8 decembrie 2018

Despre curaj


Există o calitate umană a cărei lipsă în societatea românească de azi pare să nu deranjeze pe mai nimeni. Este vorba de curaj, de care Churchill, omul politic prin excelență al secolului XX, a spus că este prima dintre calitățile umane, pentru că ea le garantează pe toate celelalte. Mai aplicat, putem să spunem odată cu Hannah Arendt despre curaj că este virtutea politică prin excelență. Ce înseamnă asta?

Înseamnă, în primul rând și în sensul cel mai simplu al termenului, că doar oamenii dând dovadă de curaj ajung să facă politică. Aceasta e o afirmație pe care trebuie, desigur, să o lămurim la un moment dat, că sună un pic ciudat.

Dar mai înseamnă, în al doilea rând și într-un sens mult mai complex, că numai prin curaj calitățile umane și profesionale (cinstea, priceperea etc.) pot fi scoase din sfera personală, familială sau comunitară și puse în slujba interesului public.

Desigur, putem fi curajoși și în situații particulare, nepolitice, și cel mai adesea așa suntem: când un om salvează un alt om de la înec sau din flăcări, când sare în ajutorul cuiva agresat sau neîndreptățit ori când se revoltă împotriva unui abuz individual.

Se cuvine să fim însă conștienți de rolul important pe care îl are curajul în spațiul public și să-l deosebim de atitudini apropiate, dar cu care nu se identifică: bunăoară îndrăzneala, tupeul, bravura, inconștiența, disperarea, agresivitatea ș.a.m.d. Curajul se distinge de toate acestea prin faptul că este o atitudine rațională însuflețită de respectul unei valori: adevărul, dreptatea, binele public etc. Să privim clasa politică românească dominantă și să încercăm să găsim printre bărbații și femeile care o compun oameni curajoși. Ușor nu e, cu siguranță.
Curajul mai are o însușire foarte specială: nu putem spune despre un om că este curajos dacă este astfel doar o singură dată. Altfel spus, dacă protestezi o dată împotriva nedreptăților și abuzurilor și taci de zece ori nu poți să pretinzi la titlul de „om curajos”. Curajul nu se capitalizează și nu se declară.

Apoi, despre curaj mai trebuie să spunem că are un timp al lui: nu poți fi curajos nici înainte și nici după actul pentru care se cere să fi curajos. După război (dar și înainte de el), într-adevăr, mulți viteji se arată. Poți să fii curajos doar la momentul potrivit. Declarații ulterioare, tardive, sunt bravuri, adică vorbe fără rost.

În sfârșit, curajul se însoțește mereu de un anumit risc: nu toți cei curajoși și reușesc; unii ratează, pierd, eșuează. Uneori salvatorul se îneacă și el alături de cel căzut în apă. Cel curajos știe asta, își asumă acest risc și face un pariu căutând să învingă pericolul în numele a ceva superior: viața celuilalt, dreptatea, adevărul etc.

Aceeași uriașă gânditoare a secolului XX, care a fost Hannah Arendt, a spus această frază luminoasă: „curajul îi eliberează pe oameni de grijile vieții pregătindu-i pentru libertatea lumii”. Cu alte cuvinte, prin curaj, oamenii încetează să se mai gândească la mâncare, bani sau concedii și se consacră, prin acțiune, valorilor care construiesc lumea comună în care trăim și pe care vrem să o lăsăm urmașilor noștri.

Cum arată peisajul curajului în societatea românească? Să spunem că avem mai întâi o majoritate pentru care această chestiune nu se pune în niciun fel, izolată fiind în sărăcie și precaritate, incapabilă să se elibereze deci de dependența și grijile zilei de azi. Această majoritate, ținută intenționat în ignoranță și nevoi nu are timpul, puterea și educația să privească dincolo de ziua de azi altfel decât sub forma supraviețuirii sau, în mod ideal, a bunăstării materiale. Grija unei lumi mai bune nu este una din preocupările sale cotidiene.

Avem apoi o altă parte importantă a societății, formată de toți aceia care au beneficiat în ultimii ani de măriri de salarii, de prime, de posturi, de funcții și avansări, lucrând în imensa rețea a aparatului de stat (înalți funcționari, funcționari obișnuiți, profesori, o parte din medici etc.) al căror curaj este cel mult privat, niciodată public. Pentru toți aceștia, unii foarte pricepuți și merituoși, care contribuie la funcționarea statului și a societății, s-ar putea spune că, nu-i așa, curajul poate să ia forma înfruntării cotidiene a unui sistem absurd, nedrept, uitând că acomodarea la acest sistem face ea însăși parte din funcționarea și perpetuarea absurdului, tot așa cum un șofer care se obișnuiește înjurând în traficul bucureștean contribuie, în același timp, la menținerea infernului. Acest grup poate să fie deci foarte competent, poate în mari părți ale sale să fie și foarte cinstit, dar în absența curajului se dovedește a fi cel mai fidel slujitori ai oricărei puteri, în numele datoriei pe care și-o face, dar și în absența unei conștiințe civice articulate. Aici se află explicația, bunăoară, a imposibilității declanșării unei greve generale: puterea a știut ce șuruburi să strângă astfel încât șandramaua să-i poată ține pe cei „aleși” acolo sus, iar pe cei de jos să nu se revolte. Nici pe aceștia nu-i interesează prea mult o societate dreaptă pentru ziua de mâine: grija lor e să facă societatea de azi să nu se prăbușească, pentru că atunci se prăbușesc și scaunele, funcțiile, salariile și sporurile lor.

Desigur, îi avem și pe falșii „curajoși”, dar fie necinstiți, fie incompetenți. Sunt cei care se definesc ca bărbați și bărbate, oameni temerari care nu se dau în lături de la a conduce această țară sacrificându-se pentru noi. Acestora li se potrivesc mai bine termenii cu care confundăm de obicei curajul: îndrăzneală, tupeu, bravură, impertinență etc. De fapt, e de ajuns să ne uităm la Liderul Suprem al acestor „curajoși”, care nu e niciodată la locul faptei, ci mereu în umbră, care iese cu cele mai dure declarații deîndată ce câmpul de luptă e curățat de dușmani și securizat, e de ajuns deci să privim probabil cel mai laș om politic pe care l-a dat România în ultimii treizeci de ani ca să înțelegem că el este prelungirea în vârful ierarhiei a unei mentalități a capului plecat pe care nu-l taie sabia și a frăției cu dracul ca mod de a trece puntea de la o zi la alta, fără grijă pentru cei din jur și pentru ziua de mâine a tuturor.

În sfârșit, există o mână de oameni curajoși în țara asta, care, în spațiul public (politic, civic, asociativ), îndrăznesc să creadă într-o Românie mai bună: nu cea de azi și nu cea pentru câțiva, nu o Românie amanetată sau umplută în buzunare, ci o Românie călăuzindu-se după niște valori care vor îngădui celor care vin după noi să o ducă mai bine.

Dar care sunt mizele și dificultățile majore ale perioadei ce vine?

Miza: dacă mai există o șansă pentru România în următorii doi ani ea poate să vină doar din intensificarea și extinderea curajului. Nu de competențe ducem lipsă, nici de oameni cinstiți, ci de oameni curajoși, dispuși să pună mai presus de binele lor personal de azi binele public de azi și de mâine.

Dificultatea primă: resursele insuficiente de oameni curajoși. Desigur, o societate merge înainte condusă mereu de o minoritate, dar acum această minoritate curajoasă este prea mică și pare incapabilă să mobilizeze singură un număr critic de oameni pentru o acțiune politică de anvergură.

