13 octombrie 2018

Despre normal şi anormal în 12 puncte



Motto: „Eu, PSD, nu avem nimic împotriva minorităţilor sexuale, dimpotrivă, suntem toleranţi, înţelegem” (LD)


De când totul pare să o ia razna în jurul nostru, nu cred să existe cuvinte mai folosite decât „normalul” şi „normalitatea”, precum şi îndemnuri binevoitoare sau ipocrite cum ar fi: „să revenim la normal”, „să avem o familie normală”, „să fim oameni normali”.

Atunci când nu mai au nicio idee, oamenii politici de la putere ies la televizor, adoptă o postură umilă, mimează cât pot modestia şi ne spun pe un ton exasperat: „tot ce ne dorim este să trăim într-o ţară normală” şi speră că, prin magie, toată lumea, duşmani şi prieteni, să dea aprobator din cap şi să spună: „da, are dreptate, uite un om drept şi deştept, asta vrem şi noi, să trăim într-o ţară normală”.
Recursul la normal pare soluţia miraculoasă de fiecare dată când puterea sau majoritatea au nevoie să-i liniştească pe cei care îi contestă. Cu toţii dorim să fim normali, nu? Cu toţii vrem ca România să fie normală, nu?

Dar ce este normalul? Unde îl putem găsi? Există un singur normal sau mai multe? Cine are dreptul şi puterea să spună ce este normal? Este el acelaşi dintotdeauna sau se schimbă? Şi dacă se schimbă, cine hotărăşte că normalul dinainte a devenit anormal, iar anormalul de acum a devenit normal? Ştim noi pe unde trece graniţa dintre normal şi anormal? Şi dacă ştim, cine păzeşte această graniţă?

Lasând pentru un text mai elaborat dezvoltarea unor idei care ne-ar ajuta să înţelegem mai ce înseamnă normalul, voi spune pe scurt următoarele:

1)         Originea „normalului” se află în secolul al XIX-lea şi, printre sensurile sale care ni s-au transmis cel mai puternic până azi, decisiv este sensul medical. Până azi, cel mai adesea noi asociem anormalul bolii sau nebuniei. Până azi, când spunem că vrem o societate normală, ne imaginăm o societate sănătoasă asemeni unui om sănătos care îşi revine după o boală.

2)         Normalul şi normalitatea sunt ca un măr frumos şi strălucitor pe dinafară, dar putred pe dinăuntru şi plin de viermi. Arată nemaipomenit la prima vedere, toată lumea (sau aproape) este de acord că aşa trebuie, să ne dorim normalitatea, Prin urmare, nimic nu pare mai la îndemâna înţelegerii noastre decât normalitatea.

3)         Dar normalitatea nu există. Ea este o ficţiune utilă, fabricată în laboratoarele puterii şi majorităţii, şi nu mă refer aici nicidecum doar la puterea politică sau la o anumită majoritate.

4)         Normalul se construieşte pornind de la premisa că există anormal. Dând un exemplu recent, numai pentru că homosexualitatea este deja considerată ca anormală ne definim noi, ceilalţi, majoritatea, ca fiind normali şi decidem că suntem normali. În absenţa ipotetică a homosexualităţii, heterosexualii încetează să mai fie normali.

5)         Normalul şi anormalul sunt definite de o normă. Cineva, undeva, la un moment dat, decide că ceea ce se află în afara normei este infracţiune şi trebuie pedepsită, fie pentru a readuce anormalul în graniţele normei, fie pentru a-l face să dispară definitiv.

6)         Norma şi normalul includ şi exclud deopotrivă. Normalul e cu atât mai uşor de identificat cu cât e mai capabil de a discrimina, de a exclude, de a elimina, de a stigmatiza ceea ce decide el că e anormal.

7)         Normalul este întotdeauna de partea celor puternici şi a celor majoritari. Asta înseamnă că cei slabi şi cei minoritari devin, inevitabil, la un moment dat, anormali, fie din punct de vedere moral, fie legal, fie altfel.

8)         Normalul în societate este rezultatul unei judecăţi de valoare şi nu al unei constatări a unei stări de fapt. Altfel spus, ceea ce este important nu e că normalul şi anormalul există, ci că normalul este preferabil, iar anormalul detestabil. Normalul este superior, anormalul este inferior (din toate punctele de vedere). Când ne considerăm „normali”, o facem ca să îi judecăm pe ceilalţi care sunt „anormali”, îi arătăm cu degetul şi le ataşăm însuşiri negative.

9)         Normalul se pretinde tolerant şi înţelegător. Dar poate fi tolerant numai cel puternic şi majoritar, adică cel care poate hotărî în ce condiţii poate fi tolerant şi că toleranţa lui are o limită, dincolo de care nu mai tolerează. Anormalul şi minoritarul nu pot fi toleranţi, pentru că nu au privilegiul toleranţei.

