitudine pe care n-o căutăm și pe care, adeseori, singuri, nu o putem depăși. Dar și fascinant, atunci cînd decizia abandonului ne aparține, cînd ne dedăm lui ca unei uitări de sine și unei evadări dintr-o realitate apăsătoare, cînd căutăm o suveranitate – mereu iluzorie – a unei libertăți totale și a unei trăiri intense a clipei. Iluzia gratuității, a jocului lipsit de orice regulă ne face să prețuim abandonarea, fără a fi însă capabili să-i asumăm consecințele. Poate că nici nu știm să ne abandonăm, însă am învățat prea bine lecția abandonării celorlalți.

Eliberați de constrîngeri ideologice, teologico-politice ori de altă natură, anii postcomunismului ne-au obișnuit cu gustul abandonului. Îmbrățișînd fără prea multe rezerve un liberalism de piață, redus la funcțiile sale consumiste și hedoniste, ignorînd în același timp rigorile sale moderne și educația răbdătoare a adultului și a copilului, oamenii societății postcomuniste se redescoperă subit, descoperă că au o individualitate, dar una neîmplinită, o personalitate știrbă, privată – pentru cei aflați deja în puterea vîrstei – de șansele unei desăvîrșiri spirituale, culturale ori doar economice. Iar această (re)descoperire și travaliul corespondent de recuperare trec astăzi prin acceptarea entuziastă a modelelor venind din lumi diferite, moștenitoare ale unei alte experiențe sociale, politice sau civice.

Intervalul dintre fixarea teoretică și revoluționară a imperativelor moderne ale dobîndirii autonomiei de sine și rutinizarea postmodernă a acestor imperative a fost scurtcircuitat, astfel încît din primele lumea postcomunistă păstrează doar numele, renunțînd cu repeziciune la practica severă a experiențelor de formare privată și publică, a rigorilor civismului. În locul acestor experiențe moderne, al acestor experiențe care constituie modernitatea, societatea noastră a făcut saltul abisal către o contemporaneitate postmodernă în care raționalitatea etică și revendicările politice sînt înlocuite de estetismul privat, prin care se poate înțelege aici prioritatea pe care realizarea de sine o are în fața angajamentului public, prioritatea satisfacției, a plăcerii, a trăirii asupra ascezei, sacrificiului, curajului etc. Nu e locul să discutăm aici dacă există soluții alternative la acest proces de „actualizare“ globală. E mai important, în acest context, să vedem cum funcționează abandonarea la imperativele desăvîrșirii materiale și spirituale, într-o societate care n-a cunoscut modernizarea decît parțial și sub forme care n-au permis societății să-i interiorizeze, să-i asume motivele și practicile.

Abandonul e forma pervertită a libertății: de la faptul simplu și zilnic al abandonării ambalajelor inutile, pînă la abandonarea postrevoluționară a celor din jur, trecînd prin delăsare, demisie, uitare, ignorare, neglijență, nepăsare, spectrul abandonului pare să acopere, prin lărgimea lui, extensiunile politice și condițiile infrapolitice ale libertății. Ne simțim mai „liberi“ dacă nu dăm socoteală pentru ce lăsăm în urma noastră, dacă nu privim alături și dacă nu ținem cont de consecințele faptelor noastre. Cîștigarea libertății pare să fi fost înțeleasă și ca o cîștigare a dreptului de a nu răspunde pentru comportamentele sau convingerile noastre: de a nu răspunde de ele nici în fața celorlalți și nici în fața tribunalului rațiunii ori a unei conștiințe preocupate de propria-i coerență. Abandonul mai poate să capete forma întreruperii capricioase ori forțate a legăturilor cu ceilalți, ori cel puțin a unui anumit tip de legături, dar și forma renunțării de bunăvoie la convingeri, credințe, valori pe care, nu cu mult timp în urmă, le consideram dobîndite pentru totdeauna.

(...)


Familiile cu copii de astăzi sînt tinerii care aveau în 1990 între 15 și 25 de ani. Aceștia au experimentat pe viu gustul recîștigării libertății și nu l-au pierdut întru totul. În tot ceea ce fac și simt, subzistă încă o amintire a subversiunii hedoniste practicate înainte de 1989 și a descătușării ce a urmat acestui moment. Accelerarea timpului și rutinizarea existențelor n-au putut șterge această amintire; dimpotrivă, ea s-a potențat și s-a reconfigurat în funcție de noile contexte individuale, familiale sau sociale. Accelerarea cronologică lasă impresia nu doar că timpul trece prea repede, ci și că în goana cotidiană, nu e timp pentru a face totul, că multe din proiectele de „atunci“ nu s-au realizat, că noi înșine nu ne-am „realizat“ pe deplin: profesional, dar și uman, afectiv, subiectiv. Au fost ani de experimentări (încă o dată: profesionale, dar și afective, relaționale), iar cînd experimentările s-au încheiat (fie cu o slujbă stabilă, fie cu o relație de durată și cu copii în jur), pare să fi fost prea tîrziu.

Asta face ca acei tineri, azi generație de mijloc, să se dedea cu ușurință soluțiilor existențiale pe care le propune piața comercialo-mediatică; să caute soluții alternative la un mod de viață rutinier, atunci cînd acest mod de viață nu se așază în cadre stabile, fie prin inventarea de forme-de-viață proprii, fie prin adoptarea ofertelor pieței. Iar una dintre ofertele propuse – tot mai diversificată și mai adaptată cerințelor pieței – în vederea reglării mecanismelor sinelui este chiar abandonul soft. El constă în degrevarea individului de sarcina relaționării cu sine și cu ceilalți, prin recursul la proteze existențiale aflate, într-o gamă tot mai largă, la dispoziția individului devenit „client“ sau „beneficiar de servicii“. El mai constă în acceptarea de soluții și de pachete de soluții de-a gata la dificultățile care ar putea fi întîlnite pe parcursul accidentat al unei realizări de sine, al unei mai bune înțelegeri de sine și de ceilalți. Aceste soluții sînt menite să umple spațiile goale, tot mai numeroase, care apar pe suprafața eului care se interoghează pe sine în privința sieși și a relațiilor cu ceilalți; sînt spații goale, apărute în urma retragerii instanțelor tradiționale care aduceau răspunsuri stabile acestor întrebări: familia, biserica, armata, suveranul etc. Lumea modernității a evacuat aceste instanțe-autorități în chiar procesul autonomizării individului, al cîștigării unei libertăți superioare, a relaxat spațiile dintre un individ și altul, a flexibilizat timpul-pentru-sine și timpul-pentru-celălalt. Dar saltul abisal în postmodernitate ne-a adus în fața unei dificultăți neașteptate – destinderea spațiului și timpului, rarefierea relațională creează blancuri care nu pot să fie umplute prin propriile mijloace, iar această neputință în fața vidului produce angoasă. De unde apariția unor instanțe noi, străine oricărei forme de autoritate tradițională (familială, religioasă, statală etc.), instanțe protetice, oferindu-și serviciile atît pentru repararea mecanismelor subiective și relaționale, cît și pentru construirea unei personalități „armonioase“, „echilibrate“ etc.

(...)



23 ianuarie 2017

Idealurile


Image may contain: outdoor
De ani de zile, subiectele scenei publice sunt dictate de către formatorii şi deformatorii de opinie şi sunt discutate de aceiaşi actori tot mai puţin credibili. România a intrat de o vreme încoace într-o acută criză de încredere în ea însăşi, pentru că în numele ei au vorbit mereu aceiaşi, pentru că numele ei a fost confiscat de aceleaşi persoane şi grupuri care au reuşit contraperformanţa să o decredibilizeze în lume şi să o facă să-şi piardă încrederea în ea însăşi.
Zi de zi, atenţia noastră este captată de promisiunile materiale ale celor pentru care justiţia, statul de drept şi ideea de dreptate socială au fost în cel mai bun caz nişte slogane, dar cel mai adesea nişte obstacole supărătoare în calea propriei înavuţiri.