A doua dificultate: resursele insuficiente ale oamenilor curajoși. Nu trebuie să ne plângem că nu mai sunt 600.000 de oameni în stradă de fiecare dată, însă asta arată o evidență: actele de curaj public, in stradă, au durata lor de viață, iar această durată e una scurtă. E nevoie de a inventa alte forme de curaj, ale acelorași oameni sau ale altora, pentru că aceiași oameni în aceleași forme de protest au obosit.

A treia dificultate, care e o provocare crucială: cum să insufli curajul unei societăți când resemnată, când indiferentă, când gata de aranjament și mica înțelegere, când parodiindu-și lașitatea, când numind curaj ceea ce e de fapt impertinență și agresivitate?

Dacă cinstea o învățăm în familie și competența în școală, curajul nu se învață decât în spațiul public și odată cu ceilalți. Azi, aceasta este cea mai grea lecție și cel mai greu examen, pe care foarte foarte puțini l-au trecut până acum. Nu ar fi rău să mergem mai des la cursurile de curaj.


17 noiembrie 2018

De ce moare Universitatea (și, odată cu ea, întreaga societate)



În urma articolelor și postărilor de săptămana trecută despre revenirea lui Tudorel Toader la Universitatea din Iași și despre atitudinea colegilor de acolo, am primit pe email un mesaj din partea cuiva de la această universitate. Am retras din el elementele mai personale sau prea contextuale.

Din respect pentru acest coleg și pentru ceilalți colegi de la UAIC, nu voi comenta prea mult acest mesaj. Reținem însă învățătura teribilă din acest text: da, este adevărat că un om politic precum TT caută doar putere. Dar ceea ce este important este că o și obține, chiar cu mare ușurință, din cele motive invocate în text, pe care le găsesc uluitoare și dezamăgitoare în același timp, dar perfect coerente cu ceea ce știm deja despre universitățile românești.

Primul motiv este că a face opoziție, a rezista, a te revolta riscă să te izoleze de marea masă a conformiștilor. Desigur, vom recunoaște în acest argument însăși definiția conformismului și supunerii, și nu doar de acum, ci chiar și dinainte de 1989. În sinea noastră, toți suntem nemulțumiți, chiar scandalizați de ce se întâmplă. Dar e riscant să protestăm. Nu mai riscăm închisoarea, ci izolarea și pervertirea relațiilor cu ceilalți.

Al doilea motiv, la fel de dărâmător, este că oricum nu are rost să ne revoltăm împotriva abuzurilor și nedreptății, pentru că în cel mai bun caz nu se schimbă nimic. Iar dacă se schimbă, se schimbă în rău. În locul unora precum Dragnea sau TT vor veni alții cel puțin la fel de răi ca ei.

După toate acestea, sunt de acord cu concluzia asumată: „asa a inceput totalitarismul si tot asa va continua”. În acest fel prevăd un viitor liniștit și pentru TT și pentru copiii lui la UAIC. Şi pentru Dragnea, dar și pentru copilul lui în fruntea țării. Riscul e mare să ne dorim libertatea și dreptatea, când sila e atât de practică, iar revolta interioară atât de la îndemână.

Dar, din prețuire pentru prestigioasa Universitate din Iași și pentru colegii de acolo, îndrăznesc să cred și să sper că nu toată lumea gândește așa, nici în universitate și nici în afara ei. Că sila și tăcerea nu permit nici măcar o supraviețuire demnă, că e nevoie de mai mult, de voci publice, de curaj, de solidaritate. Universitatea moare, societatea moare, prin supunere, în primul rând dacă cei dinăuntru se resemnează și se supun voluntar. Revolta e necesară, curajul public e necesar, universitarii au o datorie față de societate de a denunța primii abuzurile și ilegalitățile. Dacă ei nu o fac, nu avem de așteptat de la altcineva să o facă în locul nostru. Ceea ce câștigăm pe termen lung e mult mai important decât ceea ce pierdem pe termen scurt.


SI ACUM TEXTUL.


„Am citit textele despre TT, numai ca nu am raspuns. Citisem textul respectiv chiar de la postare. (...) Lucrurile stau cam asa. Este o proasta afacere sa incerci sa-l "pedepsesti" pe TT la Universitate pentru ceea ce face la minister. Trebuie sa intelegi ce fel de om este el. Este un om care nu este interesat decat de putere. Cand noi ne gandim la conjunctia "justitie si democratie", el se gandeste la conjunctia "justitie si putere". Lui nu-i pasa deloc de OPINIE, poate sa fi si opinie publica. Daca acea opinie nu poate rasturna situatia juridica, I SE RUPE. Cel mai bun exemplu este cu fiul sau. El s-a declarat suspendat cand a fost acuzat ca l-a adus pe fiul sau, dar suspendat numai dpdv juridic. El nu are nici o problema sa recunoasca faptul ca tine sub observatie tot ce se intampla, ca supravegheaza indeapropae etc. O spune explicit in mesajele sale. Deci i se poate reprosa moral afacere cu fiul sau. Si o comisie etica ar putea sa dea un aviz nasol, daca ar fi comisie de etica... Dar lui nu i-ar pasa nici de asta, dupa cum rezulta. El nu are drept de semnatura, deciziile nu sunt ale lui si cu asta s-a incheiat discutia. Relatia lui cu Rectoratul este exact cea pe care o are Dragnea cu Guvernul: el nu ia decizii, el nu semneaza, el nu are raspundere. El are numai beneficii.

Acum, de ce nu protesteaza nimeni... Sa stii ca unii mai trimit mesaje pline de draci, dar se gasesc altii sa le spuna ca la ei se platescte plata cu ora. (...)

Si chiar daca ar avea un sens si te-ai exprima, ar fi numai vreo cativa. E bun si asa, de ce sa n-o faci? Uite de ce nu as face-o eu: de teama consecintelor. Oooo, vei spune, ti-e frica de Tudorel... Nu, nu mi-e frica de Tudorel (...) Lucrul de care ma tem este urmatorul: mi-e teama ca raman singur. Nu singur in fata lui Tudorel, ci singur in viata universitara cotidiana. Primii care te pedepsesc sunt colegii tai, chiar prietenii, care incep sa se fereasca de tine ca de unul cu care nu se poate "discuta". Se feresc sa-ti vorbeasca sincer, sa te invite in actiunile lor, sa se lase invitati in actiunile tale, sa discute cu tine despre principii si valori, sa iasa cu tine in public. Eu am trecut prin asta, dar nu a fost asa de rau atunci, pentru ca eram tineri si nu ne faceam asa de multe calcule. Acum s-a terminat. (Prietenii de atunci nu s-au schimbat, dar au obosit). Mai simt si acum efectele actiunilor de atunci: nu conteaza daca ai in mod rational dreptate. Pentru ceilalti esti un "revolutionar". Deci, sa se duca dracului cu totii.

Si ultimul RAU. Orice actiune de tip revolutionar aduce la putere niste oportunisti care stau in umbra si asteapta. Asa cum a fost Tudorel insusi: un om sters, frustrat, lipsit de talent, lipsit de umor, calculand si asteptand momentul prielnic... Mi-e sila.


PS Desigur, asa a inceput totalitarismul si tot asa va continua. Ai voie sa postezi orice parte din acest mesaj, daca crezi ca asta poate ajuta la intelegerea fenomenului.”


14 noiembrie 2018

Ambassadeur dans le monde et dans son propre pays (une émission sur France Culture)




Ciprian Mihali, philosophe reconnu en Roumanie, s’est vu confier des fonctions inattendues : Ambassadeur pendant huit ans au Sénégal ( (et non pas huit, comme cela est marqué par erreur sur le site de France Culture, n.C.M.), il a représenté une « autre Europe » dans une Afrique qu’il découvrait ; sa francophonie latérale l’a conduit aujourd’hui à l’Agence de la francophonie dont il dirige le bureau à Bruxelles ; le voici désormais aussi ambassadeur dans son propre pays, intellectuel public intervenant dans des débats souvent confus voire violents. C’est un parcours, une pensée, une parole qui en dit long sur l’état du monde et de l’Europe, entre échanges et dégradation de l’échange dans l’espace public.

