Unul din cuvintele cele mai toxice cu care
operăm zi de zi este cel de „normalitate”.
Este toxic fie și numai pentru că devine „normal”
ceea ce o majoritate de moment decide că trebuie să facă toată lumea, adică și orice
minoritate care nu împărtășește aceleași credințe și valori. Ajunge să fie „normală”
orice oroare pe care niște minți înapoiate o pot impune celor din jur. Nu
există „normalitate”, am spus-o de multe ori. Normalitatea e ficțiunea în
spatele căreia ne ascundem voința de a-i domina pe ceilalți conform propriilor
noastre obsesii, frici sau fantasme.
Dar cum se ajunge totuși la „normal”? Se
ajunge prin două căi, în principal, amândouă fiind moduri de exercitare a puterii
sociale.
Prima metodă este cea a normării: se stabilește
o normă (cum să stea copiii în bănci, ce trebuie să învețe copiii, câte șuruburi
să fabrice un strungar, ce dimensiuni trebuie să aibă un teren de fotbal etc.)
care se aplică unui grup anume. NORMAREA înseamnă trasarea unui cerc înăuntrul
căruia se petrec lucrurile normale și în afara căruia se petrec lucrurile
anormale, care trebuie îndreptate. Normarea se produce prin disciplinare, dacă
e nevoie cu forța. TREBUIE ca un copil să stea în bancă, TREBUIE ca el să
învețe anumite lucruri și nu altele. Dacă nu, el este considerat indisciplinat,
anormal, și i se scade nota.
Normarea este acțiunea unei puteri care știe
sau pretinde că știe cel mai bine ce trebuie spus, ce trebuie făcut, ce trebuie
învățat. Ea se adresează unor subiecți pretins ignoranți și indisciplinați, care trebuie învățați ce e bine și ce e rău,
cărora li se spune ce să facă și cum să facă.
În sfârșit, normarea este specifică pentru
societăți statice, cu un număr limitat și controlabil de indivizi, unde fiecare
subiect poate fi monitorizat și ținut la locul lui așa cum vor cei care au puterea:
șefi, profesori, ofițeri, polițiști, grăniceri etc.
A doua metodă, Normalizarea, se declanșează atunci când o putere de orice
fel este conștientă că nu mai deține controlul fluxurilor și mișcărilor de tot
felul: persoane, produse, informații, finanțe. Ea nu este o acțiune de
anticipare (când se fixează norma dinainte și fiecare trebuie să i se supună),
ci este una de reglare posterioară: se observă cu atenție cum evoluează
diferitele tendințe și se decide că tendințele masive, majoritare, sunt cele
normale. Normalitatea urmează normalizării, spre deosebire de situația
anterioară când, prin disciplină, normarea fabrica normalul. Normalizarea este
procesul prin care cei care decid recunosc că nu mai dețin monopolul
cunoașterii și , de aceea, e preferabil să guverneze prin statistici,
eșantioane și aproximări.
Un exemplu la îndemâna tuturor: norma (devenită
lege și represiune) până în 1989 și chiar până în anii 2000 era că românii nu
au voie să circule în afara țării. Norma
era granița închisă, iar cei care o treceau erau excepții (anormali, ilegali,
dușmani etc.). Din momentul însă în care un număr suficient de mare de români a
început să părăsească țara fără ca cineva să îi mai poată opri, reacția
puterilor europene a fost aceea de a reglementa ulterior și de a canaliza fluxurile,
fără a-i penaliza pe cei care se deplasează. Mișcarea a devenit norma și „normalitatea”.
De ce am spus toate acestea? Pentru că
dezbaterea despre educația sexuală în România pune față în față visul umed de
putere al unei propagande neoprotestante (dar bine flancate de cea ortodoxă) de
a controla prin toate mijloacele educația, cunoașterea, corpurile și sexualitatea,
de a filtra cunoștințele și de a interzice orice se poate interzice – cu o lume
fluidă, o lume a fluxurilor nelimitate de cunoaștere, de mobilitate, de explorare,
de producere de nou. Dacă vremelnic această putere se poate impune la nivel
politic, ea nu o poate face decât provocând traume și violențe. În fantasmele
ei de control absolut și de stăpânire a adevărului ultim, puterea aceasta de
rit vechi își imaginează că poate așeza o graniță între copii și cunoașterea
lumii, că îi poate imobiliza și le poate interzice accesul la infinitele surse
de cunoaștere de azi. Dacă acum 50 de ani, asta era încă posibil, azi orice reprimare
a cunoașterii și descoperirii produce violență și abuzuri. O asemenea putere
înapoiată poate cel mult trage înapoi sau încetini o evoluție a unei părți din
lume, dar nu îi poate bloca mersul înainte. Iar această încetinire înseamnă că
acolo unde vor persista ignoranța și interdicțiile vor înflori violurile și abuzurile.
Lumea din jurul nostru a înțeles că nu poți
pune stavilă fluxurilor masive de oameni, de cunoaștere, de mărfuri și de bani.
Cele două luni de pandemie ne-au întors o vreme la modelul disciplinar al
interdicției și represiunii, dar efectele acestei reveniri la metode primitive
de control vor continua să fie dramatice în perioada ce vine, efecte economice,
sociale, psihice, fizice. Lumea noastră nu mai e o lume statică și înghesuită
în niște valori sau adevăruri ultime, e o lume fluidă pe care trebuie să învățăm
să o practicăm. Nu spun că asta e bine sau e rău: spun că asta se întâmplă și
că nu-i putem pune zăgaz cu inițiative demne de Inchiziția lui Torquemada
lansate de câțiva parlamentari ignoranți, care trăiesc în lumi fictive și străine
de lumea largă din jurul lor.
A te opune educației sexuale este ca și
cum te-ai opune folosirii GPS-ului ca să ajungi din satul tău la muncă în Occident:
fie te duce cineva de mână unde vrea el, fie o iei tu peste grădini și te rogi
să ajungi undeva și să nu mori până la destinație.