Spaţiu public este ocupat zgomotos, haotic şi exclusiv de un grup restrâns de vedete politico-mediatice. În spatele lor, în umbră stau milioane de oameni tăcuţi care nu ajung niciodată să se vadă, să se audă, să spună ce fac, să spună la ce visează sau ce îi revoltă. Însă din când în când, aceşti oameni au pretenţia să fie ascultaţi. Nu la vot, pentru că ştiu că votul le este furat şi măsluit. Din când în când, ies cu nişte sloganuri şi cu nişte rime şchioape în stradă, uneori pe un ger cumplit, alteori sub ploaie, ca să-şi strige paşnic revolta, ca să spună că există, că au nişte idealuri. Aceşti oameni au cerut în 1990 libertate, nu salam, iar în 2017 cer dreptate, nu salarii mărite. Să ne înţelegem bine : sărăcia multora dintre ei, intelectuali, studenţi, muncitori sau ţărani, continuă să rămână cumplită şi au avut mereu dreptate să ceară o viaţă mai bună pentru ei şi pentru copiii lor. Dar în toţi aceşti ani, şi astăzi cu atât mai mult, aceşti oameni – din generaţii diferite, cu profesii diferite – au refuzat să renunţe la visuri şi idealuri. Aceşti oameni au crezut şi continuă să creadă, oricât de mult s-ar fura şi oricât de putrezi ar fi bogaţii din jurul lor, că în mijlocul acestei putreziciuni materiale şi al derivelor morale şi politice este loc, trebuie să fie mereu loc de idealuri individuale şi colective : de un ideal al dreptăţii, al binelui public, al responsabilităţii, al solidarităţii, al statului de drept sau al democraţiei. Oamenii aceştia nu renunţă nici în ruptul capului la visul individual şi colectiv al unui viitor mai bun pentru copiii lor. Şi dacă îi vedeţi la manifestaţii cu copiii lor în spinare în plină iarnă strigând pentru dreptate, să ştiţi că i-au adus pentru a-i învăţa de mici să îşi reclame drepturile, dar şi pentru a învăţa ei înşişi, părinţii, să fie deopotrivă cetăţeni şi părinţi mai responsabili.

Oricât zgomot ar fi în jur, oricâte strategii ale urii s-ar ţese pentru a sufoca şi deturna aceste idealuri, oricât de isteric ar urla nişte bufoni transpiraţi că e « mineriadă » şi « lovitură de stat », că demonstranţii sunt nişte « descreieraţi » plătiţi, vânduţi, manipulaţi, ei nu vor înceta să-şi reclame calm şi lucid dreptul la cuvânt, dreptul la asocierea cu alţii asemeni lor ca să poată spune împreună că există, că rezistă, că doresc un viitor mai bun generaţiilor care vin după noi, că din când în când doresc să se facă auziţi în spaţiul public exact atâta cât au dreptul la cuvânt, în câteva slogane şi în câteva cadre cu zgârcenie transmise de maeştrii spectacolelor mediatice.

Ne aflăm la un an de centenarul Marii Uniri. Ni s-a spus de către oamenii politici că acest moment trebuie sărbătorit printr-o reafirmare a identităţii naţionale, dar, în afară de straie populare, folclor şi poezii din Eminescu, nimeni nu ştie cu precizie cum arată o asemenea reafirmare. Nu va fi de ajuns să dansăm Hora Unirii la 1 Decembrie 2018 şi nu va fi de ajuns să cântăm « Noi suntem români » pentru a răspunde exigenţei absolute a acestui moment. Şi chiar dacă, să presupunem prin absurd, de astăzi şi până atunci guvernanţii noştri nu ar face decât să împartă bogăţia naţională tuturor românilor astfel încât să părem cu toţii pentru o clipă bogaţi, chiar dacă s-ar construi zece autostrăzi peste Carpaţi, tot nu am avea dreptul să considerăm că am răspuns idealului transmis ca moştenire şi datorie de către făuritorii Marii Uniri.

Mai sunt voci apoi care ne spun că drama noastră provine din faptul că nu avem un proiect de ţară şi că nu am fost capabili în toţi aceşti ani să ne făurim unul. Iar acum ar trebui, nu-i aşa, să celebrăm România centenară prin muncă: anume prin munca minţilor noastre care trebuie musai să producă repede repede ceva care să semene cu un proiect de ţară. Dar aceasta nu este decât încă o strategie de mutare a atenţiei dinspre realitatea unui efort colectiv deja existent către scenariile fabricate de către abili formatori de opinii sau de statistici.

« Proiectul de ţară » există. Dar pentru că pe oamenii care poartă acest proiect de ţară zi de zi nu-i întreabă nimeni nimic, niciodată, ei ies în stradă din când în când, cu copiii în spate şi cu căţelul de lesă, pe bicicletă, cu metroul sau pe jos. Nu există alt proiect de ţară şi nu are rost să creăm ministere ale identităţii şi să cheltuim milioane de euro pentru festivaluri de muzică populară ca să ne găsim în ele inspiraţia. Proiectul de ţară, singurul de care avem nevoie, este purtat de « inginerii de proiect » care sunt cetăţenii pentru care drepturile, libertăţile şi idealurile sunt convingeri personale nenegociabile, sunt motivele ultime pentru a rămâne în ţară, sunt pretexte suficiente pentru a ieşi în stradă. Aceşti ingineri de proiect sunt oameni care merg zi de zi la şcoală sau la muncă şi rezistă cu acribie, făcându-şi treaba cu pricepere, cu onestitate şi cu demnitate; sunt oameni care îndură şi mizeriile şefilor, şi inegalităţile sociale, dar şi luxul de prost gust al noii aristocraţii politico-economice. Dar au o singură pretenţie, de neclintit: să nu le batjocorească nimeni idealurile, să nu le traficheze nimeni aspiraţiile. Pentru că atunci se indignează şi ies în stradă, cu căţel şi copil.

Dacă oamenii politici şi discreţii lor strategi plătiţi regeşte ar fi un pic mai inteligenţi, ar învăţa să-şi aplece urechea şi să tragă învăţăminte de la ce se întâmplă în jurul lor. Ar învăţa să tacă preţ de câteva minute şi să asculte vocile care vorbesc rar şi apăsat, nu cele care turuie despre ce vor ele să audă. Şi mai ales ar învăţa să exploateze creativ, pentru binele comun, energia nebănuită care zace în aceste idealuri. Oamenii s-au deprins să aibă o memorie selectivă. Îşi vor aduce aminte cum au fost batjocoriţi la alegerile din 2014. Dar îl vor uita repede, în ciuda insistenţei lui groteşti, pe infractorul fugar care face spectacole de prost gust la o aşa-zisă televiziune. La fel cum peste memoria unui ministru plagiator şi peste nenumăratele-i glume nesărate o să se aştearnă praful necruţător al uitării. Vor fi fost bieţi actori într-un episod al unei telenovele care rulează cu volumul la maximum. Nu manipulările lor şi nu scenetele lor vor face mai bună România de mâine. Şi nici tacticile politicianiste de a sacrifica pioni pentru a câştiga bătălii ulterioare. Există o inteligenţă socială superioară şi diferită de şmecheria care se dă drept virtute.

Forţa creatoare şi unificatoare poate să vină doar de la aceşti oameni educaţi, fie ei de stânga sau de dreapta, alergici la nedreptate, la minciună, la corupţie, la furt, la tot ceea ce ameninţă idealurile colective ale unei societăţi drepte. Ei nu au nevoie de comisii parlamentare pentru a evalua democraţia şi nici de experţi aduşi pe bani grei care să-i înveţe să îndrăznească să creadă în România. Ci au nevoie să vadă modele în bărbaţi harnici şi femei curajoase, să vadă discursuri cinstite şi pozitive, care să-i încurajeze, să le spună că fac bine ceea ce fac, fără să-i linguşească pentru a le fura votul, fără să-i asmută împotriva altora ca ei.

O generaţie întreagă (formată din oameni de toate vârstele) poate să se mobilizeze - cu o putere şi o spontaneitate greu de înţeles pentru manipulatorii de serviciu - pentru a răspunde apelului lansat aproape acum o sută de ani de nişte idealişti asemeni lor. Idealiştii de azi se găsesc şi ei în sate, în oraşe mici sau mari, în Bucureşti sau în afara ţării. Nimeni şi nimic nu le va putea confisca visul de a trăi într-o ţară mai bună şi nimeni nu le poate spună când şi cum să îndrăznească să creadă în ei înşişi. Nici măcar cei care îi tratează în fel şi chip, nici măcar maşinăriile partidelor politice, ale televiziunilor sau ale regizorilor secreţi din umbră.

Iar dacă printre cei care decid azi pentru destinul României vor mai fi rămas câţiva capabili să înţeleagă şi să respecte faptul că oamenii au idealuri, dacă ar înţelege că aceste idealuri nu caută să învrăjbească, nu poartă în ele ură, nu vor să distrugă, ci încearcă doar să răspundă unei datorii seculare de a lăsa românilor de mâine o ţară mai bună, atunci aceşti decidenţi ar trebui să poată ieşi curajos în spaţiul public şi să spună, riscându-şi efemerele cariere politice, că România centenară e o ţară în care dreptatea e încă posibilă, în care educaţia e un drept al tuturor copiilor, în care tinerilor li se dă o şansă înainte de a pleca, în care solidaritatea se arată în gesturi simple, în care responsabilitatea se dă exemplu şi nu se declamă. Şi că toate acestea sunt nu doar posibile, ci şi necesare, măcar ca să ne putem aduna cu toţii în jurul lor în 2018 şi ori de câte ori vom fi puşi la încercare unii dintre noi sau toţi împreună.


