23 martie 2018

Solidaritate cu Cristian Preda




Un anume Consiliu de onoare al Ordinului Steaua României, format din personalităţi mediocre, cu o carieră profesională modestă şi cu un profil moral cel puţin discutabil, a decis să ceară explicaţii europarlamentarului român Cristian Preda, decorat în anul 2009 cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler. Cristian Preda a fost denunţat de o coaliţie politică aflată la putere că a defăimat un guvern al acestei coaliţii politice. Denunţul s-a făcut în faţa unui organism format în majoritatea lui zdrobitoare din membri, foşti membri sau simpatizanţi ai aceleiaşi coaliţii politice aflate la putere. Printre membrii acestui Consiliu de ONOARE – şi insist asupra acestui cuvânt, pentru că el trebuie să-şi găsească în instituţia Ordinului Steaua României consacrarea şi exemplificarea supremă – se numără un medic condamnat penal, o profesoară de universitate salvată de acţiunea penală prin clasarea dosarului şi o ziaristă devenită primăriţă, toţi trei membri sau foşti membri ai coaliţiei la putere, toţi trei decoraţi de către propriul partid, aflat la putere.

Acest Consiliu de ONOARE a luat act de faptul că europarlamentarul român, în calitatea sa de deputat în Parlamentul European şi sub protecţia imunităţii pe care i-o conferă această calitate politică pentru declaraţiile politice pe care le face, a criticat atacurile asupra justiţiei şi statului de drept ale coaliţiei aflate la putere. Aceste critici aduse oponenţilor politici, critici care se circumscriu integral în dreptul la liberă exprimare garantat necondiţionat în democraţiile occidentale din care facem parte, au fost asimilate de către coaliţia la putere unei acţiuni de defăimare a ţării.

Ce este grav, chiar periculos în această acţiune?

1) Faptul că recunoaşterea meritelor şi a serviciilor aduse ţării de către o personalitate recunoscută internaţional, în cadrul angajamentelor sale în politica internă şi mai ales în cea externă (cu deosebire în spaţiul privilegiat al francofoniei) este pusă la îndoială printr-un gest de forţă şi intimidare, cu valoare politicianistă şi propagandistică;

2) Faptul că o declaraţie politică şi protejată de toate marile convenţii internaţionale ale lumii moderne ca un drept fundamental al omului este asimilată unui gest cu semnificaţii penale, mai grav, cu implicaţii având reverberaţii în ideea de trădare;

3)Faptul că partidul se consideră stat, iar statul trebuie să se poarte ca un partid. Că o critică publică, la tribuna Parlamentului european, adusă unei acţiuni a coaliţiei la putere de slăbire a statului de drept, acţiune iniţiată de un grup de oameni politici ei înşişi aflaţi în conflict cu legea, este asimilată abuziv cu o critică adusă ţării înseşi. Nici un partid, nici o coaliţie la putere, indiferent de majoritatea deţinută, nu este statul însuşi, nu este România însăşi – şi nu are dreptul să pretindă că ar fi ţara însăşi. Puterea este delegată prin reprezentare de către o majoritate temporară a cetăţenilor unui grup de oameni politici care o exercită şi guvernează în folosul tuturor cetăţenilor.

4) Faptul că una dintre cele mai înalte distincţii ale statului român a devenit obiectul şantajului şi linşajului din partea unor grupuri de presiune la adresa beneficiarilor acestor distincţii. Un stat solid îşi asumă continuitatea şi responsabilitatea pentru trecutul său. Statul român a decis prin instanţele lui să decoreze în anumite momente personalităţi pe care le-a considerat exemplare; a le retrage ulterior decoraţia este un semn de gravă slabiciune din partea statului român şi nu spune nimic despre beneficiarul însuşi.

5) Faptul că pentru a-şi demonstra forţa discreţionară, puterea actuală decide să execute simbolic o personalitate de maximă vizibilitate publică, dar beneficiind de un sprijin politic intern minim. Strict din acest punct de vedere, Cristina Preda este ţinta ideală pentru că evidenţiază constrastul maxim dintre puterea absolută a celor care doresc să-l execute şi propria lui putere, una redusă în peisajul lipsei de solidaritate politică din România.

6) Faptul că o acţiune de intimidare a adversarilor politici este ornamentată grotesc, asemeni oraşului de sărbători, sub cuvinte mari şi grele precum ROMÂNIA, ONOARE şi DEFAIMARE. Cuvinte mari care, atunci când sunt atinse de cei de la putere devin monede ieftine de schimb, asemeni bancnotelor reimprimate mereu cu tot mai multe zerouri: maculatură.

7) În sfârşit, şi ce mi se pare cel mai grav, cel mai neliniştitor pentru vremurile care ne aşteaptă: faptul că puterea actuală multiplică instanţele de judecată şi înmulţeşte definiţiile şi practicile vinovăţiei printre oponenţii săi. Reducând la maximum atribuţiile instanţelor juridice de distribuire a dreptăţii, puterea defineşte simultant şi aplică noi modele de „dreptate”, şi anume „dreptatea” ei. Ea creează proceduri judiciare alternative, instituie tribunale alternative (comisii şi consilii), judecători alternativi, vinovaţi noi, vinovăţii noi şi pedepse noi.


De ce este important să ne manifestăm solidaritatea cu Cristian Preda şi de ce trebuie să împiedicăm prin toate mijloacele orice formă de sancţionare a lui? Nu din prietenie, nici măcar din ostilitate faţă de oponenţii lui politici şi nici pentru că ar risca o pedeapsă dură, insuportabilă.

Ci tocmai din cele şapte motive expuse mai sus. Să le luăm pe rând:

1) Patriotismul real şi munca în slujba ţării riscă să devină valori lipsite de orice interes, devreme ce o putere vremelnică îşi arogă prerogativele excesive de a spune cine este patriot şi cine este trădator, de a-şi recompensa proprii servitori ca patrioţi şi de a-i pedepsi ca trădători pe oponenţi.

2) Libertatea de expresie este un drept fundamental, câştigat cu sacrificii şi cu sânge vărsat de bărbaţii şi femeile care au murit pentru această ţară. A vorbi liber şi responsabil nu este în nicio circumstanţă un act penal. A vorbi liber este un drept şi nu o activitate riscantă.

3) Ne aflăm în plin proces de acaparare a statului de către o structură de partid. Atunci când această acaparare se va încheia, vom putea spune într-adevăr că Partidul e una cu România, că a critica Partidul e totuna cu a critica ţara. Dar până atunci, şi sperând că asta nu se va întâmpla prea curând, nici un om politic şi nici un partid politic, nici macăr din Coreea de Nord, nu este ţara însăşi. Dacă se va întâmpla însă asta, fie vom profita de frontierele deschise, fie va trebui să luăm calea închisorilor. Între cele două va fi doar umilinţă şi supunere.

4) Preşedintele României, în calitatea sa garant al ordinii constituţionale şi al continuităţii statale, trebuie să vegheze cu deosebită atenţiei la protejarea înaltei valori simbolice a acestor distincţii şi la evitarea manipulării lor în scopuri de presiune, şantaj sau reglare de conturi. El trebuie să se situeze deasupra ambiţiilor politice şi trocurilor politicianiste care întăresc poziţiile unora sau altora, iar tăcerea şi pasivitatea în acest caz nu sunt un semn de neutralitate, ci de părtinire şi de încurajare a unor practici abuzive.

5) Cristian Preda a fost ţintit şi considerat victimă uşoară pentru că pare singur. Nu are în spatele lui un partid, nu este sprijinit de un trust de presă, de jurnalişti plătiţi să dea în adversari, iar societatea civilă care îl apără pare şi ea destul de incapabilă să se opună unei execuţii. Prin urmare, această execuţie, cu minimum de daune colaterale, trebuie să fie una exemplară şi să servească de învăţătură de minte tuturor celor care vor mai îndrăzni să „defăimeze” Partidul-Stat.

6) A accepta această mascaradă înseamnă a accepta de asemenea confiscarea politică a unor cuvinte de care avem nevoie să ne definim ca indivizi, comunitate şi naţiune. Sunt cuvinte în care ne descriem şi ne trăim propria noastră demnitate şi demnitatea noastră ca români. Avem nevoie de ele („onoare”, „faimă”, „integritate”, „România”, „Europa”...) ca de nişte cuvinte „curate” şi nealterate, fără a fi manipulate în comisii şi comitete în scopuri de intimidare şi răzbunare. Sunt membri în acest „Consiliu” care nu au căderea să folosească asemenea cuvinte, darmite să sancţioneze pe altcineva în numele lor. Asistăm astfel la o pervertire a vocabularului şi a valorilor pe care ne clădim ca naţiune şi dacă ne pierdem aceste cuvinte nu avem nici un temei pe care să ne strângem laolaltă şi să ne clădim speranţa şi viitorul. Din minciuna onoarei nu creşte nici o onoare.

7)  Dacă vom considera că această convocare şi eventuala retragere a distincţiei lui Cristian Preda sunt fapte irelevante în raport cu alte lucruri grave ale acestei perioade, să nu ne mirăm dacă, însufleţiţi de uşurinţa obţinerii acestei victorii, cei de la putere vor înmulţi şi tribunalele, vor înăspri pedepsele, care vor înceta să fie doar simbolice, iar tot mai mulţi dintre noi vor fi consideraţi vinovaţi, defăimători, infractori, trădători în aceste forme noi şi alternative de justiţie.