Auteur de cinq ouvrages individuels sur la philosophie contemporaine et de deux ouvrages écrits en collaboration avec l’architecte Augustin Ioan. Il a aussi traduit en roumain plus d’une vingtaine d’ouvrages de la pensée philosophique contemporaine.

De même que nous pratiquons parfois l’image très simplifiée d’une seule Afrique, il fallait déconstruire l’image d’une seule Europe. Oppressive, coloniale, impitoyable, qui circule dans un certain imaginaire facilement manipulable en Afrique. (…) En transmettant cette image avec des collègues tchèques, polonais, autrichiens, etc., nous faisions tout le temps l’effort de sortir d’une image monolithique que nous avions nous-mêmes en arrivant. (Ciprian Mihali)

Ce qui m’inquiète le plus, c’est que les gens soient dans une course folle, une marche à grande vitesse, et qu’ils n’arrivent pas à savoir vraiment ce qu’il se passe. Je ne dirais pas que les intellectuels devraient intervenir pour éclairer (…), mais qu’ils doivent aider à comprendre ce qu’il se passe. (Ciprian Mihali)

Il y a dans chaque société des points de faiblesse, certaines fissures, que vous évitez. C’est comme marcher sur la glace, vous évitez d’aller exactement sur cette ligne parce qu’il y a plus de chances pour que ça craque. (…) Je pense que la vocation d’un gouvernement soucieux de la gouvernance de sa société, c’est d’éviter ces sujets. (...) Mais au contraire, il faut créer de l’intelligence, les conditions du débat, de l’éducation. (…) Ce n’est pas vous, gouvernement, qui pouvez soutenir un point de vue et dire que tous les autres sont des ennemis. (Ciprian Mihali)


https://www.franceculture.fr/emissions/matieres-a-penser/matieres-a-penser-du-mardi-13-novembre-2018


10 noiembrie 2018

Patria simulării generalizate



Primăria București a plantat iarbă pe o stație de autobuz, pentru o capitală verde.
Primarul Bacăului a acoperit iarba cu mochetă, pentru un oraș la fel de verde.

Sute de mii de copii dezabuzați se prefac că învață în școli.
Zeci de mii de oameni plictisiți se prefac a fi dascălii acestor copii.

Sute și mii de analfabeți și-au cumpărat diplome de doctorat.
Sute și mii de vânzători de diplome se prefac a fi profesori.

Zeci de mii oameni îmbrăcați în alb lucrează în niște clădiri infecte.
Zeci de mii de oameni bolnavi se prefac că se vindecă în aceste clădiri.

Zeci de mii de oameni îmbrăcați în negru cu fir aurit, plătiți de stat, propovăduiesc sărăcia, virtutea și iubirea aproapelui.

Şefii acestora, îmbrăcați în aur, cu fir negru, circulă cu mașini de lux și îi binecuvântează pe cei care s-au îmbogățit furând de la copii.

Câteva sute de oameni, fără loc de muncă, se adună într-un palat și se prefac că dau legi.

Câteva milioane de supuși, care au mai rămas, se prefac că le respectă.

Câteva zeci de alți oameni, se adună într-un alt palat, și se prefac că lucrează pentru binele românilor.

Zeci de mii de români, după ce îi ascultă, se prefac că își iau abonamente la telefon, dar aleg opțiunea „roaming”, după care se prefac că se întorc în țară.

România se preface că are un guvern, ca să simuleze că este o țară guvernată.

România se preface că are un parlament, ca să salveze prin imunitate de la condamnare locuitorii lui eterni și Liderul său Suprem.

România se preface că are instituții moderne, dar nu a mai organizat de zeci de ani (sau poate niciodată) un concurs corect pe vreun post în ele.

România se preface că are un stat de drept, dar și-a predat toate puterile în brațele unui fost buticar înconjurat de oameni la fel de drepți și deștepți, de-acolo de la el.

România se preface că este o democrație, pe care o apără cu gaze și bâte jandarmii împotriva românilor.

România se preface că este în Europa, dar urăște libertatea de expresie, diversitatea, toleranța și demnitatea umană.

România se preface că este un stat modern, dar a tăiat banii cercetării, ai culturii și ai sănătății pentru a construi statui sau alte monumente, pentru a cânta muzică patriotică și a-și trimite felicitări.

Românii se prefac a fi oameni raționali, dar subvenționează vraci, ghicitori, falși profeți din viitor și horoscoape la ceva care se numește televiziune.

Românii se prefac că sunt bogați și mândri la ei în sat, după ani de batjocură și privațiuni aiurea.

Românii se prefac că sunt cinstiți și cu frica lui Dumnezeu, închinând cruci când autobuzul în care circulă fără bilet trece pe lângă o biserică.

Românii se prefac că au o țară, pe care o sărbătoresc ca atunci când n-o aveau.

Șefii românilor se prefac că îi apără de străini, iar românii, de atâta apărare, iau calea străinilor.

Mai mulți primari și-au acordat titlul de cetățeni de onoare ai satelor din care sătenii au plecat la muncă în străinătate.

Românii se prefac că sunt români (centenar, credința strămoșească, treceți batalioane, Nadia, Hagi, Dracula, Dragnea).

Primarul Slatinei a mutilat copacii ca să-i sufoce cu plăci de tablă groasă având decupaje în formă de frunze.

Totul e simulacru. Dar nu-i bai, ne înțelegem noi cumva, că oameni suntem.



20 octombrie 2018

Rezistenţa în caz de tsunami




Asupra României se abate în aceste zile şi săptămâni primul val al unui tsunami care se poate dovedi distrugător pentru fragila democraţie postdecembristă. Acest val, care va fi urmat de alte replici, este declanşat de cutremure care au avut loc în larg, adică cel puţin din 1990 încoace, şi cărora nu le-am acordat atenţie. Ne-am spus că mişcările tectonice de atunci sunt slabe, că ele nu ne privesc, că gesturile noastre nu le intensifică sau că, şi dacă se va întâmpla ceva, ele nu vor ajunge până la noi. Dar au ajuns: azi vedem prăvălindu-se peste ţară efectul concentrat al tuturor ilegalităţilor, compromisurilor, fraudelor şi hoţiilor comise de aproape 30 de ani încoace. Vom vedea cu siguranţă alte valuri, ca în cazul oricărui tsunami, măturând succesiv ce a mai rămas în picioare.

Cum se organizează rezistenţa şi supravieţuirea în caz de tsunami politic?

Primul lucru care NU trebuie făcut este să alergăm speriaţi, haotic, fiecare unde vede cu ochii. Oricât de mărunţi ne-am crede, oricât de feriţi ni s-ar părea că suntem, până la urmă un val sau altul ne va ajunge din spate şi ne va zdrobi. Acest prim val a măturat din calea lui oameni şi instituţii mai expuse şi continuă să lovească în structurile de rezistenţă ale altor instituţii aflate pe ţărmul democraţiei şi al statului de drept. Al doilea val s-ar putea să lovească opozanţii, presa, judecătorii antreprenorii, profesorii, la întâmplare sau ţintit.

Altfel spus, am convingerea intimă că nimeni nu se va putea salva singur. În schimb dacă rezistenţa este organizată colectiv şi solidar, atunci valurile se vor lovi de ziduri solide şi se vor sparge împotriva celor care le-au declanşat.