14 ianuarie 2017

Interviu Digi 24 - Despre exodul african, graniţele Europei şi francofonie


„Exodul african spre Europa, mult mai complex decât fuga de război sau molime”

(Interviu acordat jurnalistului Laurenţiu Mihu de la Digi24 şi publicat în data de 29 septembrie 2016 aici)

„Este nevoie de multă acrobaţie mentală, sau măcar de multă superficialitate, ca să vorbeşti despre continentul african ca despre un tot coerent: între Casablanca şi Nairobi, Cairo, Dakar şi Cape Town diferenţele nu sunt doar geografice”, subliniază Ciprian Mihali, profesor de filosofie la Universitatea Babeş-Bolyai şi ex-ambasador al României în Senegal şi alte şapte state din Africa de Est. Într-un interviu acordat Digi24.ro, profesorul Mihali analizează semnificaţiile „mobilităţii” africane, un termen pe care îl preferă din start celui de „exod”, un fenomen cu resorturi mai adânci şi ramificaţii mai largi decât s-ar bănui. De la Dakar, Ciprian Mihali a ajuns recent la Bruxelles, unde a preluat conducerea Direcţiei Europa de Vest a Agenţiei Universitare a Francofoniei. Poziţie din care ne spune câteva lucruri interesante: „Într-adevăr, România rămâne un exemplu în spaţiul francofon”, dar câteva semne alungă cerul senin.



Digi24.ro: „Vizitez satul Ndiamaguene, în nord-vestul îndepărtat al Senegalului (...) Şeful locului a strâns practic toată comunitatea să ne întâmpine, iar oamenii au format un cerc în semn de bun venit, animat de femei în haine colorate şi de băieţi şi fete (toţi) veseli, cu zâmbete luminoase, aflaţi acasă, în pauza de prânz de la şcoală. Însă îţi dai seama, privind la ei, că ceva este în neregulă la acest tablou. În acest sat de 300 de suflete, aproape că nu există bărbat tânăr sau de vârstă mijlocie. S-au dus. Şi nu pentru că a fost o molimă. Au luat-o toţi la drum”, povestea Thomas L. Friedman, într-unul din materialele scrise pentru New York Times. Friedman nu vorbea însă despre un fenomen izolat, specific doar Senegalului, ci întregului continent. Aţi fost ambasador în această zonă, cum aţi perceput realitatea?

Ciprian Mihali: Primul lucru care poate fi spus despre realitatea africană este acela că nu există o singură realitate africană. Apoi, că această realitate nu se reduce la clişeele, de obicei catastrofiste, pe care le vehiculăm sub presiunea mediatică şi propriei noastre ignoranţe. Este nevoie de multă acrobaţie mentală, sau măcar de multă superficialitate, ca să vorbeşti despre continentul african ca despre un tot coerent: între Casablanca şi Nairobi, Cairo, Dakar şi Cape Town diferenţele nu sunt doar geografice. Ele nu sunt nici doar culturale, de bogăţie sau de culoare a pielii. Diversitatea africană este cel puţin comparabilă cu diversitatea oricărui alt continent, european, asiatic sau american. Ceea ce „uneşte” într-un fel continentul vine în primul rând din afară, adică din ochiul exterior al omului occidental care se apropie de Africa având deja în minte o schemă unificatoare şi mobilizând-o cu ajutorul unei voinţe de simplificare.

Scenariul întâlnirii cu un loc african, în cazul meu Senegalul, poate fi descris astfel: în primul moment, ţi se confirmă aproape toate aprehensiunile şi prejudecăţile: e cald, e umed, mirosurile sunt puternice, totul pare înspăimântător şi periculos, mai ales că nu înţelegi nimic din ce există şi se întâmplă în jurul tău. În al doilea moment, cel al fixării şi obişnuinţei, îţi găseşti repere şi descoperi nenumărate puncte comune, care te fac oarecum să respiri uşurat: alteritatea nu e atât de radicală, străinul nu e atât de diferit. Abia pe urmă, într-un al treilea moment şi tot mai departe, cu răbdare şi cu disponibilitate, începi să descoperi şi bogăţiile, dar şi tainele unei lumi incredibil de complexe, în care timpul şi spaţiul se aşează altfel în minţile oamenilor şi între ei, raportul cu trecutul şi cu viitorul nu e deloc acelaşi cu al europeanului, iar prezentul rămâne mereu o sursă de uluială. Surpriza cea mare este atunci când descoperi că propriile tale canale de înţelegere nu mai funcţionează şi că ele trebuie sincronizate cu alte modalităţi, ritmuri şi configuraţii de înţelegere. Pe scurt, poţi să spui că începi să înţelegi Africa atunci când nu o mai înţelegi potrivit propriilor tale cadre mentale, potrivit propriei tale educaţii şi culturi. Cam până acolo am ajuns eu. După care m-am întors.

Ca să revin la întrebarea dumneavoastră, imaginea lui Thomas L. Friedman este parţial adevărată. Adică este cât se poate de corect că un număr mare, tot mai mare, de bărbaţi în putere iau calea emigrării, mai ales din regiunile subsahariene ameninţate nu doar de foamete, ca în ultimele secole, ci şi de grupările criminale, de reţelele de traficanţi de droguri, arme, metale preţioase, de terorişti, care împânzesc şi stăpânesc cea mai mare parte a benzii saheliene şi chiar a Saharei. Aceasta în condiţiile în care multe din statele care îşi împart aceste teritorii (Mali, Burkina Faso, Niger, Ciad, Republica Centrafricană etc.) sunt state slabe, nefuncţionale şi incapabile să-şi apere frontierele, ele însele de neapărat, pe mii de kilometri de graniţe artificiale în plin deşert.

Spuneam că imaginea lui Friedman nu e cu totul adevărată dintr-un motiv demografic simplu: toată Africa subsahariană cunoaşte un spor demografic incredibil: sunt regiuni în Niger sau Ciad unde media de copii pe familie este de 7, iar în subregiune ea este undeva la 5. În aceste ţări, populaţia sub 18 ani e peste 60% din populaţia totală, în timp ce speranţa de viaţă continuă să fie sub 60 de ani. Avem deci aici ţări foarte tinere şi societăţi aflate în faţa unor provocări pe care abia putem să ni le imaginăm: da, valuri masive de tineri, bărbaţi, dar şi femei, vor supune unei presiuni tot mai mari Europa şi orice regiune a lumii în care se găsesc resurse capabile să menţină în viaţă populaţii tot mai numeroase şi cu nevoi tot mai complexe. Aceşti migranţi vor căuta nu doar să asigure supravieţuirea familiei numeroase lăsate acasă (în ţările în care este legală poligamia, un cămin adunat în jurul unui tată plecat poate să numere patru soţii şi vreo 25 de copii…), ci şi să se înzestreze cu semne ale reuşitei sociale, sub presiunea globalizării (maşină, gadgeturi, haine scumpe etc.).

În concluzie, populaţia tânără este atât de numeroasă în aceste ţări încât o veţi putea întâlni şi pe traseele migraţiei, şi în satele şi oraşele saheliene, dar – atunci când nici una din aceste opţiuni nu mai garantează nimic – şi în bandele de traficanţi sau în grupările radicalizate care stăpânesc deşertul şi marea.




Africa are populaţii tinere şi foarte tinere, dar statele de pe continent au prea puţine de oferit acestor oameni, iar premisele dislocării sunt amplificate în zilele noastre de largul acces la informaţie şi mijloacele de comunicare. Constituie acest fenomen motiv de preocupare la nivelul elitelor de acolo?