Suntem în faţa unui nou test de solidaritate. Nu există nici un motiv uman, profesional, simbolic pentru ca această infamie să continue. Nu există nici o raţiune pentru care una dintre cele mai înalte distincţii ale statului român să fie târâtă în mascarada regizată atât de prost de nişte oameni paraleli cu tot ce înseamnă onoarea. Nu există nici o explicaţie pentru eventuala neimplicare a Preşedintelui României în acest proces. Aşa cum nu există nici o justificare pentru tăcerea fiecăruia dintre noi, în speranţa că dacă tăcem poate că nu vom fi aduşi în faţa unui tribunal ad-hoc şi condamnaţi la închisoare, la plata unei amenzi sau la linjaş mediatic.

De aceea, solidaritatea a devenit urgentă şi necesară.


16 februarie 2018

Spectacolul spaţiului public



De multă vreme nu am auzit vorbindu-se în jur atât de mult despre „spaţiul public” ca în aceste zile. În astfel de situaţii, e uşor de constatat că inflaţia utilizării unei expresii este simultană cu dispariţia obiectului sau situaţiei reale pe care le desemnează. Astfel spus, fără să avem un raport de la cauză la efect, ci mai degrabă unul de influenţare şi condiţionare reciprocă, folosirea excesivă a expresiei „spaţiul public” a condus la golirea de sens, adică la dispariţia spaţiului public efectiv, aşa cum îl cunoaştem din teoria şi practica societăţii moderne. Reciproc, cu cât se subţiază mai mult practicile sociale ale dialogului, negocierii, convieţuirii, toleranţei sau ospitalităţii, cu atât vom regăsi mai frecvent invocările lor în discursurile dominante.

Această dispariţie se întâmplă prin confiscarea condiţiilor materiale şi tehnice în care poate să aibă loc dialogul între parteneri egali, dar şi a temelor majore ale oricărui dialog, de către o minoritate puternică politic, mediatic şi financiar. Ea se mai întâmplă şi prin împuţinarea temelor de dezbatere publică şi de larg interes public prin impunerea unor teme specifice acestei minorităţi aflate la putere.

Societatea în care mor spaţiile publice este o lume care sărăceşte pe zi ce trece, în care oamenii trebuie să uite că sunt săraci (cultural, spiritual) şi trebuie să uite de orice alte griji decât cele ale puterii.

Spaţiul public moare şi atunci când cei care vorbesc despre aceleaşi teme, singurele, sunt mereu aceiaşi: cei puţini, cei autodesemnaţi şi puternici. O societate întreagă vorbeşte la televizor, noul „spaţiu public”, prin intermediul aceloraşi câteva zeci de figuri, rotindu-se până la saţietate şi dezgust, încetând de mult să mai aibă ceva de spus, între declaraţii goale şi păreri inutile.

Atunci când din toate discuţiile dispar toate cărţile, ca şi cum ar fi ars toate, cu excepţia invocatei şi necunoscutei Constituţii şi a mereu ameninţătorului Cod Penal. Când despre cultură nu mai vorbeşte nimeni, decât cei care-l prezintă pe efemerul şi necunoscutul ministru de resort. Când nimeni nu mai vorbeşte despre cărţi şi nici măcar din cărţi, ci doar din realitatea imediată şi din vârful buzelor.

„Spaţiu public” supravieţuieşte formal în discursurile repetitive ale celor puternici atunci când cei aleşi cu grijă să vorbească nu o fac invocând o experienţă de viaţă, ci o funcţie. Iar când cei câţiva care, invitaţi fiind, chiar ar avea ce să povestească din viaţa lor şi din cultura umanităţii, sunt constrânşi de rating să vorbească despre non-evenimentele zilei sau de oameni mult mai proşti ca ei, dar cu funcţii.

Spaţiul public îşi pierde orice substanţă, orice consistenţă, atunci „informaţiile apărute în spaţiul public” sunt unica raţiune de a fi a lui, ca şi cum existenţa lui ar trebui să îngăduie celor care îl invoacă să se degreveze de orice responsabilitate publică: şi de responsabilitatea pentru apariţia acestor informaţii, dar şi de responsabilitatea privind gestiunea lor publică. Cu alte cuvinte, „informaţiile apărute în spaţiul public” vin de nicăieri, apar pur şi simplu, nimeni nu ştie de unde şi de ce, dar ele sunt aici, „circulă”, putem cel mult să le răspundem, făcându-le astfel să circule şi mai mult, dar nu şi să răspundem pentru ele.

Copleşitor este acest abuz al folosirii unei expresii golite de orice conţinut care retrage aproape tuturor membrilor societăţii (cu excepţia acelei minorităţi privilegiate) orice însemnătate a cuvântului, orice putere de influenţare a dezbaterilor, orice participare la dialog şi la decizie, rezervându-le în schimb dreptul de a participa ca public pasiv la spectacolul cotidian al celor care răspund „la unele informaţii apărute în spaţiul public”.

În „spaţiul public” de la televizor mimează dialogul aceiaşi actori neinspiraţi. În spaţiul public virtual se ciocnesc cu spatele unele de altele bulele celor care vorbesc mereu, dar nu au nimic să-şi spună unii altora. Iar în spaţiul public urban, atunci când nu sunt ambuteiaje, sunt concerte.


Lui Doru C., om al cartii si al cuvântului public, de ziua lui.




13 februarie 2018

Solidaritate



L.C. Kovesi este departe de a fi o sfântă. Este departe de a fi neprihănită şi probabil că a acumulat nişte greşeli sau slăbiciuni în munca ei. Aşa cum acumulăm fiecare dintre noi în carierele noastre. Ea este failibilă şi, spre deosebire de zei şi îngeri, este imperfectă şi vulnerabilă. Şi doar o minune civică sau de altă natură decât divină o mai poate ajuta să-şi ducă mandatul la final.

Augustin Lazăr, Dacian Cioloş, chiar şi Klaus Iohannis sunt, de asemenea, personaje publice în imaginea cărora se împletesc calităţi profesionale şi morale cu slăbiciuni omeneşti. Ei ne-au furnizat în aceşti din urmă ani speranţă şi dezamăgire, în proporţia exactă a imaginii noastre despre ei şi a realităţii acţiunii lor.

Împotriva acestor oameni, dar şi împotriva altora – oameni simpli şi dintre cei mai diverşi (Cristi Danileţ, Emilia Şercan, Elena Calistru)  – care au ţinut sau ţin vremelnic piept urgiei puterii, se dezlănţuie periodic o violenţă a discursurilor, a imaginilor şi a acţiunilor care nu sunt deloc specifice unei societăţi democratice. Pentru că este un lucru să-ţi ataci inamicul politic prin argumente, prin poziţii publice, prin dialog şi polemici, şi cu totul altceva este să cauţi nimicirea lui prin orice mijloace. Dimensiunea totală a modului dominaţiei puterii actuale se manifestă prin faptul că asupra duşmanilor identificaţi sau aleşi din mulţime se exercită o presiune permanentă şi o acţiune completă, menită să-i distrugă toată viaţa, de la cea intimă şi personală, trecând prin cea profesională, până la cea publică. Atacurile succesive şi lansate de pe fronturi multiplicate urmăresc degradarea şi umilirea acestui „duşman”, zdrobirea lui în modul cel mai crud cu putinţă, batjocorirea lui şi a tuturor celor cu care se află în relaţii apropiate.

Motivul ultim pentru care se întâmplă asta este că ei denunţă, prin acţiunea lor profesională, prin probitatea lor morală, prin discursul lor, derivele şi abuzurile unei puteri care se vrea din ce în ce mai completă şi fără rest. Nu o fac de pe poziţii absolute, unii nu o fac poate nici măcar din poziţia unor eroi intangibili a căror viaţă anterioară să fi fost un şir de virtuţi etalate în timp. Nu este nimeni imaculat şi nu pretinde nimeni să fie imaculat.

Acesta este, de altfel, şi punctul de plecare al discreditării celui care intră în cătarea puştii cu care puterea trage asupra duşmanilor săi: trebuie să aibă ceva în trecut cu care să-l prindem, să o prindem. Dacă nu are, inventăm. Iar dacă nu putem inventa ceva în trecut, inventăm o situaţie fără ieşire în prezent. Iar dacă nimic din toate acestea nu funcţionează, minţim, folosim epitete injurioase, formulăm acuzaţii şi suspiciuni, denigrăm, ceva ceva tot iese.

Orice fiinţă umană dă seama de o anumită fragilitate. Tine de constituţia ei psihică şi fizică să ezite, să se îndoaie, să se fisureze sau să cedeze, să greşească. Morala, justiţia şi, în cele din urmă, politica, sunt cele trei instrumente mai importante prin care oamenii învaţă să-şi gestioneze împreună calităţile şi slăbiciunile. Democraţia este forma de organizare socială care ţine cont de precaritatea omului şi o transformă într-o forţă echilibrând puterile umane şi instituţionale, luând în grijă slăbiciunile fizice (copilăria, boala, bătrâneţea) sau cele psihice şi morale (nebunia, infracţiunea etc.).