Aceste gânduri mi-au venit în zilele din urmă când am avut bucuria să întâlnesc câteva zeci de tineri români (tineri, adică fără deosebire de vârstă) din Belgia. Dacă l-aş fi întâlnit pe fiecare în parte şi i-aş fi ascultat povestea tristă – despre felul în care nu mai sunt primiţi acasă după terminarea studiilor în străinătate, despre drama prin care au trecut ca studenţi sau profesori în România înainte de a emigra, despre nedreptăţile şi abuzurile la care au fost supuşi – dacă aşadar i-aş fi întâlnit individual, i-aş fi compătimit şi ne-am fi spus unul altuia nişte cuvinte de furie şi consolare la o bere.

Dar văzându-i atât de mulţi, atât de deştepţi, atât de preocupaţi de ce se întâmplă cu ţara, capabili să se gândească la destinul ţării tot atât de mult cât se gândesc la destinul lor, văzându-i deci împreună, mi-am spus şi le-am spus că nu e loc de renunţare, că nu au dreptul să cedeze şi să se predea.

Asemeni lor, sunt zeci de mii, sute de mii, poate milioane de români în ţară şi în afara ţării. Fiecare în parte poate fi înfrânt sau poate să se simtă înfrânt. Fiecare în parte îşi poate pierde nădejdea şi să se închidă în tăcerea propriei deziluzii. Şi am văzut şi am auzit în ultimii ani mulţi tineri deznădăjduiţi şi debusolaţi. Dar când sunt laolaltă se produce un soi de alchimie care le transformă slăbiciunea într-o forţă şi disperarea în furie şi speranţă.

Aş vrea să fiu bine înţeles: nu încerc să ţin un discurs motivaţional găunos si conformist. Reclădirea speranţei nu poate avea loc doar din îndemnuri de tip teambuilding, ci trebuie să fie efectiv un program politic. Iar când spun program politic nu mă gândesc neapărat la politica de partid sau la înrolarea necesară într-un partid, desi poate sa fie si asta. Ci la calitatea pe care trebuie să ne-o activăm laolaltă de fiinţe politice. Pentru că dacă profesia sau credinţa sau iubirea sunt opţiuni individuale şi care se manifestă în privat, calitatea noastră de membri politici ai unei comunităţi politice nu poate fi decât publică. Iar virtutea prin care ea se activează este curajul. Curajul de a vorbi şi de a acţiona împreună, public, politic.

Să luăm un exemplu: foarte mulţi dintre aceşti tineri au trecut, ca elevi sau studenţi, prin experienţele unor nedreptăţi, fraude sau abuzuri: de la meditaţii la mită pentru profesori, de la hărţuiri sexuale la plagiate şi diplome false, toată lumea ştie că aceste lucruri se întâmplă în mediul şcolar şi universitar românesc. Dar „toată lumea ştie” este doar un soi de terapie de grup, o confirmare a existenţei acestor tare ale educaţiei româneşti: spunând asta, nici măcar nu identificăm suficient problemele, darmite să le rezolvăm. Fiecare poate să spună că nu are forţa de a demasca asemenea nedreptăţi şi abuzuri, că i-a fost frică să o facă sau că a încercat să o facă, dar nu a fost ascultat(ă). Fiecare în parte este deci fragil(ă), vulnerabil(ă) şi expus(ă) nedreptăţii şi puterii instituţiilor abuzive.

Dar există azi forme de inteligenţă colectivă, există suporturi tehnice şi mijloace de comunicare spontană care ne pot scoate rapid din izolare şi care ne pot proteja împotriva acţiunii oricărei puteri asupra noastră! Astăzi avem şansa de a vorbi şi de a spune lumii ce ni se întâmplă, şansă pe care nu au avut-o opozanţii din alte epoci sau chiar din epoci recente când mureau torturaţi în beciuri întunecate. Astăzi avem posibilitatea de a constitui în timp foarte scurt contraputeri orizontale capabile să se opună masivei puterii oficiale; astăzi un strigăt de ajutor poate deveni viral în câteva ore şi se poate transforma în mesaj public, în indignare politică şi în veritabilă opoziţie la o putere tot mai autocratică.
Ce vreau să spun este că, pe de o parte, protestul împotriva puterilor discreţionare şi înarmate nu trebuie să se întâmple doar în Piaţa Victoriei. Acela este doar un loc simbolic în care se poate face auzită cel mai bine vocea celor care se ridică împotriva injustiţiei şi minciunii. Dar protestul – mereu non-violent! – poate fi cel puţin la fel de intens şi de eficient în numeroase alte locuri, virtuale sau reale: în universităţi, în şcoli, în faţa sau înăuntrul unor instituţii, în stradă, în locuri publice, în media, pe internet, pentru că toate acestea sunt locuri în care se poate ţese o contraputere. Puterii masive şi monolitice nu trebuie să i se opună o altă putere, la fel, ci numeroase contraputeri locale şi mobile.

Pe de altă parte, construirea politică a unei rezistenţe la tsunami şi a unei alternative la odioasa putere actuală este un exerciţiu de creativitate colectivă şi de curaj. Nu se poate ca atâţia oameni deştepţi şi hotârâţi să se lase călcaţi în picioare unul câte unul, măturat de unul sau altul din valurile imposturii, hoţiei sau abuzului. Nu se poate ca toţi aceşti oameni să nu fie capabili să se organizeze în forme de solidaritate creativă care să oprească tăvălugul, să încetinească prăbuşirea României, să dea naştere unor poli multipli de putere din care să ofere şanse şi speranţe celor din jurul lor. Majoritatea cetăţenilor români sunt azi indiferenţi şi lipsiţi de speranţă pe termen lung, chiar resemnaţi. E nevoie ca toţi aceşti oameni activi din societate, această minoritate inteligentă şi imaginativă să dovedească public şi politic că are curaj pentru ca mesajul lor de speranţă şi încredere să treacă spre cei mulţi. Solidarităţile şi mobilizările sunt reale când au motivaţii reale şi oneste. Iar curajul nu creşte de la sine, ci prin punerea laolaltă a gândurilor, a vocilor, a energiilor.

Eu unul am văzut că se poate şi că nu e totul pierdut.




13 octombrie 2018

Despre normal şi anormal în 12 puncte



Motto: „Eu, PSD, nu avem nimic împotriva minorităţilor sexuale, dimpotrivă, suntem toleranţi, înţelegem” (LD)


De când totul pare să o ia razna în jurul nostru, nu cred să existe cuvinte mai folosite decât „normalul” şi „normalitatea”, precum şi îndemnuri binevoitoare sau ipocrite cum ar fi: „să revenim la normal”, „să avem o familie normală”, „să fim oameni normali”.

Atunci când nu mai au nicio idee, oamenii politici de la putere ies la televizor, adoptă o postură umilă, mimează cât pot modestia şi ne spun pe un ton exasperat: „tot ce ne dorim este să trăim într-o ţară normală” şi speră că, prin magie, toată lumea, duşmani şi prieteni, să dea aprobator din cap şi să spună: „da, are dreptate, uite un om drept şi deştept, asta vrem şi noi, să trăim într-o ţară normală”.
Recursul la normal pare soluţia miraculoasă de fiecare dată când puterea sau majoritatea au nevoie să-i liniştească pe cei care îi contestă. Cu toţii dorim să fim normali, nu? Cu toţii vrem ca România să fie normală, nu?

Dar ce este normalul? Unde îl putem găsi? Există un singur normal sau mai multe? Cine are dreptul şi puterea să spună ce este normal? Este el acelaşi dintotdeauna sau se schimbă? Şi dacă se schimbă, cine hotărăşte că normalul dinainte a devenit anormal, iar anormalul de acum a devenit normal? Ştim noi pe unde trece graniţa dintre normal şi anormal? Şi dacă ştim, cine păzeşte această graniţă?