Ar trebui să vedem mai întâi ce înseamnă „elite”. Dacă oamenii politici înseamnă în vreun fel elită, atunci putem spune că asemenea tuturor oamenilor politici din lume, dublul discurs e la el acasă. Nu există om politic african care să nu-şi declame sistematic preocuparea sa pentru tinerele generaţii, dar, pe de altă parte, cu rare excepţii, oamenii politici şi grupările politice constituie o minoritate cu un nivel de viaţă superior pe alocuri celui al elitelor politice occidentale. Fără a face evaluări globale şi pripite, pot spune că e pe cale să se nască şi să crească în anumite ţări (Senegalul face parte dintre ele) o generaţie politică responsabilă şi mult mai atentă la grijile sociale. Iar acest lucru e vizibil în politicile publice, în stabilitatea internă, în poziţia internaţională mult mai activă şi mai credibilă, deşi nivelul de trai al populaţiilor are încă dificultăţi să decoleze. Intelectualii acestor ţări sunt şi ei de feluri dintre cele mai diferite, de la cei „de serviciu”, nu puţini, până la cei rebeli, independenţi, sensibili la sărăcie, corupţie, nedreptăţi. Iar atunci când se manifestă public, riscurile pe care şi le asumă sunt mai mari decât ne putem imagina noi, cei aflaţi la adăpostul democraţiei occidentale. În fine, ceea ce e demn de apreciat şi susţinut este efortul unei societăţii civile foarte active, care se mobilizează pentru a interveni acolo unde statul nu poate, nu vrea sau nu ştie să vină în ajutorul celor săraci, bolnavi, neajutoraţi sau nedreptăţiţi.


Puneam întrebarea de mai sus întrucât pe fondul problemelor ridicate de fluxul de migranţi din Orientul Mijlociu, potenţialul propriu-zis al exodului african a contribuit şi el la instalarea unei anumite stări de spirit în ţările europene. Iar spre deosebire de „spiritul european”, „starea de spirit” pare a influenţa într-o tot mai mare măsură unele decizii strategice.

„Exodul” african - i-aş spune mai degrabă mobilitatea africană - spre Europa este mult mai veche decât migraţia din Orientul Mijlociu şi este un fenomen mult mai complex decât fuga de război sau molime. Să nu uităm că, vreme de secole, populaţiile africane au ajuns în Europa aduse fiind cu forţa, mai întâi ca sclavi, mai apoi ca mână de lucru ieftină în uzinele puterilor coloniale, grăbite să se refacă după războaiele mondiale devastatoare. Prima generaţie de muncitori africani, încă profund ataşată legăturilor familiale şi îndatorată comunităţilor din care a plecat, şi-a adus rând pe rând – cu acordul binevoitor al administraţiilor occidentale – ceilalţi membri ai familiei lărgite (fraţi, surori, veri, după grade de rudenie imposibil de determinat), creînd astfel o reţea solidă şi legală între ţările de origine şi ţările de primire. Într-o ţară precum Senegalul (şi din acest punct de vedere nu există o mare diferenţă faţă de România), toată lumea are pe cineva în Franţa, în Italia sau în Spania. Şi toate aceste rude plecate au datoria de a-i susţine pe cei de acasă, dispuşi într-o ierarhie a înrudirii şi a obligaţiilor greu de delimitat.

Însă trebuie să ştim că există în această perioadă o nemulţumire majoră a guvernelor africane faţă de politica europeană, pentru că, încă o dată, problemele ţărilor lor au trecut în plan secund în faţa urgenţelor provocate de crizele din Orientul Mijlociu. Summitul despre migraţie de la La Valetta din 2015 a fost ocazia potrivită pentru ţările africane să-şi facă din nou auzită vocea, în cor, să solicite şi să obţină din partea Uniunii Europene programe adaptate migraţiei saheliene. E de văzut însă dacă aceste programe se vor fi dovedit realiste şi eficiente.

Despre această migraţie ştim încă prea puţin; prea puţine informaţii ajung la public despre motivaţiile ei, despre traseele ei, despre reţelele de trafic uman şi mai ales despre nenumăratele şi anonimele drame care provoacă şi întreţin fenomenul. Din când în când presa ne oferă nişte cifre, zeci de africani sau sute de africani de pe o ambarcaţiune supraîncărcată şi-au pierdut viaţa pe Marea Mediterană. Iar ştirea şi curiozitatea noastră se opresc aici, compasiunea la fel. Africa e locul din pleacă nefericiţii cu miile ca să moară pe fundul mării. Îndrăznesc să spun despre conştiinţa colectivă europeană că nu are nici o „stare de spirit” în legătură cu migraţia africană.

Graniţa câştigă teren în Europa – se înmulţesc gardurile, revin zidurile, am asistat la suspendări ale Acordului Schengen, iar la nivelul discursului public imaginea Celuilalt se degradează. Pe acest fundal sonor, de obloane trase, nu este iminentă şi o redefinire a deschiderii spre lume pe care europenii au avut-o până acum?

Înmulţirea şi înăsprirea graniţelor în Europa nu este deloc o veste îmbucurătoare. Aceste tendinţe se însoţesc, aşa cum bine spuneţi, de o degradare a imaginii Celuilalt, adică de o sărăcire a reprezentării formelor de alteritate şi de o nerăbdare a publicului bine îndopat de practicile mediatice dominante de a-l închide repede pe Celălalt într-o străinatate/stranietate ameninţătoare. European convins, consider că una dintre cele mai mari cuceriri ale spiritului european este tocmai ospitalitatea şi disponibilitatea de a-l găzdui pe drumeţ, pe migrant, pe cel nevoiaş sau pe minoritarul alungat. Tragediile europene din secolul XX i-au învăţat pe europeni valoarea solidarităţii şi a întrajutorării. În vremurile cele mai grele ale istoriei sale recente, Europa a învăţat să supravieţuiască demn şi să renască prin solidaritate şi ospitalitate, nu prin rasism, xenofobie, ură sau intoleranţă. De aceea, gardurile de sârmă ghimpată şi vânătoarea de oameni pe care le-am văzut în ultimele luni pe ecranele televizoarelor noastre ne produc nişte frisoane care nu prevestesc nimic bun. Replierea pe valorile purităţii etnice, lingvistice, naţionale nu poate fi o soluţie, nu vom putea trăi închişi în ţările noastre cu spaima că străinul musulman sau negru ne va viola frontiera ca să ne sugrume ori să ne cucerească. Spaţiul şi spiritul european au fost dintotdeauna locuri ale deschiderii, „pour le mieux et pour le pire”; europenii sunt cei care au plecat vreme de secole să cunoască şi să cucerească lumea, ei au fost primii care au subjugat şi exterminat populaţii şi civilizaţii. Ca europeni, poate că am transmis ceva din curiozitatea noastră celor pe care noi înşine i-am „vizitat” sute de ani. Acum, din cu totul alte motive, desigur, s-ar putea să fie şi ei curioşi să ne cunoască la noi acasă. Iar răspunsul pe care îl dăm, care e? Gardurile şi sârma ghimpată? Un răspuns mult sub pretenţiile, istoria şi orgoliile europenilor.

Ştiam aşa până acum: globalizarea şi tehnologia au micşorat distanţele, au făcut graniţele să dispară (în unele cazuri), ori le-au făcut mai permeabile (în multe altele). Ce vedem azi în Europa: debutul unui proces invers, însă fără modificări ale cadrului general – adică se înmulţesc frontierele, dar într-o aceeaşi lume globalizată. Pe termen lung, poate scăpa nealterată mobilitatea ideilor, a valorilor ce stau la baza construcţiei comunitare?

Mobilitatea ideilor şi valorilor este unul dintre atu-urile tradiţionale ale Europei în competiţia mondială. O competiţie în care alţi concurenţi demonstrează azi o facilitate formidabilă, iar „bătrâna” Europă dovedeşte anumite dificultăţi de adaptare. Există un soi de dialectică foarte subtilă a libertăţii şi controlului. Este evident că astăzi mobilitatea persoanelor, ideilor, bunurilor şi capitalurilor este o realitate care nu are termeni de comparaţie în nicio altă perioadă istorică. Pe de altă parte însă, s-au rafinat şi instrumentele de control al mobilităţii. Dematerializarea libertăţii se însoţeşte de o dematerializare a mijloacelor de control, care e tot mai subtil, mai insidios şi presupus mai eficient. În mod paradoxal însă, la vederea gardurilor şi sârmei ghimpate avem impresia tocmai că această eficacitate mult lăudată a eşuat şi că e nevoie să ne întoarcem la mijloacele medievale de protecţie.

Ne rămâne o dublă speranţă: că, pe de o parte, acest recul (spre) fizic – şi discursul intoleranţei care îl însoţeşte – este ceva foarte temporar şi că este determinat de efectul de surpriză produs de consecinţele necalculate ale conflictelor din Orientul Mijlociu şi din nordul Africii, conflicte de care Europa nu este străină. Pe de altă parte, şi mult mai important, trebuie să cultivăm speranţa şi încrederea că lumea europeană are resurse suficient de bogate de imaginaţie politică, de comprehensiune mutuală, dar şi de mijloace administrative cu care să poată gestiona astfel de crize, fără a recădea în practici care nu îi fac cinste şi care reamintesc perioadele negre din istoria ei.