Dar atunci când puterea se întoarce împotriva unora dintre cetăţenii săi cu tot armamentul de care doar ea, puterea, dispune – arme politice, arme poliţieneşti, arme mediatice, arme financiare – atunci ne aflăm într-un moment critic al contractului social.

Iar acum ne aflăm într-un asemenea moment critic. Pentru că e pe cale să cadă una dintre figurile care au rezistat cel mai îndelung şi mai eficient luării complete în posesie a resurselor acestei ţări şi dominaţiei complete de către reţeaua celor aflaţi azi la putere. Pentru că asistăm la o confruntare majoră între acţiunea concertată de strivire a unui oponent de către putere şi solidaritatea plăpândă a celor care mai pot rezista sau se mai pot apăra împotriva acestei puteri. Cu alte cuvinte, dacă acum cade Laura Codruţa Kovesi sub presiunea imensei maşinării de şantaj şi manipulare politico-mediatică, e puţin probabil că alţii vor putea şi noi înşine vom putea rezista acestei maşinării atunci când îşi va propune să ne zdrobească.

Pentru că în această confruntare nu este vorba despre meritele sau defectele doamnei Kovesi. Nu este vorba nici măcar de apărarea unei persoane sau a unei instituţii. Ci este vorba despre capacitatea impresionantă a unei părţi a statului şi a instituţiilor servile de a mobiliza resurse financiare, mediatice, umane, secrete şi de orice alt fel pentru a doborî pe cineva incomod. De efortul îndelung, sistematic, pe care este dispus să-l facă un dispozitiv sofisticat împotriva căreia nu ne putem opune individual.

Nu este deloc sigur că o contraputere se va putea organiza pentru a ţine piept acestei dezlănţuiri finale. Nici puterea opoziţiei, nici a vocilor marcante ale societăţii civile, nici măcar a unor proteste de stradă nu vor putea opri exercitarea deplină a celui mai important dintre atributele unei puteri nedemocratice, acela de a frânge orice opoziţie.

Probabil că în ziua în care asta se va întâmpla vom fi la serviciu, vom fi ocupaţi, vom fi indignaţi, după care într-un fel sau altul, va trece si asta, va dispărea şi acest personaj de pe firmament. Numai că într-o altă zi, dacă vreunul dintre noi se va afla în vizor, el sau ea va putea fi executat(ă) cu mult mai puţin efort şi cu mult mai puţină expunere mediatică, interzicându-i-se până şi clipa de admiraţie şi respect la care au dreptul doar cei care au rezistat ceva mai mult în picioare.

Ce vreau să spun, încheind, este că fiecare de unul singur avem poate o şansă (infimă, dar şansă) de a deveni eroi. Dar împreună, solidari, avem o şansă mult mai importantă de a-i apăra pe toţi cei ce riscă să se prăbuşească sub focul încrucişat al puterii. Solidaritatea celor mulţi şi neorganizaţi, solidaritate în toate formele posibile, este tot ce mai poate să-i ajute pe membrii simpli ai societăţii să nu-şi piardă orice putere, orice capacitate de a rezista la abuz şi manipulare, de a riposta la pierderea drepturilor şi libertăţilor.


18 ianuarie 2018

Mistificarea morală


Drama cea mai mare a acestui popor şi care îl dezbină azi până la a-l împărţi în grupuri şi bule care se duşmănesc de moarte este mistificarea morală. Înţeleg prin mistificare morală setul de tehnici prin care dispozitive de putere din viaţa politică, din mass media sau din lumea mondenă răstoarnă ierarhiile valorilor pentru a ne face să credem că răul nu e rău, ci e bine, că nedreptatea e o altă formă a dreptăţii, că minciuna este un semn al inteligenţei, iar furtul o dovadă a unor abilităţi practice superioare cu care am fi înzestraţi de la natură etc.

Mistificarea morală nu este nouă, o regăsim în textele clasice şi moderne şi în toată istoria noastră biseculară. Dar democratizarea mijloacelor de comunicare în masă din ultimele două-trei decenii i-au dat o dimensiunea totală, integrală şi imposibil de evitat. Astfel încât putem să spunem că azi suntem cu toţii victime şi actori ai acestei mistificări, devenită în numeroase cazuri automistificare. Diferenţa nu este de calitate şi nu se face între grupuri minoritare active care cred cu tărie în puritatea unor valori morale şi o mare majoritata debusolată, pasivă, gata să creadă în orice. Diferenţa este de cantitate, adică de doză a mistificării şi a compromisului, de implicare în întreţinerea fantasmelor colective. Strategii politici şi mediatici se bat în modul cel mai cinic nu pentru a-i deosebi pe cei care rezistă mistificării morale de cei care i-au cedat, ci pentru a-şi atrage public şi electorat tot mai numeros dintre cei care au cedat şi s-au familiarizat cu arta compromisului.

Nu există în acest moment nici o forţă politică importantă care să pară însufleţită de idei morale puternice, sincere şi convingătoare. Nu există nici o forţă politică importantă care să dorească să educe un electorat în spiritul unor valori şi să-şi atragă un electorat în jurul unor asemenea idei.

Nu există azi nici o figură publivă individuală capabilă să provoace un consens moral major în rândul tinerilor sau al celor mai puţin tineri. Nici vârsta, nici cultura, nici experienţa de viaţă nu reuşeşc să provoace admiraţie, respect sau modele de urmat. Nici măcar senectutea nu mai e demnă de respect.

Nu există nici o instituţie culturală sau mediatică dornică sau în stare să propună antidoturi la ignoranţă, incultură, mimetism, violenţă de gândire şi de vorbire.

În momentul în care şcoala devine ea însăşi fabrică de impostură, iar profesorii nişte traficanţi de diplome şi prestigiu, ultimul criteriu care mai poate deosebi între moral şi imoral, între bine şi rău, se clatină.

Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că ne aflăm în faţa unui dureros paradox: pe de o parte, că nu există nici o şansă ca extragerea unui popor întreg din mlaştinile imoralităţii de tot felul să se petreacă prin intermediul sau cu sprijinul actualei clase politice. În cea mai mare parte a ei, ea este rezultatul doar cel mai vizibil al generalizării imoralităţii publice devenită o forţă dominantă în societate. Pe de altă parte însă, ieşirea din marasmul corupţiei, imposturii, hoţiei şi minciunii – dat fiind nivelul metastatic la care au ajuns – nu poate fi decât tot politică. Adică ea necesită o voinţă publică unită şi hotărâtă, prin care o majoritate socială, sau măcar o minoritate vie să-şi asume proiectul unei renaşteri naţionale în jurul unor idei precum cele de cinste, de adevăr, de dreptate. Iar un asemenea proiect, chiar dacă se naşte sub forma unor mişcări civice, asociative, trebuie să devină politic, adică să fie suficient de convingător pentru a lămuri şi oamenii educaţi şi oamenii mai puţin educaţi că există „afaceri publice”, că există lucruri comune, idealuri şi valori comune şi că în absenţa lor riscăm în scurt timp să ne dăm în cap unii altora.  Agregarea politică a unor valori minimale, dar consensuale, este singurul proiect de ţară posibil şi singura soluţie la mistificarea morală. Nu există adevăruri alternative şi nici dreptăţi relative, ori „corupţie mică”. Nu trebuie confundată omenia cu înţelegerea şi iertarea furtului din bunul public, chiar dacă ceea ce se fură se împarte la mulţi. Nu există nici o justificare pentru trecerea a măcar un leu din bunul public în averea personală.  

O asemenea agregare în jurul unor oameni ireductibil cinstiţi trebuie să aibă loc la nivelul cel mai de jos al înţelegerii valorilor publice, acolo unde acordul între cei mai mulţi membri ai comunităţii se face mai uşor. Ea se poate produce doar dacă întreg procesul educativ, de la grădiniţă până la doctorat, stă sub semnul responsabilităţii. Dacă soclul acţiunilor individuale şi colective este capacitatea noastră de a răspunde pentru ceea ce spunem şi facem, atunci pe acest soclul se poate construi ceva comun.

Naţiunile puternice au renăscut după tragedii colective doar începând cu momentul în care şi-au asumat responsabilitatea pentru trecutul lor, pentru prezentul lor şi pentru viitorul lor. Ele au căzut de acord privind valorile în care cred, fără să se mintă, fără să se fure şi fără să se descurce unii în dauna celorlalţi, pentru că au pus deasupra interesului imediat şi personal interesul public şi pe termen lung. România nu este o naţie nici mai binecuvântată şi nici mai blestemată decât altele, nici mai inteligentă şi nici mai puţin înzestrată decât altele. Diferenţa între această ţară şi alte ţări nu este nici genetică, nici istorică, nici geografică. Să nu ne lăsăm minţiţi de patriotisme găunoase şi de imagini idilice ale unui trecut care nu a existat decât pentru a suci minţile naivilor. Diferenţa dintre România şi alte ţări ţine astăzi de pachetul de valori în jurul cărora înţelege să se reunească majoritatea cetăţenilor ei: valori colective, valori în care credem dincolo de credinţele noastre religioase, politice sau de altă natură, valori în jurul cărora credem că vor putea trăi şi copiii noştri împreună, fără să se urască, fără să se  şi fără fugă unii de alţii.