Lasând pentru un text mai elaborat dezvoltarea unor idei care ne-ar ajuta să înţelegem mai ce înseamnă normalul, voi spune pe scurt următoarele:

1)         Originea „normalului” se află în secolul al XIX-lea şi, printre sensurile sale care ni s-au transmis cel mai puternic până azi, decisiv este sensul medical. Până azi, cel mai adesea noi asociem anormalul bolii sau nebuniei. Până azi, când spunem că vrem o societate normală, ne imaginăm o societate sănătoasă asemeni unui om sănătos care îşi revine după o boală.

2)         Normalul şi normalitatea sunt ca un măr frumos şi strălucitor pe dinafară, dar putred pe dinăuntru şi plin de viermi. Arată nemaipomenit la prima vedere, toată lumea (sau aproape) este de acord că aşa trebuie, să ne dorim normalitatea, Prin urmare, nimic nu pare mai la îndemâna înţelegerii noastre decât normalitatea.

3)         Dar normalitatea nu există. Ea este o ficţiune utilă, fabricată în laboratoarele puterii şi majorităţii, şi nu mă refer aici nicidecum doar la puterea politică sau la o anumită majoritate.

4)         Normalul se construieşte pornind de la premisa că există anormal. Dând un exemplu recent, numai pentru că homosexualitatea este deja considerată ca anormală ne definim noi, ceilalţi, majoritatea, ca fiind normali şi decidem că suntem normali. În absenţa ipotetică a homosexualităţii, heterosexualii încetează să mai fie normali.

5)         Normalul şi anormalul sunt definite de o normă. Cineva, undeva, la un moment dat, decide că ceea ce se află în afara normei este infracţiune şi trebuie pedepsită, fie pentru a readuce anormalul în graniţele normei, fie pentru a-l face să dispară definitiv.

6)         Norma şi normalul includ şi exclud deopotrivă. Normalul e cu atât mai uşor de identificat cu cât e mai capabil de a discrimina, de a exclude, de a elimina, de a stigmatiza ceea ce decide el că e anormal.

7)         Normalul este întotdeauna de partea celor puternici şi a celor majoritari. Asta înseamnă că cei slabi şi cei minoritari devin, inevitabil, la un moment dat, anormali, fie din punct de vedere moral, fie legal, fie altfel.

8)         Normalul în societate este rezultatul unei judecăţi de valoare şi nu al unei constatări a unei stări de fapt. Altfel spus, ceea ce este important nu e că normalul şi anormalul există, ci că normalul este preferabil, iar anormalul detestabil. Normalul este superior, anormalul este inferior (din toate punctele de vedere). Când ne considerăm „normali”, o facem ca să îi judecăm pe ceilalţi care sunt „anormali”, îi arătăm cu degetul şi le ataşăm însuşiri negative.

9)         Normalul se pretinde tolerant şi înţelegător. Dar poate fi tolerant numai cel puternic şi majoritar, adică cel care poate hotărî în ce condiţii poate fi tolerant şi că toleranţa lui are o limită, dincolo de care nu mai tolerează. Anormalul şi minoritarul nu pot fi toleranţi, pentru că nu au privilegiul toleranţei.

10)     Omul politic care propune cu falsă modestie „reinstaurarea normalităţii” este un mincinos periculos. Este mincinos, pentru că normalitatea nu există, pentru că ea nu a existat acum 5 ani sau acum 50 de ani, pentru că ea nu există ca un model în alte ţări, în cărţi sau în ceruri. Dar este şi periculos, pentru că se pretinde medicul societăţii, cel care are dreptul şi puterea să decreteze că societatea e bolnavă, să-i identifice pe cei anormali şi bolnavi, dar şi, mai grav, să prescrie tratamente pentru anormali.

11)     E bine deci să ştim că de fiecare dată când ne considerăm „normali” sau când visăm la normalitate, s-ar putea să ne gândim de fapt la unii dintre noi ca fiind anormali, adică bolnavi, nebuni, imorali, infractori, demni de dispreţ şi de excludere dintre noi. În ciuda modestiei pe care o arată, normalul nu este unificator, ci dezbinator, nu este pacifist, ci războinic şi răzbunător.

12)     Şi să mai ştim că uneori suntem majoritari, alteori minoritari; uneori puternici, alteori slabi. Uneori normali, alteori anormali, adică bolnavi, nebuni... şi aşa mai departe. Normal, nu?








9 octombrie 2018

„România este o ţară împotmolită exact aşa cum este şi mintea celor care o conduc“


După ce timp de patru ani a slujit România ca ambasador în Senegal, profesorul universitar Ciprian Mihali a primit recent un nou mandat la Agenţia Universitară a Francofoniei, conducând Direcţia Regională pentru Europa de Vest a Agenţiei, cu sediul la Bruxelles.

Profesorul universitar Ciprian Mihali, în vârstă de 51 de ani, a părăsit lumea Africii subsahariene pentru inima francofoniei universitare. Din postura de director pentru Europa de Vest al Agenţiei Universitare a Francofoniei la Bruxelles, ne vorbeşte despre . În interviul pentru „Weekend Adevărul“ vorbeşte despre cariera sa, despre diverse sisteme de învăţământ, despre diplomaţie şi despre o Românie bolnavă.   

„Weekend Adevărul“: Unde v-aţi făcut primele studii?  
Prof. univ. Ciprian Mihali: M-am născut într-o zi de miercuri din anul 1967, la Baia Mare. După studiile obligatorii la Liceul numit vremelnic „Industrial nr. 9“, fost Pedagogic, viitor Colegiu Naţional „Mihai Eminescu“ din Baia Mare, în preajma şi sub călăuzirea unor profesori minunaţi între anii 1981 şi 1985, am urmat Filosofia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Am făcut cinci semestre de filosofie sistematică înainte de Revoluţie şi cinci semestre de filosofie haotică, dar nu mai puţin pasionantă, din ianuarie 1990 până în iunie 1992.    

V-aţi dat doctoratul? În ce domeniu? 
La teza de doctorat am lucrat şapte ani, într-o formulă de dublă coordonare, la Universităţile din Cluj-Napoca şi din Strasbourg, teză pe care am susţinut-o la 1 aprilie 2000, la Cluj, în faţa unui juriu româno-francez şi a unei săli neaşteptat de pline de colegi şi de prieteni. În faţa mea se aflau unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a dat cultura franceză la sfârşitul veacului trecut, Jean-Luc Nancy, doi distinşti profesori universitari români şi un filosof-rector-ministru român, al cărui telefon nu a încetat să sune de-a lungul întregii susţineri, dovadă că era un om important.   

 „Fiinţa“ şi „libertatea“ în viaţa de zi cu zi   

Despre ce era teza?   
Teza de doctorat era despre ce înseamnă viaţa cotidiană pentru filosofie. Adică dincolo de marile concepte ale filosofiei, „fiinţa“, „neantul“, „adevărul“, „binele“, „libertatea“, am vrut să ştiu în ce măsură filosofii din toate timpurile au ştiut să integreze în gândirea lor viaţa de zi cu zi, banalitatea, rutina, monotonia, şi dacă toate acestea aveau un sens sau erau, dimpotrivă ceva de dispreţuit şi de depăşit spre ceva înălţător.    

La catedră cât aţi stat?   