Având în vedere tendinţa unor state europene de a căuta în izolare soluţii la probleme precum migraţia, cum pot fi „puse la lucru” instrumentele clasice de întărire a legăturilor între continente? De exemplu francofonia, dacă avem în vedere axa Europa-Africa?

Francofonia este o reţea mondială de practici culturale de o bogăţie nemaipomenită. Plusvaloarea ei constă în aceea că oferă un spaţiu al cunoaşterii, al dialogului, al schimburilor de idei şi de valori, un spaţiu bazat pe încredere, pe respectul diferenţei şi pe sprijin reciproc. Să vă dau un exemplu: relaţiile politice şi diplomatice dintre România şi Senegal au fost mereu excelente, iar asta şi pentru că limba franceză, limba lui Senghor, dar şi a lui Ionescu sau Cioran, a servit atât de bine de facilitator, de stimulent al cunoaşterii şi apropierii. Sunt două ţări ataşate deopotrivă Francofoniei (cu majusculă desemnând ansamblul instituţiilor politice, administrative, academice, ştiinţifice, mediatice create de către vorbitorii de limbă franceză), dar şi francofoniei (cu minusculă, adică membri simpli compunând în mod activ uriaşa comunitate francofonă mondială). Sunt două ţări care au ştiut să îşi pună în comun acest ataşament pentru limba franceză, pe care s-au clădit în timp alte proiecte. De aceea, până şi azi, ori mai ales în zilele noastre, Francofonia va putea însemna ceva pozitiv câtă vreme va şti să asculte aspiraţiile celor care vorbesc limba franceză, ca limbă nativă, limbă oficială sau limbă aleasă. Împărtăşesc pe deplin părerea celor care cred că limba franceză nu este depozitara anumitor valori mai mult decât orice altă limbă. Drepturile omului, statul de drept sau democraţia nu se declină mai uşor sau mai impetuos dacă sunt revendicate, practicate în limba franceză. Aceasta este un vehicul neutru, a cărui orientare trebuie să ţină seama de evoluţiile globale, continentale sau regionale. Cu alte cuvinte, francofonia africană, aflată într-o expansiune formidabilă (datorită pur şi simplu exploziei demografice de pe continent), dar într-o tot mai profundă criză de identitate, pe fondul revendicărilor de limbă naţionale, are puţin de-a face cu francofonia din Europa de Est, care balansează azi de la francofilia de secol XIX înspre alegerea de oportunitate pentru studenţi, cercetători, oameni de afaceri, care pot găsi în cunoaşterea limbii franceze un avantaj pe piaţa ideilor sau a muncii. Alegând limba franceză pentru proiectul său de carieră, un tânăr malgaş, român sau belgian nu fac apel la aceleaşi motivaţii. Dar făcând această alegere, ei au o şansă suplimentară de a se întâlni şi de a-şi face cunoscute unul altuia greutăţile, ambiţiile, reuşitele.


Aflăm din datele disponibile că peste 25% dintre români vorbesc franceza, oarecum un record pentru o ţară în care aceasta nu este limbă oficială. Ce avantaje şi-a creat România pornind de la o asemenea stare de fapt?

Într-adevăr, România rămâne un exemplu în spaţiul francofon pentru numărul mare de locutori de limbă franceză. Dar nu mai e un secret pentru nimeni că acest număr scade pe an ce trece. Motivele acestei scăderi ar merita incluse la un moment dat într-o analiză de politici publice sau în studii de prospectivă. Dar atâta câtă mai e, francofonia românească nu reuşeşte pe deplin să valorifice avantajele de care dispune. Să vă dau un alt exemplu: în instanţele înalte ale Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, din care fac parte aproape şaizeci de state şi care poate fi o tribună extraordinară de exprimare şi de apărare a intereselor României, nu regăsim nici un reprezentant al ţării noastre, spre deosebire de multe ţări africane care îşi promovează poziţiile internaţionale prin intermediul unor reprezentanţi permanenţi în structurile de conducere ale OIF. Francofonia românească funcţionează în continuare graţie unor oameni inimoşi, din Ministerul Afacerilor Externe şi mai ales din universităţi, dar nu este integrată în nici una din strategiile diplomaţiei româneşti, ori ale Guvernului României, ale administraţiei publice sau mediilor economice şi de afaceri. Într-o lume concurenţială, participarea la Francofonie este o oportunitate, pe care noi nu o valorificăm la întregul ei potenţial. Există resurse umane competente în România, după cum găsim oameni foarte valoroşi în toate locurile importante ale francofoniei (Franţa, Belgia, Canada, Magreb), profesori, cercetători, oameni de afaceri, întreprinzători, funcţionari etc. Dar e nevoie ca performanţele lor să poată fi recuperate din zona folcloricului sau a ştirilor bune de la sfârşitul unui jurnal televizat pentru a fi capitalizate într-o strategie coerentă, parte a unui proiect mai larg de afirmare internaţională a României.

9 ianuarie 2017

Ura

De ce urâm? Cum se produce, se întreţine şi se difuzează ura? Cum ajunge o societate să cadă pradă urii? Este ura o pasiune politică sau un barometru al democraţiei? A urî este un semn de vitalitate? Este ea o strategie de putere bine instrumentată? De către cine şi în ce scop? Cui serveşte ura? Ce legătură există între ură şi frică? Ce li se poate opune în societate?

Multe întrebări, cărora nu le-am putea răspunde decât în tihnă şi cu răbdare. E vorba de răspunsuri pe care, încleştaţi de clipă şi fragilizaţi emoţional cum suntem, le găsim cu greu. Vedem cu uşurinţă în jurul nostru, în societatea românească şi nu numai, manifestări dintre cele mai virulente şi mai inedite ale urii. Televiziunea, presa, internetul nu încetează să inventeze ori să găzduiască expresii tot mai originale ale urii. Fiecare şi împreună par să-şi fi făcut o misiune din a se întrece în creaţia de forme noi de aversiune şi de agresiune faţă de celălalt, faţă de aproapele nostru sau faţă de străin, faţă de cel care nu arată sau nu gândeşte ca noi. Dar şi faţă de tot ceea ce nu ne convine. Cu multă aplicare, au reuşit să preschimbe nemulţumirea socială, furia în pulsiune agresivă. Personificând revolta legitimă în faţa nedreptăţii, dându-i chipuri specifice, au transformat-o în ură faţă de oameni. Seară de seară, ca o rugăciune, ca un tratament şi ca un drog, televiziunile româneşti injectează în minţile debilizate a milioane de telespectatori dependenţi chipurile schimonosite (prin procedee tehnice sofisticate) ale celor demni de ură. Şi o face cu o patimă căreia nu-i găsim cu uşurinţă o explicaţie.

Faceţi experimentul următor: deschideţi televizorul pe unul din talk-show-urile de succes de fiecare seară şi tăiaţi sonorul. Priviţi doar chipurile schimonosite ale „moderatorilor” (ce eufemism, când vorbim doar de intensificatori de ură) preţ de câteva minute. Şi încercaţi să înţelegeţi de ce fac oamenii aceia ceea ce fac? Pentru bani? Dacă da, pentru câţi bani o fac? Dar dumneavoastră pentru ce sumă aţi fi dispus să urâţi pe cineva? Şi pentru ce sumă aţi urî din toţi rărunchii? O fac ei din interes? Sau o fac din convingere? Adică din pasiune? Se prea poate, căci ura este o pasiune durabilă. A urî este fără îndoială o artă, nu un lucru uşor şi nici spontan, e nevoie de o anumită înzestrare, de antrenamente, de repetiţii şi mai ales e nevoie de foarte multă energie pentru a întreţine ura şi pentru a face paradă de ea.

Deşi ura este o pasiune trainică, obiectul urii poate să se schimbe de la o zi la alta. Ceea ce am urât ieri poate deveni indiferent azi. Cel pe care l-am urât ieri poate deveni partenerul nostru de ură azi. Nu contează pe cine urâm; aproape nici nu contează de ce. Important pare a fi doar să întreţinem vie maşinăria infernală a urii. Odată sădită sămânţa ei în minţile lipsite de apărare, ea va încolţi şi va creşte precum vrejul de fasole din poveste, spărgând totul în spaţiul psihic, ocupând fiecare colţ şi fagocitând celelalte feluri de a-l simţi pe celălalt.