Nici o minciună colectivă nu durează: nici minciuna despre trecutul nostru excepţional, nici minciuna despre prezentul nostru furat de străini, nici minciuna despre viitorul nostru ameninţat din toate părţile. Putem începe să ne construim ca naţie încetând să mai credem în mitologii şi fantasmagorii religioase, naţionaliste, politicianiste sau de alt fel. E nevoie poate şi de religie, şi de patriotism şi de politică. Dar nu ca să ne descurcăm, nu ca să fentăm greutăţile sau să ne aranjăm, că oameni suntem. Ci pentru un scop superior, al binelui comun pe care îl lăsăm moştenire celor de după noi. Dar să ştim un lucru clar: acest scop noi nu-l avem încă, noi nu lucrăm la el şi nimeni nu o face, iar cei pretind că-l apară sau că-l reprezintă sunt nişte mincinoşi vremelnici care ne conduc şi care fac trafic cu vorbe aşa cum fac de treizeci de ani cu toate bogăţiile acestei ţări.


7 ianuarie 2018

Datoria


Cred că se ridică astăzi câte provocări majore pentru noi, ca intelectuali care ne exprimăm în spaţiul public românesc. Numesc aici intelectual orice persoană pentru care lumea este plină de semne, iar studiile făcute au avut ca miză descoperirea înţelesului acestor semne.

Provocarea cea mai importantă mi se pare aceea care ne obligă să ne întrebuinţăm la maximum raţiunea pentru a înţelege şi interpreta ce se întâmplă în societate. Raţiunea înseamnă luciditate, spirit critic şi autonomie a propriei gândiri. Că este vorba de justiţie, de educaţie, de sănătate, de orice politici publice, intervenţia raţională critică în dezbaterile publice nu este sinonimă cu o neutralitate sau cu un relativism care ar echivala diferitele puncte de vedere. Faptul că unii şi alţii se folosesc de inteligenţa lor pentru a manipula, pentru a ţine captiv, pentru a-şi masca interesele nu înseamnă ca o astfel de inteligenţă instrumentală este comparabilă cu una critică.

A doua provocare constă în a deveni capabili de a explica celorlalţi în cuvintele cele mai simple strategiile voit complicate ale puterii prin care aceasta vrea toată puterea. În cuvinte simple, dar nici simplist şi nici senzaţionalist. Prin formule extreme (« senzaţional », « şocant », « catastrofal ») nu vom face dovada unei mai mari puteri de convingere, ci vom obţine cel mult adeziuni bazate pe renunţarea la gândire proprie.  Spaţiul public, mai ales cel virtual, s-a populat masiv cu o populaţie care are acces pentru prima oară la cuvânt, fără să ştie ce să facă cu el. Pentru prima dată, reţelele sociale dau cuvântul celor care nu vorbesc politic decât o singură dată, la vot, şi o fac repetând ce li s-a spus să facă. De acum, un „like”, un „share” sau un comentariu devin gesturi politice. Marea bătălie politică s-a mutat pe internet.

În ce fel poate fi educată în spirit critic, în discernământ şi în respectul inteligenţei această populaţie, ale cărei reflexe, indiferent de partizanatul practicat, rămân cele ale intoleranţei, ale vehemenţei, ale grabei violente, ale adevărului absolut?

Nu ştiu dacă intelectualii mai pot juca rolul de educatori de tip „luminist”. Nu ştiu dacă ei mai au vreo misiune socială emancipatorie. Această vocaţie s-a compromis din varii motive: unele ţin de mulţimea de compromisuri compromiţătoare la care au recurs mulţi intelectuali pentru a accede la putere sau la recunoaştere simbolică. Altele ţin de faptul că spaţiul însuşi al intelectului este invadat, agresat, devastat de hoarde de indivizi care pretind a avea aceleaşi drepturi la intelect.
Dar dacă există ceva de făcut dinspre noi, cei care ne-am hărăzit o parte din timpul şi energia noastră semnelor lumii, atunci cred că acest ceva e neapărat politic şi public, civic şi militant: să nu renunţăm la a apăra onoarea raţiunii, să nu abandonăm spiritul critic de dragul ideologiilor, să nu pretindem că deţinem în exlusivitate misterul Adevărului, al Binelui sau al Dreptăţii, în dispreţ faţă de toţi ceilalţi, bieţi truditori ai ignoranţei.

Societatea românească îmi pare azi străbătută mai abitir ca în alte perioade de forme diverse de dogmatism, obscurantism, intoleranţă şi ură. Datorită circulaţiei informaţiei şi accesului nelimitat la informaţie şi la cuvânt, toate acestea devin arme politice. Cred că ne paşte un pericol de care nu suntem încă pe deplin conştienţi: devin foarte numeroşi cei care declară pe internet că sunt gata să vă zdrobească, să vă ardă, să vă dea în cap pentru că gândiţi altfel. Devin la fel de numeroşi cei care încurajează („like & share”) aceste declaraţii. Într-o bună zi, nu departe de noi, unul dintre toţi aceştia va fi suficient de „curajos” să treacă la acţiune. Iar în spiritul solidarităţii urii şi al violenţei care se întreţine pe sine, lângă acest unul vor veni şi alţii. Şi vor desăvârşi lucrarea pe care v-au făgăduit-o atunci când v-au dorit moartea pentru că aveţi alte opţiuni de viaţă.

Responsabilitatea politică este, de aceea, uriaşă. Ea nu mai este a politicienilor, sau prea puţin, pentru că ei sunt deja acceleratori ai acestor fenomene. Este a noastră, ca intelectuali-cetăţeni şi actori ai scenei publice.


22 noiembrie 2017

Statul paralel din fiecare


Statul paralel nu este o invenţie a partidului la putere. Este o invenţie a unei societăţi care, cu mentalităţile şi comportamentele ei, a preferat să dedubleze realitatea în loc să o înfrunte. Iar asta nu de ieri, de azi, ci de multe decenii încoace. Adică să creeze o realitate paralelă, suportabilă, la care să se poată acomoda cu uşurinţă. Realitatea paralelă e aceea în care vindecarea nu e posibilă decât dacă dai şpagă medicului, o autorizaţie nu poate fi obţinută decât dacă dai şpagă unui funcţionar, un examen un poate fi trecut decât dacă dai şpagă profesorului. Oricât de fictivă sau de imaginară a fost această realitate, mereu hrănindu-se din realitatea tuturor disfuncţionalităţilor statului şi, de fapt, chiar alimentând în felul acesta ruina însăşi a unui stat, la un moment dat aceasta realitate închipuită a devenit funcţională şi efectivă. Ca orice lucru modern bine făcut, devine ceva tehnic, sistematic, rational şi urmărit îndeaproape. Existenţa lui nici măcar nu este percepută şi cu atât mai puţin chestionată : toată lumea ştie că trebuie să mergi cu plicul la medic şi cu Kentul la primărie. Toate generaţiile de studenţi ştiu că la profesorul X nu treci dacă nu depui 50 de euro în contul comun al grupei. Toate acestea au funcţionat nestingherit zeci de ani. Şi ele au distrus orice posibilitate a statului de a se însănătoşi. 

Statul român este azi putred în toate măruntaiele sale, nu doar la vârf, este putred şi printre miniştri, dar şi la nivelul funcţionarilor celor mai mărunţi şi al asistentelor cele mai modeste de pe cuprinsul patriei. De aceea, pe cât de binevenită este revolta unei părţi a societăţii în faţa unora dintre reprezentanţii acestui stat putred, pe atât de nesfârşită şi epuizantă s-ar putea dovedi această revoltă dacă ea ar trebui să vizeze toată administraţia publică din România. Pentru că dacă azi va demisiona un ministru sau un prim-ministru, vor fi zeci de mii de funcţionari gata să-i ia locul, împărtăşind exact aceeaşi mentalitate. Iar în adândurile lui, în măruntaiele lui din toate birourile ticsite de dosare şi de sictirul funcţionarilor, se vor găsi mereu alţi şi alţi oameni gata să calce pe cadavre pentru un status-quo sau pentru o formă de mărire (glorie sau salariu sau şpagă).

Statul paralel există de foarte multă vreme şi este fabricat prin contribuţia fiecăruia dintre noi atunci când alege să nu folosească drumul anevoios al legii şi al normei, ci drumul scurt al aranjamentului şi descurcărelii. Fiecare plic cu 100 de lei sau 200 de euro este o cărămidă la buncărul statului paralel în care se ascund azi toţi cei care simţim că ne fură prezentul şi viitorul. Iar despre acest stat, care a funcţionat şi funcţionează încă destul de bine, am aflat atunci când am realizat, unii dintre noi doar, nu toţi, că a da un plic medicului nu e bine, că a cumpăra o diplomă e o infracţiune, că a falsifica o licitaţie e ilegal. Abia atunci ne-am descoperit inabilitatea de a respecta legea, uşurinţa cu care o încălcam, mirarea că ceea ce am făcut până atunci în acest fel a devenit brusc ilegal. Extrapolaţi asta de la 100 de euro la 1 milion de euro şi veţi avea schema nu doar a corupţiei, ci şi a alimentării prin mărunta corupţie a monstrului de stat care a produs bogăţii de neimaginat şi fărădelegi criminale.