Între 1992 şi 2012 am predat, vreme de patruzeci de semestre, la Departamentul de Filosofie al Universitatăţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde am ţinut cursuri de filosofie contemporană mai ales, dar şi de teorii ale limbajului, teorii ale spaţiului, de multe ori cu trimitere la biologie, la drept, la ştiinţele sociale sau politice. Am fost binecuvântat cu studenţi extraordinari, unii mai mari ca mine, la începuturi, pentru ca spre final să aibă vârsta copiilor mei. Am avut şansa, de asemenea, să fiu invitat să predau vreo zece ani la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, întâi la master, apoi la şcoala doctorală, ani grei şi frumoşi, ani de descoperiri formidabile alături de profesioniştii arhitecturii din România. Am fost profesor şi cercetător invitat la Paris, Strasbourg, Nisa, Lyon, Lille, am făcut o mulţime de acorduri interuniversitare cu parteneri din Franţa.

Citeste mai mult: adev.ro/pg6ejm


1 octombrie 2018

Istoria merge înainte



În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, istoricul Marc Bloch rostea o frază al cărei adevăr răzbate neatins până la noi : „Les hommes ressemblent plus à leur temps qu'à leurs pères”; „oamenii seamănă mai mult cu vremea lor decât cu părinţii lor”.

Cei care astăzi se caţără, plini de importanţă, pe piedestale pe care şi le-au construit singuri pentru a poza în eroi ai luptei împotriva vremii lor vor fi doborâţi nu de către contemporanii lor, ci de către copiii şi nepoţii lor. Ei seamănă mai mult cu saltimbancii din pieţe cărora turiştii le aruncă în trecere o monedă pentru că reuşesc să imite atât de bine Statuia Libertăţii.

Dacă în anii ’80 părinţii noştri ar fi organizat un referendum ca să ne ferească de relele imperialismului putred venit din Occident şi dacă noi, copiii lor, ne-am fi supus orbeşte dorinţei lor nemărginite de protecţie, probabil că decembrie 1989 nu ar mai fi avut loc. Atunci, o mână de tineri obraznici şi neascultători, pe care nişte părinţi fricoşi şi majoritari nu au reuşit să-i ţină în casă şi să-i ferească de rele, au ieşit şi s-au opus cu piepturile goale dictaturii, dar şi complicităţii părinţilor lor, tăcerii lor vinovate şi spaimelor lor.

Istoria a demonstrat că societăţile au mers înainte doar în măsura în care copiii s-au opus, uneori cu preţul vieţii, aranjamentelor sociale, politice şi juridice impuse de părinţii lor. Responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, despre care vorbeşte luminos Hans Jonas, constă nu în a înălţa garduri în jurul copiilor născuţi şi nenăscuţi astfel încât nimic rău din afară să nu-i atingă, ci, dimpotrivă, în a crea posibilităţi deschise, astfel încât libertatea lor viitoare să poată fi însoţită de o responsabilitate pe măsură. Copiii noştri nu trebuie să ne reproşeze peste 10, 20 sau 30 de ani că le-am oferit libertatea de a se mişca în nişte ţarcuri aurite, ci trebuie să poată aprecia că am creat condiţii ca ei să poată fi cel puţin la fel de responsabili pe cât suntem noi azi. Iar responsabilitatea lor nu se va putea manifesta decât bucurându-se de cel puţin tot atâta libertate pe câtă avem noi astăzi.

Dacă noi însă ne transformăm fricile şi prejudecăţile în literă de lege, copiii noştri vor şti oricum să se revolte împotriva unor asemenea legi strâmbe, le vor schimba, poate cu preţul vieţii lor, şi ne vor dispreţui, considerându-ne anacronici. Tot aşa cum privim şi noi în urmă şi vedem în comportamentul părinţilor noştri un conformism tăcut şi neînţeles timp de cinci decenii, pe care dacă nu îl dispreţuim, pentru că am fost învăţaţi să fim respectuoşi, măcar nu îl aprobăm şi nu îl putem urma.

Că vrem sau nu vrem, istoria îşi urmează cursul. Nu-i vom putea pune căpăstru limitând posibilităţile de alegere ale copiilor noştri. Ei sunt deja azi mai liberi ca noi, au călătorit prin lume în câţiva ani mai mult decât am făcut-o noi toată viaţa. Ei seamănă deja mai mult cu lumea de azi decât cu noi şi cu lumea noastră.



2 septembrie 2018

Inteligenţa colectivă



Există în fiecare societate o resursă a cărei folosire justă poate decide nivelul de dezvoltare individuală şi comună din societatea respectivă. Această resursă este inteligenţa colectivă, prin care trebuie să înţelegem nu vreun IQ mistic, dăruit de divinitate sau înscris în vreun cod genetic atemporal, ci capacitatea şi disponibilitatea bărbaţilor şi femeilor dintr-o societate de a face din raţiunea lor, din suma inteligenţelor lor individuale resursa cea mai importantă pentru a se guverna.

Nu există unele societăţi (naţiuni, popoare) deştepte şi altele proaste; nu există ţări binecuvântate şi ţări blestemate. Există doar ţări în care convieţuiesc oameni ale căror capacităţi intelectuale native sau dobândite au ajuns să fie puse împreună şi capitalizate astfel încât ele să servească interesului tuturor. Sau ţări care s-au distrus, care s-au scufundat în ignoranţă şi obscurantism, pentru că au considerat că deasupra inteligenţei, culturii, educaţiei, se află lucruri mai importante. Există, pentru anumite perioade istorice, capacitatea şi disponibilitatea unei societăţi de a face face din acest potenţial o resursă prin care să se construiască pe sine şi să se proiecteze în viitor. După cum putem asista la situaţii în care societăţi întregi virează spre delir, spre misticismul puterii, spre adoraţia vreunui lider pretins carismatic, spre intoleranţă şi autosuficienţă.

Ceea ce vedem desfăşurându-se cu frenezie în România, cu deosebire în ultimii ani, dar într-o evoluţie care a început cu mult timp înainte, este transformarea inteligenţei dintr-o resursă vitală în una aleatorie, auxiliară şi dispensabilă. Vedem în acelaşi timp o majoritate socială, transformată electoral în majoritate politică, pentru care s-a diminuat disponibilitatea şi încrederea în puterea inteligenţei de a răspunde la provocările sociale, economice ale momentului. Oamenii nu par să creadă că oameni inteligenţi ori instituţii capitalizând inteligenţa pot răspunde nevoilor lor. Ei au mai multă încredere în instituţii şi oameni care le cer şi le propun supunere, credinţă oarbă, notorietate, bunăstări miraculoase ori securitate absolută. Răspunsurile la întrebările pe care şi le pun nu mai vine nici din eforturile propriilor minţi, nici din cele ale minţilor capabile şi pregătite să dea soluţii.

Educaţia şcolară şi universitară a fost şi este sabotată sistematic, profund şi durabil de false modele de educaţie alternativă: cunoaşteri alternative, medicină alternativă, fericire alternativă, religii alternative etc., toate promiţând căi uşoare în locul căilor grele ale muncii cu propriul creier. Şcoala e subminată din interior, pentru că profesorii din liceele şi universităţile româneşti (cel puţin aceia în poziţie de decizie) consideră că este mai important să răspundă unor ordine politice, să se înregimenteze supus în partide, să urmeze priorităţile stabilite de nişte analfabeţi puternici decât strategiile elaborate de oameni inteligenţi, dar lipsiţi de putere ori excluşi din procesul decizional.