6 ianuarie 2017

Post-adevăr şi corectitudine politică



Interviul de mai jos a fost realizat de Bianca Felseghi în cursul lunii decembrie 2016 şi a fost publicat pe platforma PressOne în 2 ianuarie 2017. Îi mulţumesc Biancăi pentru agerimea întrebărilor şi profit de acest context pentru a transmite echipei de la PressOne admiraţia şi recunoştinţa mea pentru angajamentul în favoarea adevărului şi a dreptăţii, a statului de drept şi a libertăţii de expresie, pentru modelul de onestitate pe care îl promovează în spaţiul public românesc.


Ciprian Mihali e un om mai puțin "serios" decât o arată CV-ul și funcția. Până în 2016 a fost ambasador în Senegal, dar, de fapt, reprezenta România în 8 țări africane - Senegal, Mali, Burkina Faso, Guineea, Gambia, Guineea Bissau, Coasta de Fildeş şi Capul Verde.

Acum este directorul Direcţiei regionale Europa de Vest din Agenţia universitară a Francofoniei, instituţie cu sediul în Bruxelles.

Ca formaţie, este filosof, iar înainte de a intra în diplomaţie era conferențiar universitar la Facultatea de Istorie şi Filosofie a UBB Cluj-Napoca, unde preda cursuri de Filosofia secolului XX, Postmodernism sau Filosofia vieţii.

Deschis și relaxat, abundând în replici simpatice, Ciprian Mihali a primit provocarea PressOne de a vorbi despre câteva dintre fenomenele societăţii de azi, cum ar fi corectitudinea politică şi antipatia pe care o naşte, post-adevărul (cuvântul anului 2016, potrivit Oxford Dictionaries), hipsterismul și altele, deocamdată nediagnosticate.



"Corectitudinea politică a devenit exact ce voia să combată la începuturile luptei pentru drepturi egale"

- Dacă ar fi să daţi o definiţie incorectă politic, cum aţi defini corectitudinea politică?

- Lăsaţi-mă mai întâi, vă rog, să vă împărtăşesc micul disconfort pe care îl am atunci când cineva cere o definiţie, o explicaţie sau o poziţie "incorectă politic". Cum ar trebui să fie o asemenea definiţie? Mai autentică, mai sinceră, mai directă? De ce ar exista definiţii corecte şi definiţii incorecte din punct de vedere politic?

Eu nu prea ştiu cum să mă situez între cele două, aşa că vă spun varianta mea: "corectitudinea politică" a fost o încercare teoretică şi practică, discursivă şi atitudinală, prin care s-a recunoscut minorităţilor dreptul de a fi egale cu majoritatea. Şi, mai presus de toate, dreptul unei minorităţi de a nu fi stigmatizată şi discriminată.

Primii adepţi ai corectitudinii politice au fost cei care au încercat, uneori prin lupte de stradă sau prin sacrificiul vieţii, să smulgă majorităţii dominante (masculine şi albe, în primul rând) recunoaşterea unor drepturi şi libertăţi egale. Femeia a fost, de altfel, prima şi cea mai "veche" dintre minorităţi şi, deci, prima victimă a incorectitudinii politice.

La fel ca predecesoarea ei seculară - incorectitudinea politică (adică tot ce a însemnat discriminare, asuprire şi excludere), tot aşa şi corectitudinea politică a ajuns, în anii din urmă, să cadă în excesele propriei puteri şi să fie considerată vinovată pentru toate relele care se întâmplă. Discursurile "corecte" au ajuns să devină simulacre mai adevărate decât realitatea însăşi, iar ferocitatea lor de a înghesui totul în patul procustian al unor judecăţi şi cuvinte gata făcute i se dovedeşte azi fatală.

Din nefericire, corectitudinea politică a devenit exact ceea ce voia să combată la începuturile luptei pentru drepturi şi libertăţi egale, şi anume o dogmă în care intoleranţa este de o înverşunare nedemnă de cauzele pe care le apără. Dar, deşi voi fi de acord cu cei care denunţă derivele cu iz totalitar ale unei ideologii născute din lupta împotriva idolilor, voi spune în continuare, şi oricând, că niciuna dintre cauzele nobile care au provocat aceste bătălii în numele egalităţii şi corectitudinii politice nu este compromisă, după cum nici una dintre victoriile repurtate în aceste bătălii nu este definitivă.

Permiteţi-mi, în acest punct, încă un set de scurte consideraţii pe marginea corectitudinii politice.

Împărtăşesc opinia exprimată de Moira Weigel într-un text recent din The Guardian, în care se spune că această expresie ar fi ceea ce grecii antici ar fi numit un "exonim", adică un termen prin care este desemnat mereu celălalt (grup), grupul din care nu faci parte şi pe care intenţionezi să-l acuzi ca fiind exterior, adică străin.Altfel spus, nimeni nu afirmă despre sine că este corect din punct de vedere politic, însă oricine poate spune – şi sunt tot mai mulţi cei care spun astăzi – despre ceilalţi că sunt prea corecţi politic, ştiind bine că această acuză trebuie să aibă mereu în vedere un exces şi o suspiciune: "Nu mi-e clar de ce eşti atât de…"

Se aude şi la noi tot mai des spunându-se, ca un fel de declaraţie de eliberare, ca o dovadă de "bărbăţie", adică de curaj şi de francheţe, că ne-am săturat de atâta corectitudine politică. Iar cei care au curajul să spună asta o fac fericiţi fiind că s-a dat din nou liber la spus lucrurilor pe nume, la înjurat şi la pipăit. Asta mi se pare însă comic, pentru că nu ştiu ca noi să fi fost prea asupriţi de dictatura corectitudinii politice (asociată altei dictaturi hazlii, cea a drepturilor omului), nici în limbaj, nici în comportamente.

Însă am preluat mimetic în discursul public, cel puţin într-o parte a lui, această revoltă recentă împotriva ideologiei egalităţii de gen, de rasă, de sex sau de religie, în condiţiile în care judecata cea mai răspândită nu s-a schimbat niciodată: anume că femeia este inferioară bărbatului, că negrul nu e chiar om, iar homosexualul nu e chiar normal, pe când musulmanul a devenit în ultima vreme cel mai periculos duşman al identităţii noastre naţionale şi, desigur, creştine.



"Trump şi ai lui ne spun că au lucruri mai importante de făcut decât să caute formule elegante"

- Sunt voci care pun eşecul democraţiilor liberale pe seama corectitudinii politice. Brexit-ul sau alegerea lui Trump în SUA ar fi, parţial, efecte ale acestui limbaj care dublează realitatea trăită şi se întâlneşte tot mai rar cu ea. Sunteţi de acord?

- Este adevărat că un anume fel de a face politică se încheie sub ochii noştri, iar aceasta nu e neapărat o veste bună. Însă afirmaţia după care Brexit-ul sau Trump ar fi câştigat pentru că au redus distanţa dintre limbajul corectitudinii politice şi realitatea trăită mi se pare cel puţin hazardată. Democraţiile liberale se află într-un moment dificil al existenţei lor, dar acest moment nu e cauzat de corectitudinea politică. Aceasta a fost, în momentele de glorie ale dominaţiei sale în unele ţări occidentale, un machiaj abil, menit să ascundă realităţi economice şi sociale aflate ele însele în criză, ori pur şi simplu să deturneze atenţia de la ele.

Un anumit limbaj artificial şi-a făcut iluzia că dacă schimbă, de pildă, expresia "nesiguranţa zilei de mâine" cu "flexibilitate", că înlocuind "şomer" cu "solicitant de loc de muncă" sau "femeie de serviciu" cu "tehniciană de suprafaţă" şi întreaga "criză" cu "creştere negativă", atunci realitatea dură a inegalităţilor şi a sărăciei va fi mai uşor de suportat. Această artificialitate, prezentă în discursurile politice şi în mediile dominante, a avut dintotdeauna adversarii ei legitimi şi a fost sancţionată de un curs al evenimentelor care a dispreţuit în toate felurile posibile folosirea unui fond de ten menit să mascheze rănile profunde şi durabile ale societăţilor noastre.

Da, este adevărat că limbajul şi unele practici ale corectitudinii politice au putut fi utilizate de maşinăria politico-financiaro-mediatică neoliberală drept arme ideologice sau strategii de seducţie, dar, încă o dată, cred că nici forţa şi nici slăbiciunea democraţiei, în varianta ei liberală, nu constau în limbajul corectitudinii politice care îi dublează, adică îi falsifică, realitatea. Ceea ce trebuie să ne dea şi mai mult de gândit astăzi este că o bună parte dintre cei care denunţă corectitudinea politică, incluzându-i aici pe Donald Trump sau pe liderii Brexit-ului, dovedesc o apetenţă foarte scăzută pentru ceea ce înseamnă valorile democraţiei şi manifestă un comportament ale cărui imprevizibilitate şi incoerenţă dau fiori.