Cu fiecare plic dat unui medic, unui profesor, unui funcţionar, am asasinat încă o şansă de a instaura domnia legii într-o administraţie sufocată de presiunea şi tentaţia corupţiei. Cu fiecare plic şi cu fiecare aranjament am fragilizat statul de drept şi am întărit statul paralel în care atâţia dintre noi şi-au dorit să ajungă şi îşi doresc încă, pentru că el produce bogăţie rapidă, diplome rapide, sănătate, reputaţie publică, stele pe umăr şi orice altceva. Împotriva acestui stat închipuit şi totuşi atât de real nu e de ajuns să protestăm în stradă. Din punctul de vedere al celor care au profitat masiv de pe urma închipuirilor noastre şi a naivităţii noastre că în felul acesta se "rezolvă" totul în România, da, lumea din afară este paralelă, nu are nici o putere asupra lumii lor. Există o lume completă şi autosuficientă, care nu depinde de un singur om, care este anume construită să nu depindă de un singur om, tocmai pentru a supravieţui vremelniciei funcţiilor şi persoanelor. Este o lume pe care însă o cunoaştem, mai mult sau mai puţin, cu toţii. Nu vine din afară, nu vine din viitor, ea vine din biografiile noastre şi din felul nostru de a fi unii cu alţii. Nu, nu vreau să spun că suntem cu toţii hoţi. Vreau doar să spun că nu ne-a deranjat prea mult existenţa hoţilor printre noi. Mai precis : ne-au revoltat întotdeauna hoţii de buzunare şi găinării, niste amatori. Dar am fost indiferenţi, dacă nu respectuoşi şi chiar admirativi, faţă de hoţii cu ştaif, descurcăreţii, inteligenţii, oportuniştii. Au încăput cu toţii, indistinct, în definiţia noastră generoasă a succesului.


Astăzi însă succesul lor e pe cale să năruie o societate întreagă. Ei nu înţeleg ce avem cu ei, că doar noi i-am creditat cu încredere şi admiraţie, iar noi nu înţelegem cum am ajuns aici. Am ajuns pas cu pas, zi de zi, mărunt, modest, tăcând, înghiţind, acceptând, trecând cu vederea sau dând o sută de lei ca să prindem loc în faţă. Iar in faţă azi nu mai e nimic. Decât furia si revolta.

2 noiembrie 2017

Pragurile corupţiei noastre



O societate întreagă este mistificată de la începutul acestui an de o presupusă dezbatere în jurul unui prag valoric pornind de la care abuzul în serviciu ar deveni infracţiune. De aproape un an, politicieni şi societate civilă, putere şi opoziţie, jurnalişti şi jurişti, profesionişti şi amatori se întreabă în modul cel mai serios cu putinţă de la ce sumă în sus putem spune furtului furt atunci când el este săvârşit de un funcţionar public sau de un demnitar al statului român. Furtul rămâne furt pentru muritorii de rând indiferent de sumă. Dar funcţionarilor şi demnitarilor trebuie oare sau nu să le asigurăm un confort în acţiunile lor publice sau private creînd un spaţiu de legalitate suplimentar în care furtul ori paguba „să nu se pună”?

Mi se pare că tristeţea cea mai mare este că atât de multă lume s-a corupt moral atât de intim şi de durabil încât poate să dezbată despre existenţa unui asemenea prag. Într-o serie de articole bine documentate, jurnalistul Liviu Avram a demonstrat, citând texte şi mesaje oficiale ale Comisiei de la Veneţia, că expresia „high treshold” din formulările lor nu se referă la un prag financiar „înalt” care ar desfiinţa tot ce e corupţie sub acest prag valoric în ceva cinstit, ci se referă la gravitatea superioară a unor consecinţe izvorâte din decizii politice sau administrative. Iar gravitatea superioară se referă la infracţiuni împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice etc. Liviu Avram a vorbit, tot el a ascultat. Pentru că în mintea funcţionarului român parvenit şi pus pe căpătuială, nu contează astfel de infracţiuni abstracte, ci contează doar „cât îi iese lui” fără să fie pedepsit pentru asta.

Pentru că aceasta este esenţa discuţiei despre pragul financiar al abuzului în serviciu: pervertirea ideii democratice în folosul beneficiului personal sau de clan. Comisia de la Veneţia susţine că statul de drept, domnia legii, trebuie apărată din punct de vedere juridic inclusiv (adică nu doar) printr-o interpretare strictă a unor termeni, ceea ce ar trebui să-i scutească tocmai de instrumentalizarea politică şi interesată. Altfel spus, „pragul înalt” în utilizarea sintagmei de „abuz în serviciu”, de pildă înseamnă a o feri de o manipulare cum este cea care o trece prin filtrul banilor. Comisia ne spune exact invers decât vor să ne facă să înţelegem oamenii noştri politici. Miza în definirea abuzului de serviciu este dublă: protejarea instituţiilor democratice şi a funcţionării lor împotriva abuzurilor unor indivizi şi evitarea cuantificării financiare unor concepte majore ale justiţiei în societate (altfel spus, dreptatea, libertatea, egalitatea în faţa legii şi alte valori nu trebuie să poată fi măsurate în bani).

Or ceea ce fac politicienii noştri şi fidelii lor slujitori mediatici este opusul acestor două idei nobile: pe de o parte, subordonarea instituţiilor şi deturnarea funcţionării lor în profitul unor indivizi (oameni politici sau şefi mari şi mici numiţi de ei); pe de altă parte, negocierea pe bani a dreptăţii. A fixa un prag financiar abuzului în serviciu înseamnă de fapt a spune că faptele de corupţie care au loc sub acest prag sunt lucru cinstit.
„19.000 de lei nu o să deranjeze pe nimeni, nu-i aşa?”. Aceasta este cea mai luminoasă definiţie a corupţiei. Haideţi să ne înţelegem, că oameni suntem, uitaţi, 19.000 nu e aşa de mult, nu-i aşa? Nu se vede într-o sumă mai mare. Pe de altă parte, e un preţ destul de corect pentru orice mic corupt. Un cadou, o atenţie de circa 4.000 de euro nu se vede în bugetul unei instituţii, dar e un preţ numai bun pentru funcţionarul de rând care vrea şi el să aibă dreptul la firimiturile de la ospăţul celor mari, care trebuie să-şi facă mâna cu ceva, totuşi!

Ar trebui poate să spunem că discuţia despre un prag financiar al abuzului nu putea să găsească un loc mai fertil decât într-o societate care acceptă descurcăreala ca definiţie a reuşitei sociale, iar dreptatea, corectitudinea şi cinstea ca variabile de moment ale unei negocieri („ne înţelegem, că oameni suntem...”) şi nicidecum ca valori intrinseci care trebuie să călăuzească şi să coaguleze o societate.  

A accepta un prag financiar pentru o infracţiune precum abuzul în serviciu, adică pentru o infracţiune de către cineva care trebuie să se afle în slujba cetăţeanului, înseamnă a recunoaşte că dreptatea sau cinstea au un preţ în sensul cel mai comercial al termenului. Şi mai înseamnă că în orice situaţie acestea sunt negociabile. Că legea nu e lege, ci e tocmeală. Că persoana ajunsă într-o funcţie, prin încrederea concetăţenilor lui, poate să o traficheze liniştit până la pragul la care „nu deranjează pe nimeni”, că avantajul pe care i-l conferă funcţia în raport cu ceilalţi se întăreşte de acum prin aceea că are dreptul, privilegiul să fure 1 leu, 1.000 de lei, 19.000 de lei sau 200.000 de lei.

A accepta pragul financiar pentru abuzul în serviciu înseamnă a inversa serviciul pe care funcţionarul trebuia să-l presteze în beneficiul cetăţenilor în servicii financiare pe care aceştia trebuie să le ofere funcţionarului. Desigur, până la un anumit prag.

A accepta un prag financiar înalt pentru abuzul în serviciu este ca şi cum am considera că un prag înalt al alcoolemiei în sânge la volan are ca efect scăderea numărului celor care conduc beţi şi omoară oameni, nu pentru că nu mai mor oameni, ci pentru că cei care conduc nu mai sunt consideraţi beţi.

Suntem pe cale, ca societate, să începem să ne târguim reperele valorice care ne ţin împreună şi ne ghidează existenţa în comun. Dacă admitem că un condamnat penal are „dreptul” să fie preşedinte, dacă admitem că nu e condamnabil să furi salariul pe un an al unui medic rezident sau profesor începător, nu înseamnă că producem noi repere de moralitate, ci că diluăm orice repere şi orice limite ale moralităţii publice. Ştergând graniţele dintre dreptate şi nedreptate, abuz în serviciu şi serviciu în folosul comunităţii, între funcţionarul cinstit şi hoţul mărunt nu vom lărgi sfera dreptăţii şi a cinstei, ci vom face din minciună şi hoţie un mod legal şi „moral” de a fi împreună.

Azi negociem pragul financiar înalt (adică să se poată fura cât mai mult) pentru abuzul în serviciu. Probabil că mâine va fi nevoie, în societatea lupilor hămesiţi votaţi de mieluşei, să negociem un alt prag înalt, pentru alcoolemia unui prefect, pentru uciderea de către un senator sau o beizadea a unor nevinovaţi pe trecerea de pietoni, pentru concentraţia dezinfectanţilor din spitale, pentru numărul de morţi începând de la care considerăm că merită să facem ceva etc. Iar mai apoi, cu totul mistificaţi şi convinşi de integritatea noastră, vom negocia cele mai înalte praguri, toate pragurile posibile pentru noul preşedinte, astfel încât să nu-l mai putem deosebi de imaculata concepţie, de neprihănirea prin care se aseamănă, în ochii noştri, cu noi înşine, cei care l-am votat.