Avem în istoria recentă exemple de societăţi care au parcurs acest drum, dinspre inteligenţa colectivă spre îndobitocire şi invers. Ţări precum Japonia sau Germania au străbătut în numai câteva decenii şi calea spre întuneric, dar şi cea spre ieşirea din catastrofele provocate de obscurantism. Cetăţenii olandezi, într-o ţară răvăşită de al doilea Război Mondial şi de inundaţiile catastrofale din 1953, au încheiat un contract între ei în care au decis că numai ingineria născută din capacitatea lor de a-şi împărtăşi competenţele şi cinstea îi poate smulge din dezastrul în care se afla această ţară în anii 50. Saizeci de ani mai târziu oricine vizitează oraşele şi satele olandeze poate constata cu uşurinţă că întreg spaţiul social şi construit este guvernat de principiul maximizării inteligenţei încorporate în lucruri, spaţii şi relaţii. Caz excepţional, din păcate, Olanda ne demonstrează cum se construieşte o societate care a înlocuit improvizaţiile cu ingineria, hoţia cu cinstea, delăsarea cu hărnicia, compromisul moral cu integritatea. Senzaţia de confort pe care o transmite viaţa socială olandeză provine cu siguranţă şi din certitudinea că în toate cele înconjurătoare, de la lucrurile cele mai mărunte până la proiectel uriaşe, cum e îndiguirea ţării într-un proiect colectiv de 40 de ani, bărbaţii şi femeile acestei ţări au folosit toată priceperea şi toată cinstea de care erau capabili. Că nu au căutat să se păcălească sau să se fure unii pe alţii, că nu au furat asfaltul sau vopseaua sau dezinfectantul, că nu au cerut 10 sau 20% din finanţare ca să facă ceva pentru semenii lor. Că în proiectele lor publice a existat o grijă permanentă pentru ceilalţi, pentru bunăstarea, confortul, siguranţa şi protecţia lor.

Într-un plan mai general, dacă este să comparăm România cu ţările occidentale trebuie să o facem după acest criteriu principal: nu după frumuseţea peisajelor, nu după greaua moştenire, nu după diferenţa de religie sau de istorie. Ci după capacitatea (putem?) şi disponibilitatea (vrem?) de a investi în educaţie şi de a culege roadele educaţiei pentru a face din ele premisele construirii proiectului de ţară. După putinţa şi voinţa de a răspunde la nevoi reale cu soluţii reale, nu cu minciuni propagandistice, nu cu glume proaste, nu cu sfidări, nu cu liviupopi si petrudaea, nu cu gaze sau cu fake news.

Am scris de curând un text care a făcut multa vâlvă pe internet povestind despre agresivitatea pe care o transmite societatea românească de azi. Pot să adaug la ce am spus o altă impresie, o dublă impresie chiar, mai profundă poate şi mai de durată. Pe de o parte, o impresie de grav deficit de inteligenţă în proiectele şi acţiunile publice: nu ştii dacă, bunăoară, marcajele pe o şosea sunt trasate de oameni realmente proşti sau de oameni care vor doar să-şi bată joc de toată lumea şi de banul public. Nu reuşeşti să-ţi dai seama dacă pentru funcţionarea instituţiilor administrative cineva a imaginat o coerenţă, o logică, o simplitate, sau e totul doar o adunătură de ezitări, încrengături, improvizaţii şi delăsare.

Pe de altă parte, avem un soi de abandon (forţat sau voluntar) de către purtătorii înşişi ai competenţelor, a oricărei tentative de a contribui la depăşirea acestui deficit îngrozitor de inteligenţă colectivă. Revin la exemplul educaţiei: ştiind câte mii de tineri s-au format cinstit şi temeinic în ultimele două decenii în universităţi străine şi româneşti, este halucinant ca destinele educării mai multor generaţii de copii, dar şi răspunsurile la provocările cognitive ale lumii contemporane, să poată fi date pe mâinile unor oameni submediocri intelectual şi moral ca Liviu Pop şi cei asemeni lui, din jurul lui. Iar asta pe fondul unei grele tăceri a zecilor de mii de profesori. E inadmisibil ca medicii să tacă atunci când spitalele gem de infecţii, când numărul minorelor care nasc creşte alarmant, iar singura reacţie este întoarcerea la obscurantismul violent propusă de CpF.

Toate structurile de securitate care ne afectează viaţa au fost create ca produse sofisticate ale ştiinţei şi tehnicii. Ne încredem zi de zi în aceste structuri (şosele, căi ferate, transporturi aeriene, sisteme medicale, sănătate umană şi animală, centrale electrice, construcţii de poduri etc.), pentru că fără funcţionarea lor s-ar produce catastrofe şi pierderi de vieţi umane. Dar în România de azi, Puterea decide că nu mai e nevoie de inteligenţă pentru a gestiona toate aceste sistem complexe de securitate şi că e de ajuns să fii membru de partid ca să decizi cum trebuie să funcţioneze ele. Că ne ajută inteligenţa noastră nativă şi supunerea oarbă faţă de Şef ca să meargă toate bine. La care putem, desigur, adăuga o bidinea episcopală care să sfinţească instalaţia, podul sau avionul.

Inteligenţa juridică a unei societăţi se concentrează şi ea într-un sistem legal în care valoarea supremă este dreptatea colectivă şi individuală. Minţile luminate ale lumii moderne au scris biblioteci întregi pentru a defini binele comun şi ideea de dreptate. Pentru a putea elabora legi care să corespundă unei maxime libertăţi şi responsabilităţi, unei juste distincţii între vinovăţie şi nevinovăţie. Iar noi ne aflăm acum în faţa unui grup de nulităţi juridice care rescriu istoria dreptului în favoarea celor vinovaţi de grave infracţiuni în detrimentul binelui public şi al avuţiei publice.

Exemplele pot continua pentru a ilustra acest deficit dramatic de inteligenţă colectivă şi abandonul participării inteligenţelor individuale la efortul colectiv de salvare a unei societăţi în derivă. E de la sine înţeles că atunci când inteligenţa lipseşte, deficitul afectează şi moralitatea, şi încrederea, şi evaluările, şi selecţiile, şi recunoaşterea publică, dar şi relaţia dintre educaţie şi ignoranţă, prostie, incultură. Pentru că o inteligenţă deficitară e totuna cu un discernământ deficitar: altfel spus, cel care nu ştie să facă deosebirea dintre adevărat şi fals, dintre drept şi nedrept, nu va şti nici să aleagă binele de rău, toleranţa de intoleranţă, respectul de violenţă ş.a.m.d.

În sfârşit, o idee în chip de concluzie: toate regimurile politico-sociale întemeiate pe ignoranţă au fost efemere, la nivel istoric. Dar în plan personal, această „efemeritate” poate dura câteva generaţii. Pentru că neştiinţa şi manipularea ei, supunerea şi răsplătirea ei, frica şi întreţinerea ei sunt instrumente foarte redutabile de control social. Între timp însă cred că abia s-a deschis sezonul catastrofelor. Mai mici sau mai mari, ele toate sunt rezultatul aroganţei cu care prostul crede că poate gestiona complexitatea vieţii în comun. Sunt rezultatul ideii periculoase că dacă un om, o sută sau o sută de mii de oameni pot fi supuşi fără mare efort, la fel vor ceda şi toate cele din jurul lor: că e de ajuns de pildă să spui că ai şosele sigure; că e de ajuns să spui că e nevoie de manual unic; că ai spitale moderne; că ai reparat podurile şi viaductele; că ai modificat legile în spiritul statului de drept. Dar, în ciuda acestor asigurări date de inteligenţele debile ajunse la putere, numărul celor care mor pe şosele, în spitale sau de boli simple e tot mai mare; manualele şcolare sunt mai proaste decât acum cincizeci de ani; iar legile cele noi, care reinventează dreptatea pentru infractori, ne vor transforma pe toţi fie în infractori, fie în victime. Ceea ce este exact acelaşi lucru.


Somnul inteligenţei colective naşte monştri sociali.