Dacă renunţarea la limbajul corectitudinii politice înseamnă, ca în cazul lui Donald Trump, să spui despre femeile care nu îţi plac că sunt "scroafe grase" (fat pigs) şi "animale dezgustătoare" (disgusting animals), iar despre cele care îţi plac, că ar arăta mai bine stând în genunchi, invocând pentru folosirea unor asemenea expresii şi imagini argumentul că nu mai ai timp să fii corect politic – atunci cred că suntem foarte îndreptăţiţi să ne întrebăm cu spaimă dacă aceasta este calea revoltei împotriva limbajului care dublează realitatea sau dacă, bunăoară, avem acum de ales între expresia "o persoană provenind din diversitate" şi expresia "ţigancă împuţită" pentru a desemna o femeie rromă.

Între cele două extreme mi se pare că se pierde însăşi capacitatea noastră naturală de a desemna realitatea şi, mai grav, se pierde însăşi putinţa noastră de a gândi cu propria noastră minte. Îngăduiţi-mi aici o foarte scurtă digresiune filosofică: Jean-François Lyotard spunea, într-un eseu din anii '90, că faptul de a gândi cu propria ta minte are un singur neajuns, dar unul capital: te face să pierzi timp. Iar astăzi, nimic nu pare a fi mai preţios decât timpul, pe care nu ne mai permitem să-l pierdem.

Donald Trump şi toţi cei care, asemenea lui, sunt oameni "pragmatici", "grăbiţi", "curajoşi" ne spun explicit că nu au timp de pierdut, că ei au lucruri mai importante de făcut decât să caute formule elegante de desemnare a celor care nu sunt la fel ca ei sau care nu sunt de acord cu ei. Prin urmare, agresiunea şi violenţa verbală se justifică (precum în cazul suprarealistului personaj Secureanu) prin nobila misiune pe care o au şi în calea căreia nu pot sta ocoluri şi răgazuri precum politeţea sau respectul.

În concluzie, cred că democraţia liberală nu a fost învinsă de corectitudinea politică, dar a fost subminată în permanenţă de tentaţia pe care o reprezintă, pentru tot mai mulţi, confortul de a nu mai gândi critic sau de a nu mai gândi cu mintea ta, lăsând în grija altora sarcina de a formula adevăruri şi certitudini gata făcute.


"Pentru ca minciunile să fie înghiţite uşor, e nevoie să fie formulate în cuvinte puţine şi repetate cât mai des"

- Cuvântul anului 2016, la Oxford Dictionaries, este post-truth (post-adevărul). S-a scris mult despre ideea că trăim într-o lume post-factuală, în care adevărul și faptele nu mai contează. Cum vă imaginaţi viitorul într-o lume în care adevărul nu mai contează, ci doar emoţiile?

- Găsesc fascinantă discuţia despre post-adevăr. Fascinantă, însă nu trebuie să ne amăgim: este vorba de un termen lansat de înşişi teoreticienii lumii pe care acest termen este chemat să o critice, adică de teoreticienii din lumea politico-mediatică. Prin urmare, "respiraţia" lui conceptuală şi potenţialul lui critic sunt limitate şi se află "sub control".

Dar chiar şi aşa, să admitem de dragul discuţiei că termenul de "post-adevăr" are meritul de a aduna în jurul lui o seamă de constatări şi de interogaţii de maximă actualitate. 

Prima constatare, deloc nouă, este că în politică se minte până la un nivel la care se şterge orice distincţie între adevăr şi minciună. Lumea post-adevărului nu ar fi lumea abandonată minciunii, care îşi ia revanşa pentru epocile de umilinţă şi declasare la care a fost supusă ca valoare inferioară adevărului, ci este lumea în care criteriile pentru a distinge între adevăr şi minciună devin irelevante şi sfârşesc prin a dispărea. Aceste criterii, cu o lungă şi solidă tradiţie în istoria lumii occidentale, supravieţuiesc azi doar în ceea ce tehnic se numeşte "fact-checking". Adică o verificare promptă în realitatea factuală a ceea ce a fost spus, pentru a afla dacă afirmaţiile corespund unor stări de lucruri sau nu.

Ceea ce este cu totul nou este că aceste verificări, pe cât de utile par a fi pentru a proba buna credinţă a celor care domină discursurile publice, pe atât de inutile se dovedesc în strategiile politice de câştigare a adeziunii publicului, pentru că efectul celor spuse a fost deja obţinut şi el nu mai poate fi anulat. Cazurile de acest fel sunt foarte numeroase în ultima vreme: de la afirmaţia că familia Clinton a creat efectiv ISIS, trecând prin afirmaţia că Marea Britanie plăteşte săptămânal Uniunii Europene 350 de milioane de lire sterline, până la grosolanele manipulări, scenarii şi comploturi din peisajul politico-mediatic românesc (invazia musulmană, conspiraţia sorosistă, lovitura armată care se pregătea în noiembrie 2015…), toate dau seama despre efectul real obţinut prin dispreţul calculat cu care oamenii politici tratează un public captiv al propriilor prejudecăţi şi spaime.

O a doua constatare este că lumea post-adevărului este o lume cumplit de săracă. Pentru ca minciunile să poată fi înghiţite uşor, adică să nu-i trezească din somn pe cei care le aud, e nevoie ca ele să fie formulate în cuvinte cât mai puţine şi cât mai des repetate, dar rostite teatral pe scenele publice oferite cu atâta generozitate de industriile mediatice, ele însele complice şi supuse acestui spectacol. După ce repeţi pe cele mai felurite tonuri acelaşi discurs bazic de papagal, formula rămâne lipită de creier în mintea consumatorului pasiv, aşa cum rămâne lipită pe retină o imagine văzută de prea multe ori. O afirmaţie absurdă spusă o dată poate fi percepută ca absurdă, deci necredibilă. Repetată însă de o mie de ori, ea nu este în fond mai puţin absurdă, doar că devine credibilă. Iar credibilitatea ei se obţine prin credulitate, expresia cea mai înaltă a abandonării oricărui simţ critic.

Să vă dau un exemplu: dacă spui o dată că "Julien este ungur", spusa ta va fi întâmpinată cu zâmbete de neîncredere. Dacă însă vei repeta pe un ton insidios că "mulţi spun că Julien nu este român", o sămânţă de îndoială va încolţi în mintea ascultătorului, suficientă pentru a-l face să se alăture celor mulţi care spun asta şi care abia atunci încep să devină mulţi de-adevăratelea.

O a treia constatare, rapidă: un studiu recent din publicaţia franceză Le nouvel économiste consideră că ceea ce permite minciunii grosolane să domnească nestingherită şi oamenilor politici să-şi bată joc de adevăr în modul cel mai cinic este şi faptul că asistăm şi participăm deopotrivă la erodarea instituţiilor pe care societatea le-a creat tocmai pentru a stabili, la nivelul său global, un anumit consens în privinţa a ceea ce este sau nu adevărat: şcoala, ştiinţa, sistemul juridic, mass media. Priviţi doar peisajul românesc actual şi constataţi cu uşurinţă în ce măsură aceste instituţii au fost golite de misiunea lor şi de puterea lor de educare în spiritul căutării adevărului, al curiozităţii, al combaterii prejudecăţilor şi ignoranţei.

Şi priviţi apoi cum tot mai mulţi dintre noi au (am?) renunţat la încrederea în aceste instituţii, au (am?) renunţat de fapt la orice fel de încredere, practicând închiderea protectoare în "bulele informaţionale" oferite de reţelele sociale. Putem accepta, odată cu autorii studiului, că succesul acestor bule informaţionale provine din constatarea că oamenii nu caută în mod spontan adevărul şi că, adeseori, asimilează ceea ce le este familiar cu adevăratul, preferând confortul mental al unui răspuns la îndemână în detrimentul unor obositoare interogaţii. Ar fi ceea ce unii psihologi numesc "facilitatea cognitivă", anume tendinţa oamenilor de a se îndepărta de faptele care i-ar obliga să-şi folosească prea mult creierul.

Cu foarte rare excepţii, utilizatorii de Facebook, de pildă, participă la grupuri care le confirmă propriile idei şi prejudecăţi şi se regăsesc mai degrabă în comunităţi care le întăresc convingerile, excluzându-i pe toţi cei care gândesc altfel ori difuzează informaţii contradictorii. Una dintre întrebările pe care trebuie să ni le punem în acest context este aceea privitoare la consecinţele acestui abandon al oricărei pretenţii de adevăr.