24 mai 2017

Utopia



Dragi prieteni, dragi complici în utopie,

Aţi fost copleşitor de mulţi cei care v-aţi răpit măcar câteva secunde şi o frântură de gând să-mi scrieţi la ceas aniversar. Şi oricât am fi de postmoderni şi oricât ne-am preface de indiferenţi, asemenea gesturi nu pot să nu ne emoţioneze.

Îmi pare că aceasta este una dintre emoţiile sănătoase care, pornind de la o situaţie simplă, de jubileu, indică într-un plan mai larg şi detaşat de persoana mea posibilitatea unei forme active şi concrete de solidaritate. Mai cred că generalizarea comunicării instantanee dă naştere, în sensul cel mai bun al termenului, la ceea ce aş putea numi « conversiunea utopică » a unei comunităţi umane.

Să mă explic.


       

Am avut privilegiul de a purta, marţi, 23 mai 2017, la Paris un dialog dens şi provocator cu filosoful Felwine Sarr, una dintre vocile cele mai percutante ale gândirii senegaleze şi africane de azi. Sugestia lui prealabilă a fost să dialogăm despre utopie pornind de la opera lui Miguel Abensour, recent dispărut dintre noi, un autor care l-a inspirat şi pe Felwine când a scris Afrotopia, eseul său despre necesitatea unei utopii africane.

Ideea de a discuta despre utopie s-a dovedit fericită din clipa în care am înţeles, din scrierile celor doi, care e sensul pe care putem şi trebuie să-l dăm azi utopiei. Pornind de la idei ale unor autori ca Walter Benjamin sau Ernst Bloch, Abensour vede în utopie nu o dulce reverie sau o mitologie desprinsă de orice realitate, ci o condiţie a fiinţei umane neîmplinite care se vede pe sine capabilă să iasă din condiţiile reale în care se află pentru a se proiecta, împreună cu semenii săi, într-un real alternativ, care să-i permită împlinirea. Cum ar spune Ernst Bloch, existenţa utopiei dovedeşte că oamenii trăiesc cu speranţă, iar dispariţia speranţei şi a utopiei conduce, a condus deja în istorie, la cele mai tragice experienţe ale dominaţiei totalitare. O societate care încetează să spere, care încetează să se proiecteze pe sine dincolo de actualul în care trăieşte, într-o alteritate socială mai dreaptă, este o societate resemnată, care găzduieşte în sine germenii totalitarismului. În acest sens pot să spun că, la mijlocul întunecatului deceniu opt al veacului trecut, în România rămăseseră foarte puţini aceia care mai sperau şi care puteau măcar să-şi imagineze această ţară altfel decât încremenită pe veci într-o realitate săracă şi tristă. Speranţa devenise ideologie a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Utopia nu este neapărat o predicţie asupra viitorului sau o proiecţie înspre ceva indeterminat şi îndepărtat, ci mai degrabă un avertisment asupra prezentului şi o irupţie în prezent a unei pluralităţi de alte prezenturi posibile. Conversiunea utopică despre care vorbeam mai sus se referă la disponibilitatea pe care o are un grup uman, minoritar sau majoritar într-o societate, de a propune un nou raport cu lumea sub forma unei experienţe în sensul cel mai tare al termenului, experienţă a posibilei şi necesarei schimbări a lumii. Ea este afect împărtăşit între membrii unei comunităţi, credinţă în capacitatea lor de a inventa un alt fel de real. Care sunt gândurile, gesturile, discursurile, sentimentele, celor care aleg la un moment dat să refuze realul aşa cum este el şi să adere la o utopie, să se întoarcă dinspre ordinea dată înspre o nouă ordine, înspre un nou tip de investire şi de participare socială?

Scriu aceste rânduri cu gândul la conversiunea utopică pe care a experimentat-o o parte a societăţii româneşti începând cu 2012, continuând cu protestele împotriva proiectului de la Roşia Montana, apoi cu furia post-Colectiv, pentru a culmina cu rezistenţa urbană din iarna acestui an. De fiecare dată, în forme diferite, cu energii şi motivaţii diferite, cu mobilizări diferite, cei care au ieşit din case au imaginat o Românie altfel, o Românie mai bună şi mai dreaptă. Desigur, poate că nu au făcut-o după reţeta clasică a revoluţiilor, iar asta le-a atras fulgere şi blesteme din partes criticilor şi cinicilor de serviciu; nu au făcut-o nici îndeajuns de eficient pentru a impune reforme masive în societate. Dar au avut un merit major şi ireductibil: au creat de fiecare dată o utopie, au propus forme noi de solidaritate prin care se poate rezista confiscării politice a adevărului sau a dreptăţii. Au produs breşe şi au fisurat ecranul în care mai-marii zilei ne oglindesc sub chipurile lor hidoase. Şi prin aceste fisuri s-a văzut şi s-a simţit oroarea minciunii, a corupţiei şi a nedreptăţii.

Nu este deloc sigur că vor dura sau vor învinge aceste conversiuni utopice, prin care, în mod real sau în mod virtual, bărbaţi şi femei din societate se încăpăţânează să refuze ordinea strâmbă impusă de maşinăria politico-financiară şi secreto-mediatică a unei oligarhii visându-se eternă. Dar măcar ele întreţin viu şi nealterat principiul speranţei, prin care cei care speră azi îşi învaţă copiii şi urmaşii să spere şi ei, să reziste şi ei, să viseze la o Românie mai bună, în care să se poată întoarce mulţi dintre aceia care au părăsit-o în aceşti din urmă ani, disperaţi sau resemnaţi.

Mi se pare vital ca în anii ce vin şi mai ales în anul 2018, an al celebrării unităţii, să exersăm fără încetare atitudini fără de care utopia poate să moară. Ea trebuie şi poate să rămână fecundă nu doar prin gesturi eroice şi excepţionale (şi câtă nevoie avem în continuare de eroi şi de modele!), ci şi prin practici cotidiene şi repetate, prin manifestări ale solidarităţii şi ale responsabilităţii faţă de celălalt, prin uzul neobosit al raţiunii împotriva tuturor dogmatismelor care se întind ca nişte plăgi printre noi, prin forme ale ospitalităţii faţă de alteritate, prin rezistenţa la ofertele ispititoare prin care ni se cumpără libertatea de expresie sau spiritul critic.

Mi se pare la fel de crucial să refuzăm falsele utopiile, acelea care promit periodic râuri de lapte şi miere, mii de kilometri de autostradă şi salarii minime maxime, pentru a ne scufunda şi mai mult în propriile noastre neputinţe. Trebuie să refuzăm utopiile fabricate de experţi în strategii electorale, în sondaje publice sau în comunicare, de maeştrii identităţii şi ai mântuirii, de elitele luminate şi mai ales autosatisfăcute pentru a democratiza utopiile şi pentru a deschide larg posibilitatea împărtăşirii de către fiecare – tânăr, bătrân, bărbat, femeie, muncitor, scriitor, creştin, musulman, ateu, heterosexual, homosexual etc. – a locurilor şi timpurilor şi felurilor de a fi împreună.

Sună oare naiv toate acestea? Cu siguranţă: dar e o naivitate necesară care ne îngăduie să ne sustragem cu folos realului, ca o barieră care ne fereşte să cădem în hăul deschis de dispreţul faţă de celalălt, de acceptarea inacceptabilului şi de resemnarea în faţa violenţei politice, financiare, religioase, rasiale şi de orice alt fel. Să ne smulgem o clipă din realul dat, să-l suspendăm, să-l privim din exterior, pentru a ne întoarce apoi înspre el cu toată energia cu care, fiecare şi împreună, putem să-l alterăm, să-l dislocăm şi să-i dăm chipurile unei noi umanităţi.


16 mai 2017

Către un nou ev mediu



Răsună media românească şi mediul on line de triumful împotriva a ceea ce vajnicii luptători numesc „corectitudine politică”. Hidra multiculturalismului şi a drepturilor omului a fost învinsă; de acum, nici o putere imperialistă, nici o ideologie occidentală nu ne mai poate impune să tăcem atunci când vrem să-i înjurăm pe ţigani, să-i refuzăm pe imigranţi, să-i excludem pe homosexuali. Suntem iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât. Suntem din nou liberi, ne regăsim în ethosul nostru franc, superior, sigur pe el însuşi şi dispreţuitor faţă de oricine nu e ca noi.

Vreme de mai bine de două decenii, Occidentul a încercat să ne forţeze să înţelegem alteritatea şi să o acceptăm. Banii lui Soros şi ai Europei au încercat să ne cumpere, să ne deformeze şi să ne transforme în ceea ce nu suntem. Dar am rezistat. Am început cu ungurii, am continuat cu ţiganii, am adaugat minorităţile sexuale şi musulmanii, nu am uitat când a fost nevoie nici de femeia emancipată, ne-am întors la fiecare din aceste figuri ale insuportabilelor alterităţi de fiecare dată când am simţit că e nevoie să ne adeverim. Şi nu oricum, ci prin ură. Un ţigan nu e ţigan dacă nu e şi „împuţit”; ungurul adevărat e „bozgor”; homosexualii au prea multe nume şi prea vulgare ca să le putem enumera aici; toţi arabii sunt musulmani şi toţi musulmanii sunt terorişti. Orice african care a ajuns să joace fotbal în România a devenit numaidecât „cioară” sau „maimuţă”. O femeie singură sau emancipată e curvă; spre deosebire de ei toţi, un bărbat alb şi creştin, emancipat, e întotdeauna deştept şi descurcăreţ, însăşi definiţia virtuţii.