Text publicat si pe republica.ro

30 august 2018

Despre solidaritate


Asistăm cu indignare sau indiferenţă la modul în care Puterea lucrează în fiecare zi, cu tot mai multă înverşunare, la îndepărtarea adversarilor care stau în calea acaparării complete a puterii. Al doilea şi al treilea om în stat au declarat ambii război opoziţiei. Au spus-o clar, explicit: „vom merge până la capăt” şi „trebuie să fim mobilizaţi şi noi pentru un război”. Oricât de metaforice s-ar dori aceste formule şi oricum am lua-o, există un singur „capăt” veritabil, iar acela este moartea. Aşa cum orice război veritabil nu e la Monopoly, ci e pe viaţă şi pe moarte.

Aceste declaraţii ne scot însă din câmpul luptei politice şi ne mută în cel al violenţei pure, în care o Putere care dispune de braţe înarmate şi de o forţă excesivă se întoarce împotriva unei părţi din poporul pe care îl guvernează. Partidul-stat care vrea toată puterea nu mai urmăreşte înfrângerea opoziţiei politice într-un joc democratic cu reguli dinainte stabilite, ci zdrobirea oricărei forme de opoziţie, instituţională, individuală sau colectivă, iar asta cu încălcarea şi rescrierea din mers a regulilor, astfel încât posibilitatea de a pierde să fie exclusă.

Nu mai trebuie şi nu mai avem timp să ne amăgim. Putem să sperăm că odată atinse obiectivele esenţiale ale acestei Puteri (amnistie, graţiere, legislaţie penală, ocuparea ultimelor instituţi nesupuse politic etc.) ea va redeveni democratică şi corectă. Dar pentru asta ea ar trebui să fie cel puţin o putere inteligentă, dacă nu şi una onestă. Dar nu este nici una, nici alta. Putem să sperăm, desigur, dar o asemenea speranţă este falsă şi periculoasă, pentru că ea ne scufundă la loc în pasivitate.

Am văzut în lunile din urmă cum acest cleşte al puterii decapitează vârfurile piramidelor instituţionale şi, simultan, la baza piramidei sociale, reprimă violent orice formă de protest, libertatea de expresie şi libertatea de asociere. Am văzut cu toţii cum îşi elaborează strategii şi justificări mincinoase, cum se serveşte de pseudo-specialişti în orice şi de hăitaşi media pentru a linşa şi executa public adversarii incomozi. Şi am fost uimiţi, revoltaţi, dar pasivi. Şi pe undeva am răsuflat uşuraţi, căci era vorba despre alţii.

Una dintre explicaţiile laşităţii cvasi-generalizate în faţa acţiunii tot mai brutale a Puterii, îndreptată şi asupra unor persoane, dar şi asupra unor grupuri, este că asemenea acţiuni nu ne privesc pe noi, sunt departe de noi, iar noi, care nu am facut nimic rău, nu avem de ce să fim prinşi în vizorul represiunii. Dar abia această justificare a pasivităţii face ca Puterea să devină tot mai vehementă şi mai violentă. Pentru că dacă a putut înlătura o personalitate importantă care o incomoda din fruntea unei instituţii şi nimeni nu s-a opus, ori au existat cel mult nişte reacţii palide, atunci înlăturarea oricui care incomodează, din orice post, din orice poziţie, devine floare la ureche. Dacă pe domnul X sau doamna Y, pe care îi cunoaşte o ţară întreagă, nu a ieşit nimeni să-i apere atunci când au fost linşaţi şi condamnaţi, cine o să-l apere pe cetăţeanul lambda când va suferi abuzuri, nedreptăţi şi violenţe?

Scuza că politica nu ne interesează, justificarea că poate domnul X sau doamna Y or fi făcut ei ceva încât au fost înlăturaţi, explicaţia că de fiecare dată când e nevoie să protestăm împotriva nedreptăţii tocmai avem ceva mai bun de făcut, gestul de a ne muta privirea în partea opusă – toate acestea ne-au adus în pragul acestui dezastru politic pe care îl trăim azi şi care ne apropie de vremuri tragice pe care le credeam apuse.

Iar iluzia că noi suntem departe şi suntem feriţi de braţul lung al represiunii, că asta se petrece numai între cei mari şi puternici, că dacă locuim într-un oraş mai mic sau la ţară scăpam este cel mai periculos sedativ pentru societate. O Putere care se vrea totală şi durabilă nu va ezita să meargă până la capăt împotriva oricui i se opune sau împotriva tuturor celor care o incomodează – pe drept sau pe nedrept, dar nu va mai exista nimic drept atunci! Şi cu siguranţă că nu se va împiedica de un profesor, de un medic, de un inginer, de un arhitect, de un avocat, de un muncitor, dacă ea va vedea în ei un pericol sau o atingere aduse măreţiei sale.

Fiecare dintre noi poate deveni, practic, o ţintă, într-un moment sau altul, pe neaşteptate: o ţintă cu atât mai vulnerabilă şi mai uşor de doborât cu cât cei din jur (şi fiecare dintre noi în parte) nu vom fi exersat practicile solidarităţii. Pentru că dacă este ceva ce lipseşte cronic din maturizarea societăţii româneşti, dacă există un deficit în construcţia modernă a unei societăţi libere şi puternice, atunci acest deficit este cel al solidarităţii.

Solidaritatea este un amestec magic de acţiune şi de pasiune, de raţiune şi simţire, de gândire lucidă şi empatie, prin care ne asociem suferinţei sau cauzei cuiva faţă de care nu avem interese imediate sau legături nemijlocite. E impropriu să spun că eu sunt solidar cu un prieten care a suferit o pierdere: pentru el simt compasiune, afecţiune, ataşament, sufăr şi eu cu el. Dar pot să mă manifest pe deplin solidar cu copiii abuzaţi din casele de copii, cu muncitorii daţi afară pe nedrept dintr-o uzină, cu oamenii gazaţi de jandarmerie etc. Pot să procesez în mintea mea suferinţa pe care o îndură toţi aceştia şi pot să mă las mişcat, înfuriat, revoltat de ea. Pot s-o transform din simplă compasiune în acţiune.

Solidaritatea este capacitatea de a răspunde chemării celuilalt, necunoscut, care are nevoie să-i fim alături. Ea este forţa pe care o putem mobiliza atunci când cei slabi şi lipsiţi de forţă devin victime. Solidaritatea este capacitatea de a face scut în jurul acestor victime pentru a le apăra de alte abuzuri şi violenţe. Înseamnă mai ales a ieşi din această teribilă şi crudă indiferenţă care face ca unii dintre semeni să ajungă să moară încă pe stradă din lipsa atenţiei sau ca luptători pentru drepturile noastre ale tuturor să fie călcaţi în picioare.

Solidaritatea e una din puţinele arme pe care cei mulţi şi neajutoraţi le au împotriva unei Puteri care le declară război şi le promite că va merge până la capăt. Desigur, câte unul ne vom putea salva din când în când, ici şi colo. Dar nu vom putea-o face toţi pe rând şi nu vom putea mai ales salva demnitatea unei societăţi umilite pe zi ce trece. Dacă nu vrem să devenim mâine ţinte fiecare dintre noi, trebuie să facem scut în jurul celor care azi sunt ţinte. Bunăoară, Ilie Gâzea ar fi meritat un scut de cel puţin 100.000 de oameni în jurul lui, chiar şi după moartea lui. Căci dacă acest scut nu-l mai putea apăra pe el, ne putea apăra pe noi, cei rămaşi în viaţă. Şi cine poate şti oare câtă nevoie o să avem într-o bună zi ca ceilalţi să ne apere, căci fără ei nu vom fi nimic, nu vom putea face nimic. Însă laolaltă, solidari, nu ne va putea frânge nimeni.