Asistăm şi noi, în România, de câţiva ani, la instituţionalizarea minciunii şi a impunităţii în viaţa publică, la propagarea unui mod uimitor de a insista că albul e negru sau că plagiatul e teză de doctorat, la apariţia şi răspândirea cu succes a figurii a ceea ce americanii numesc "bullshiter". Spre deosebire de mincinos, care cunoaşte adevărul, dar face deliberat afirmaţii false, cel care spune tâmpenii (bullshits, conneries) e pur şi simplu dezinteresat de orice ar putea fi adevărat sau fals. Singura lui grijă e să bată câmpii, să vorbească neîntrerupt, să spună orice pentru a rămâne în centrul atenţiei, inclusiv glumiţe nesărate sau vulgare, fără teama că se contrazice sau că scandalizează. Iar opinia publică – ascultătorii, cititorii, spectatorii bombardaţi zilnic cu o logoree nesfârşită - renunţă la efortul de a deosebi între ce este adevărat şi ce este fals.

Un om minţit încontinuu este un om vulnerabilizat şi deposedat de discernământ, un consumator pasiv şi dependent ce adună frici de care se apără asemenea copiilor, strigând cu voce tare în întuneric şi lovind în dreapta şi în stânga.


Frica este trăirea omenească cel mai uşor de manipulat. Un om fricos sau transformat în fricos se va teme şi de evrei, şi de musulmani, şi de Soros şi de Bruxelles, găsindu-şi adăpost în cei care luptă, nu-i aşa, de la paşopt încoace, împotriva tuturor acestor duşmani. Închei atunci cu întrebarea propusă de dumneavoastră: cum arată lumea post-adevărului?

Cum arată lumea în care informaţia despre propagarea unei idei este mai importantă decât conţinutul ei? În care numărul de like-uri la o ştire este mai important decât conţinutul ei de adevăr? Sau în care chiar numărul de like-uri o face să devină adevărată? O lume în care încrederea este înlocuită de credulitate, iar simţul critic şi interogaţia sunt înlocuite de certitudini violente şi răspunsuri unice la orice întrebare este o lume săracă şi greu de locuit.

Oamenii care nu au întrebări şi pretind că ştiu totul sunt mult mai uşor de manipulat decât cei care practică îndoiala metodică. Sunt oameni cu certitudini fragile clădite pe frici tot mai solide, a căror sărăcie violentă de idei se poate converti uşor în violenţă şi ură faţă de cei care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri.


"Una dintre marile dezbateri ale momentului: decolonizarea spiritului"

- Care sunt principalele şcoli de gândire care se confruntă în acest moment în lume?

- Fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice sau al dezbaterilor academice are propriile şcoli de gândire, care se confruntă neîncetat. Nu ştiu să existe un domeniu aflat deasupra tuturor celorlalte, ale cărui dezbateri să le subsumeze pe celelalte. Genetica are propriile dezbateri, fizica atomică la fel, dreptul internaţional le are pe ale lui, filosofia sau psihologia de asemenea.

Vă mărturisesc că nici măcar în filosofie nu am urmărit cu prea multă atenţie ce s-a întâmplat în ultimii ani; am o vagă senzaţie, uşor de contrazis, că nu s-a întâmplat mare lucru. În dezbaterile internaţionale nu au apărut figuri majore, care să propună paradigme noi, care să modifice radical termenii în care se poartă dialogul de idei. Poate că e doar un răgaz în aşteptarea unor noi figuri tutelare, după dispariţia sau ieşirea din scenă a ultimelor mari personalităţi ale secolului trecut.

Trăim vremuri complicate, în care complicaţiile se fac şi se desfac cu o repeziciune care nu ne îngăduie să surprindem cu uşurinţă tendinţele grele, de durată; interpretăm ca epocale şi pline de înţelesuri evenimente de care uităm în câteva luni. Scriem cărţi de istorie despre vedete care dispar în uitare după cele 15 minute de glorie personală. Reacţionăm impulsiv la semnalele pieţei politice şi de idei, ne actualizăm speculaţiile pe măsura schimbărilor realităţii şi asta ne transformă nu în teoreticieni, ci în chibiţi, spectatori implicaţi ai unor dramaturgii şi comedii mondiale despre care continuăm să nu ştim prea multe.

Ca intelectuali, capacităţile noastre de a oferi interpretări ale realităţii la care să adere un public interesat, cultivat şi dispunând de discernământ s-au diminuat considerabil. Noi înşine aplicăm filtre de bulă informaţională şi acţionăm economicos, adică avar, în deschiderea spre alte feluri de a gândi.

Să vă dau un exemplu drag mie: am avut şansa să locuiesc 4 ani în Africa de Vest şi să încep să cunosc gândirea africană, de la cea populară până la cea filosofico-speculativă. Spun că a fost o şansă, pentru că nu ştiu dacă altfel mi s-ar fi deschis sensibilitatea către această lume fascinantă. Şi mai spun că abia am început să o cunosc, pentru că după 4 ani, nu pot să am pretenţia că aş cunoaşte mai mult decât la nivel de generalităţi şi intuiţii acest univers de o bogăţie remarcabilă.

Ei bine, în acest spaţiu au loc dezbateri de o consistenţă uluitoare, la care participă mari figuri ale culturii africane. Mi-a fost dat să cunosc unele dintre aceste figuri, precum colaboratori apropiaţi ai lui Léopold Sédar Senghor (poet şi om de cultură, primul preşedinte al Senegalului, primul african care a devenit membru al Academiei Franceze - n.r.), ori nume noi precum Souleymane Bachir Diagne, Felwine Sarr sau Achille Mbembe. Am putut să vorbesc cu ei, să le citesc cărţile, chiar să le traduc pe unele în limba română. Şi să înţeleg în acest fel cât de străină ne este toată această tradiţie a gândirii africane, cât de puţin ştim despre un univers cultural şi o istorie aflate în vecinătatea noastră apropiată.

Este adevărat că şi invers, văzută dinspre Africa, România pare, la rândul ei, o lume îndepărtată, necunoscută şi interesantă doar punctual, în funcţie de nişte oportunităţi de colaborare. Şi, la fel cum noi primim dinspre Africa doar veşti catastrofale ori senzaţionale, la fel primesc şi africanii doar veşti nemaipomenite despre noi: de pildă, cum se suspendă un preşedinte, cum se scapă din închisori cu cărţi scrise, cum se fentează demisia în caz de plagiat sau cum se condamnă oamenii de afaceri care au făcut filantropie în Africa.

Însă nu despre asta voiam să vă spun - m-am luat cu vorba dulce africană -, ci despre faptul că în această lume are loc una din marile dezbateri de idei ale momentului, aceea despre decolonizarea spiritului. După mai bine de cinci decenii de la obţinerea independenţei, mai toate societăţile africane au rămas profund subjugate de un model colonial nu doar în relaţiile economice şi politice, în administraţie şi în viaţa academică, ci şi, mai ales, în paradigmele şi vocabularele în care africanii se gândesc pe ei înşişi şi îşi gândesc relaţia cu celălalt.

Citiţi Critica raţiunii negre, a lui Achille Mbembe (pe care am tradus-o anul acesta la editura Idea, sau Afrotopia, a lui Felwine Sarr, apărută în Franţa, ori urmăriţi ecourile Atelierelor de gândire organizate în toamnă în Senegal, şi veţi începe să înţelegeţi ce efort impresionant fac minţile luminate şi libere ale continentului african pentru "a opri maşina de imitat", adică pentru a produce alte moduri de a se raporta la ei înşişi şi de a dialoga cu restul lumii. Citiţi apoi cărţile şi intervenţiile lui Souleymane Bachir Diagne, care predă la Columbia University, şi veţi începe să aflaţi că dialogul între creştinism şi islam, vechi de mai bine de un mileniu, suferă îngrozitor astăzi din cauza celor mulţi şi gălăgioşi care văd pretutindeni numai jihad şi terorism. Ascultaţi muzica lui Ismael Lô sau a lui Alpha Blondy.

Ce ştim noi despre toate astea? Cât de colonizate şi mai ales de către ce anume sunt colonizate minţile noastre? Vom şti, vom putea sau vom vrea vreodată să ne decolonizăm spiritele? E foarte mult zgomot şi prea multă isterie în neîncăpătorul nostru spaţiu public ca să putem percepe ceva din ecoul marilor dezbateri internaţionale şi mai ales ca să găsim tihna şi energia de a participa la ele.