Vreme de mai bine de două decenii, ne-am prefăcut sistematic, pe bani europeni, că vrem să învăţăm ce înseamnă diferenţa şi diversitatea. Am simulat tot ce s-a putut simula ca să creăm ONG-uri, ca să drenăm milioane de euro, ca să cumpărăm laptopuri, maşini, terenuri şi orice altă formă de recunoaştere simbolică a reuşitei în societate. Am făcut educaţie pentru diversitate exact atât cât ne-a impus Inspectoratul şcolar sau Ziua Europei. Nimeni nu pare să fi crezut vreodată în integrarea socială a ţiganilor; nimeni nu a făcut vreun pas dincolo de atavica spaimă de unguri, care tot vor să ne fure Ardealul. Nimeni nu a crezut vreodată că există musulmani inteligenţi, paşnici sau toleranţi. Nimeni nu crede că homosexualii sunt altceva decât fie nişte bolnavi, fie nişte unelte ale diavolului. Şi, evident, nimeni nu crede în ţara noastră că negrul chiar este om pe deplin.

Se va putea spune că exagerez, că sunt totuşi unii care cred, împreună sau separat, unele dintre aceste lucruri. Dar dacă am spus „nimeni” este pentru că nici una dintre ieşirile înspre alteritate, nici una dintre căile care conduc de la părăsirea confortului majorităţii spre acceptarea oricărei forme de minoritate nu a devenit vreo clipă majoritară, nu a fost interiorizată la nivel societal, transformată în normă de conduită individuală şi publică. Există militanţi, desigur, care luptă eroic de ani de zile să facă recunoscute drepturi sau sensuri noi ale înţelegerii pentru cei diferiţi de majoritate. Dar ei continuă să fie azi o minoritate infimă, ca număr şi ca impact public, pitorească şi exterioară mai degrabă, ce pare compusă  din tineri fie naivi, fie vânduţi, fie periculoşi etc.

Toate canalele de difuzare în masă a opiniilor celebrează înfrângerea în ţările occidentale a multiculturalismului, ca şi când noi am fi ştiut vreodată ce este acesta. Toţi profesioniştii părerilor consideră binevenită moartea corectitudinii politice, ca şi cum ar fi existat pentru o anumită perioadă, în societatea românească, norme fidele acestor practici şi care şi-ar fi dovedit acum lipsa de viabilitate. Să ne înţelegem bine între noi şi să nu ne mai amăgim: nu am fost niciodată, în ultimele două decenii şi ceva, multiculturali sau corecţi politic. Conferinţele, şcolile de vară, programele europene sau ONG-urile care au militat cu toată buna lor credinţă, dar şi cu lipsa lor de pricepere, pentru aşa ceva nu au clintit cu nimic certitudinile noastre ancestrale. Nu a dispărut un singur banc cu ţigani sau cu negri sau cu evrei sau cu blonde din folclorul românesc postcomunist. Dimpotrivă, internetul şi televiziunile au propagat şi mai tot acest folclor pretins umoristic, l-a diversificat, l-a rafinat sau l-a vulgarizat radical şi l-a sădit şi mai adânc în spiritele noastre glumeţe şi îngăduitoare. Aşa după cum reţelele sociale contribuie zi de zi la multiplicarea şi difuzarea imaginilor care trebuie să ne susţină certitudinile anti-multiculturale şi „necorecte politic”. Nu contează că astfel de imagini sunt imagini de sinteză, trucaje sau falsuri, ele sunt folositoare câtă vreme pot să ţină în viaţă şi să alimenteze imaginarul nostru populat cu duşmani, cu toate minorităţile şi inferiorităţile posibile.

Lansăm periodic şi de fapt reluăm de fiecare dată de la zero ofensive hilare şi periculoase: ba împotriva ungurilor, ba împotriva imigranţilor musulmani, ba împotriva homosexualilor. Nici una dintre campaniile anterioare nu a lăsat urme în memoria colectivă. Ungurul nu a încetat să fie iredentist, musulmanul se străduieşte mereu să intre în ţară, să ne islamizeze şi să pună bombe peste tot, homosexualii au un singur gând, să ne strice bunătate de familie tradiţională. Plantăm drapele tricolore pe munţi, vopsim bănci, îngropăm porci, facem reality show-uri în biserici, facem coaliţii monstruos de mari ca să fim siguri că toate aceste pericole nu ne vor atinge în fibra noastră cea mai intimă.

(Despre negru mi se pare de-a dreptul inutil să vorbesc: e figura prin excelenţă a ceea ce nu poate fi asimilat şi acceptat. Ceea ce l-a făcut tolerat, adică indiferent până acum e îndepărtarea lui în spaţiu şi raritatea lui pe plaiurile mioritice. Dar abia o invazie africană ne-ar face să murim cu toţii, colectiv şi efectiv, de frică.)
  
Asistăm la o revenire în forţă, rafinată, multiplicată şi elaborată, a mecanismelor urii faţă de celălalt. Societatea românească pare să răsufle uşurată că a scăpat de tirania „corectitudinii politice”, în timp ce aceasta nu a funcţionat niciodată şi nu a opresat pe nimeni. Toţi experţii CP sunt cei care se situează azi, ca întotdeauna, împotriva ei. Toţi cunoscătorii ei ştiu cu toată certitudinea din lume că ea şi numai ea a distrus valorile superiorităţii occidentale şi că, din fericire, am rămas noi, la marginea acestui Occident decrepit, să salvăm ce se mai poate salva din sfânta noastră identitate compactă şi omogenă. Occidentul acesta a păcătuit de moarte acceptând în sânul lui şi musulmani, şi negri, şi homosexuali, care iată, acum îşi dovedesc nerecunoştinţa faţă de generozitatea stăpânului tolerant şi îi muşcă mâna binevoitoare. Ne temem, cu spaime specifice sfârşitului lumii la anul 1000, de moartea lumii noastre sub asaltul bombelor islamice, al impurităţii rasiale şi al perversiunii sexuale. Ne refugiem şi ne baricadăm în „Grădina Maicii Domnului” care este patria noastră binecuvântată şi ne angajăm să nu ne lăsăm distruşi de aceşti monştri ai inumanităţi. Noi suntem frumoşi, buni, ospitalieri, dar numai pentru cei ca noi. Faţă de toţi ceilalţi trebuie să rămânem necruţători.

Oameni politici interesaţi de virtuţile populismului – de la social-democraţia ortodoxistă, misticoidă şi amatoare de entertainment religios până la liberalii respectabili care consideră femeia incapabilă de anumite performanţe profesionale –, intelectuali de stânga denunţând imperialismul mascat sub „corectitudinea politică”, dar şi intelectuali de dreapta apărători ai familiei tradiţionale, vedete media ajunse celebre pentru că au „curajul” să o spună verde-n faţă, precum şi milioane de români simpli, se întâlnesc cu toţii într-un efort de combatere a efectelor nefaste pe care le-a provocat în rândul societăţii româneşti propagarea ideilor nesănătoase ale multiculturalismului, ale exceselor provocate de prea multe, dom'le, drepturi ale omului. Efortul acesta capătă forme dintre cele mai diverse: de la declaraţii emfatice ale politicienilor, care confundă voit violenţa verbală cu libertatea de expresie, la analizele elaborate ori glumiţele subtile ale intelectualilor, trecând uneori prin alese jocuri de limbaj ca nişte ocheade discrete făcute fan cluburilor virtuale, ajungând până la deversările masive, voit necenzurate de pe orice pagină de facebook sau de pe orice forum, de înjurături şi manifestări ale urii, nici o contribuţie nu este prea mică pentru a desăvârşi imaginea perfecţiunii de sine. Sau măcar pentru a dovedi că adevărul nu poate fi decât unul singur şi nu poate fi decât de partea noastră, a celor care ne constituim istoric, organic sau mecanic, în majorităţi.

Apreciez că eşecul cel mai răsunător şi cu consecinţe dintre cele mai  greu de imaginat deocamdată în societatea românească este eşecul educaţiei sociale – făcute de educatori, de intelectuali, în şcoală, în cărţi sau în media – în spiritul respectului faţă de alteritatea radicală. Cu alte cuvinte, şi oarecum complementar, victoria cea mai răsunătoare este aceea a identităţii omogene, reactive, repliate pe ea înşăşi şi având mereu nevoie să se justifice prin excluderea sau stigmatizarea celuilalt. Triumful este deopotrivă al mecanismului care asigură în mod repetat şi garantat fixarea în propriile-i repere a identităţii, şi anume ura.

În acest timp însă, în acest peisaj umplut de figurile inventate ale atâtor monştri externi, pierdem treptat posibilităţile prin care putem să detectăm şi să vindecăm monstruosul din noi înşine. Urându-i cu asupră măsură pe toţi cei care sunt altfel decât noi, înzidim în noi înşine câte un ungur, câte un musulman, câte un ţigan, câte un homosexual, aşa cum Manole şi-a zidit iubita în peretele mânăstirii, sperând că aceasta va dăinui astfel dincolo de precaritatea propriei condiţii. Dar vocile acestora ne vor bântui peste timp şi ne vor transforma ireversibil în minoritari faţă de noi înşine, fiinţe incapabile să gestionăm inumanul care ne pândeşte sub forma cruzimii sau a indiferenţei faţă de cei neputincioşi ori pribegi, a lipsei de compasiune sau de solidaritate pentru cei suferinzi, a abandonului copiilor şi bătrânilor noştri, a insensibilităţii faţă de forme tot mai extreme ale violenţei.

Un nou ev mediu, de această dată întunecat, se deschide cavernos înaintea noastră, dacă nu ne vom trezi la lumina unei raţiuni colective educate, responsabile şi ospitaliere. 


4 mai 2017

Corupţie şi iertare



Se vorbeşte în ultimele luni atât de mult despre graţiere şi amnistie, încât riscăm să uităm chiar punctul de pornire al acestor discuţii. Prin iniţiative guvernamentale sau parlamentare, PSD şi-a făcut un obiectiv major, prioritar, din a propune o legislaţie a graţierii. Nu o legislaţie mai bună privind drepturile bolnavilor, nici iniţiative pentru îmbunătăţirea vieţii celor peste 20.000 de copii care suferă în centre de plasament, în orfelinate sau alte instituţii, nici a zecilor şi sutelor de mii de copii rămaşi singuri după ce părinţii lor au fost alungaţi din ţară, în cautarea unui trai mai bun, de regimurile anterioare. Nu există nici o dezbatere publică privind măsurile urgente care se impun pentru protejarea patrimoniului material şi imaterial al ţării, a resurselor forestiere sau naturale ale ţării. Orice astfel de iniţiativă şi orice astfel de dezbatere ar fi demonstrat întâi de toate opţiunea guvernanţilor pentru anumite valori care ţin împreună societatea. Căci, într-adevăr, care sunt valorile în jurul cărora ne regăsim azi, care este agenda comună a societăţii, care sunt preocupările cele mai arzătoare ale cetăţenilor şi ale celor care îi reprezintă? Suferinţele bolnavilor? Suferinţele insuportabile ale copiilor orfani şi abandonaţi? Asigurarea unei educaţii de calitate pentru generaţiile viitoare? Grija pentru cum va arăta ţara pe care o lăsăm moştenire copiilor noştri? Responsabilitatea faţă de o viaţă mai bună pentru cei mai mulţi dintre noi?

Nu, nimic din toate acestea. Agenda publică are ca prioritate zero graţierea unor fapte de natură penală, cu deosebire a pedepselor pentru acte de corupţie. Adică punerea în libertate cât mai rapidă a unui grup de câteva sute sau mii de persoane condamnate pentru furt din avuţia comună a societăţii.
Mai trebuie remarcat un aspect al acestei atenţii acordate graţierii. Legea care va rezulta din cogitaţia acestor guvernanţi are un efect limitat nu doar prin numărul de beneficiari, ci şi prin durata aplicabilităţii sale. Să trecem peste faptul că beneficiarii sunt o categorie cu totul nereprezentativă pentru societate. Că aceştia vor avea, graţie legii, o viaţă mai bună sau mai uşoară, spre deosebire de copiii instituţionalizaţi, care sunt cam de zece ori mai numeroşi, ori de bolnavii din spitale sau de copii în general, care îşi pierd dreptul la o educaţie de calitate sau la un mediu înconjurător sănătos. Să trecem peste asta şi să privim doar gradul şi durata de aplicabillitate a legii graţierii. O lege severă şi dreaptă a pădurilor ar salva, prin aplicarea ei recurentă, pentru ani sau zeci de ani o parte din patrimoniul natural al ţării. Însă o lege a graţierii este un act juridic cu efect punctual şi nerepetitiv. Se graţiază corupţii care se găsesc în acest moment în închisori. Odată efectuată eliberarea lor, ce se întâmplă cu această lege? Rămâne ea în vigoare? Dacă da, mai poate fi ea vreodată aplicată? Dacă, de pildă, azi sunt graţiaţi toţi cei condamnaţi până la această dată pentru „abuz de fals”, începând de mâine ce se întâmplă cu eventualele noi condamnări pentru „abuz de fals”? Vor face ele obiectul unei noi graţieri? Şi dacă da, asta se va întâmpla în virtutea aceleiaşi legi sau în virtutea unei noi legi a graţierii?

Există apoi o dimensiune mai largă a unei asemenea legi şi care trebuie luată în considerare cu orice preţ. Este vorba de dimensiunea beneficiului pentru societate. Contribuie legea graţierii la o societate mai dreaptă, creează ea condiţii pentru o viaţă comună mai bună pentru membrii societăţii?
Graţierea este în primul rând, şi aşa cum îi spune numele, un act de iertare. În numeroase ţări, atribuţia graţierii este excercitată în mod cu totul excepţional de către preşedintele ţării (în cazul monarhiilor de către rege sau regină), ca o moştenire a unor prerogative ale suveranului din vremi trecute. Astăzi, preşedintele ales sau parlamentul ales pot, în numele legitimităţii cu care sunt înzestraţi, să activeze prerogativa iertării, să ierte în numele societăţii anumite fapte comise împotriva societăţii.

Acestea sunt deci cele trei caracteristici ale graţierii: 1) este un act punctual; 2) este un act excepţional (în sensul excepţiei de la aplicarea integrală a legii); 3) este un act de iertare. Există diferenţe în utilizarea acestui instrument juridico-moral de la o ţară la alta, dar ceea ce este semnificativ în cazul democraţiilor avansate şi al ţărilor cu un stat de drept solid, este, pe de o parte, faptul că tot mai multe din aceste ţări au renunţat rând pe rând la forma graţierii colective în favoarea graţierii individuale, iar pe de altă parte, faptul că graţierea este aproape invariabil parţială (nu se graţiază decât foarte rar totalitatea pedepsei) şi condiţionată (devenind deplină doar după o anumită perioadă de probă şi după achitarea integrală a daunelor produse pe partea civilă).

De ce, în acest moment, în România, guvernanţii (deopotrivă guvernul şi parlamentul) aleg să recurgă la acest instrument excepţional?  Care este atitudinea morală care justifică iertarea faptelor de corupţie? Ce valoare acordăm ca societate furtului din avuţia publică? De ce a devenit coruptul care fură elaborat un soi de victimă sau de erou, spre deosebire de hoţul care fură de foame sau de disperare şi care este stigmatizat ori condamnat la pedepse grele cu executare? De ce furtul de fier vechi te trimite după gratii pentru ani de zile, iar furtul cu metodă, pe factură, sub semnătură, îţi dă dreptul la iertare? Cum stabilim ca societate graniţele furtului? Şi de ce există furt condamnabil şi furt acceptabil? Care este relaţia pe care, ca societate, o avem cu furtul? De ce privim cu maximă cruzime copilul rom care fură un portmoneu, cu nepăsare furtul individual şi cu îngăduinţă furtul a milioane de euro din avuţia publică?

Am două explicaţii scurte sub formă de răspuns la aceste întrebări, una mentalitară şi alta filosofică: pe de o parte, valorizarea socială, în diverse forme, a unei inteligenţe sociale concentrate în practica „descurcărelii” (cel mai adesea numele pozitiv şi elegant al hoţiei). Cel care „se descurcă” este un om deştept, apreciat de ceilalţi şi respectat în comunitatea lui. Cu cât te descurci mai bine, cu atât eşti mai bine privit public: remarcaţi că societatea românească a ajuns să fie condusă de oameni care au plecat de la „nimic”: nu vin din familii celebre, nu au făcut şcoli prestigioase, uneori nu au făcut şcoli deloc, nu au moştenit avuţii majore. Au fost mecanici, şoferi, muncitori cu ziua sau necalificaţi, dar care au ştiut să se descurce. Şi au reuşit. Cu orice preţ. Ce au făcut aceşti oameni în viaţa lor? Nimic şi totul. Nimic în sensul că nu au meserii, nu au performanţe în nici un domeniu anume, nu au rezultate specifice. Totul pentru că au reuşit să devină puternici şi bogaţi ştiind să se descurce.

A doua explicaţie, care merită dezvoltări mai ample: relaţia esenţială între ceea ce este drept şi ceea ce este bine este bruiată şi deformată major de relaţiile de putere (politică, financiară, mediatică). Spus altfel: furtul este condamnabil (juridic şi moral) atunci când fură un neputincios. El poate să fie însă înţeles şi mai ales iertat, supus deci graţierii, atunci când hoţul dispune de o putere pe care i-o conferă fie statutul social de om descurcăreţ, fie prestigiul mediatic, fie relaţiile pe care le-a construit, fie dependenţele pe care a ştiut să le creeze în jurul său.

Corupţii sunt această minoritate de elită extrasă de putere nu doar din spaţiul juridic, ci şi din cel moral. Pentru ca braţul legii să nu-i atingă trebuie să putem manipula instrumentul moral şi social al iertării. Şi invers, coruptul care beneficiază de iertare, adică de înţelegere sau chiar de apreciere din parte semenilor, este mai puţin expus rigorilor legii.


Iertarea corupţilor este simptomul coruperii iertării, al coruperii moralei publice. Iertând corupţi vom uita în curând să iertăm.