10)     Omul politic care propune cu falsă modestie „reinstaurarea normalităţii” este un mincinos periculos. Este mincinos, pentru că normalitatea nu există, pentru că ea nu a existat acum 5 ani sau acum 50 de ani, pentru că ea nu există ca un model în alte ţări, în cărţi sau în ceruri. Dar este şi periculos, pentru că se pretinde medicul societăţii, cel care are dreptul şi puterea să decreteze că societatea e bolnavă, să-i identifice pe cei anormali şi bolnavi, dar şi, mai grav, să prescrie tratamente pentru anormali.

11)     E bine deci să ştim că de fiecare dată când ne considerăm „normali” sau când visăm la normalitate, s-ar putea să ne gândim de fapt la unii dintre noi ca fiind anormali, adică bolnavi, nebuni, imorali, infractori, demni de dispreţ şi de excludere dintre noi. În ciuda modestiei pe care o arată, normalul nu este unificator, ci dezbinator, nu este pacifist, ci războinic şi răzbunător.

12)     Şi să mai ştim că uneori suntem majoritari, alteori minoritari; uneori puternici, alteori slabi. Uneori normali, alteori anormali, adică bolnavi, nebuni... şi aşa mai departe. Normal, nu?








9 octombrie 2018

„România este o ţară împotmolită exact aşa cum este şi mintea celor care o conduc“


După ce timp de patru ani a slujit România ca ambasador în Senegal, profesorul universitar Ciprian Mihali a primit recent un nou mandat la Agenţia Universitară a Francofoniei, conducând Direcţia Regională pentru Europa de Vest a Agenţiei, cu sediul la Bruxelles.

Profesorul universitar Ciprian Mihali, în vârstă de 51 de ani, a părăsit lumea Africii subsahariene pentru inima francofoniei universitare. Din postura de director pentru Europa de Vest al Agenţiei Universitare a Francofoniei la Bruxelles, ne vorbeşte despre . În interviul pentru „Weekend Adevărul“ vorbeşte despre cariera sa, despre diverse sisteme de învăţământ, despre diplomaţie şi despre o Românie bolnavă.   

„Weekend Adevărul“: Unde v-aţi făcut primele studii?  
Prof. univ. Ciprian Mihali: M-am născut într-o zi de miercuri din anul 1967, la Baia Mare. După studiile obligatorii la Liceul numit vremelnic „Industrial nr. 9“, fost Pedagogic, viitor Colegiu Naţional „Mihai Eminescu“ din Baia Mare, în preajma şi sub călăuzirea unor profesori minunaţi între anii 1981 şi 1985, am urmat Filosofia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Am făcut cinci semestre de filosofie sistematică înainte de Revoluţie şi cinci semestre de filosofie haotică, dar nu mai puţin pasionantă, din ianuarie 1990 până în iunie 1992.    

V-aţi dat doctoratul? În ce domeniu? 
La teza de doctorat am lucrat şapte ani, într-o formulă de dublă coordonare, la Universităţile din Cluj-Napoca şi din Strasbourg, teză pe care am susţinut-o la 1 aprilie 2000, la Cluj, în faţa unui juriu româno-francez şi a unei săli neaşteptat de pline de colegi şi de prieteni. În faţa mea se aflau unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a dat cultura franceză la sfârşitul veacului trecut, Jean-Luc Nancy, doi distinşti profesori universitari români şi un filosof-rector-ministru român, al cărui telefon nu a încetat să sune de-a lungul întregii susţineri, dovadă că era un om important.   

 „Fiinţa“ şi „libertatea“ în viaţa de zi cu zi   

Despre ce era teza?   
Teza de doctorat era despre ce înseamnă viaţa cotidiană pentru filosofie. Adică dincolo de marile concepte ale filosofiei, „fiinţa“, „neantul“, „adevărul“, „binele“, „libertatea“, am vrut să ştiu în ce măsură filosofii din toate timpurile au ştiut să integreze în gândirea lor viaţa de zi cu zi, banalitatea, rutina, monotonia, şi dacă toate acestea aveau un sens sau erau, dimpotrivă ceva de dispreţuit şi de depăşit spre ceva înălţător.    

La catedră cât aţi stat?   

Între 1992 şi 2012 am predat, vreme de patruzeci de semestre, la Departamentul de Filosofie al Universitatăţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde am ţinut cursuri de filosofie contemporană mai ales, dar şi de teorii ale limbajului, teorii ale spaţiului, de multe ori cu trimitere la biologie, la drept, la ştiinţele sociale sau politice. Am fost binecuvântat cu studenţi extraordinari, unii mai mari ca mine, la începuturi, pentru ca spre final să aibă vârsta copiilor mei. Am avut şansa, de asemenea, să fiu invitat să predau vreo zece ani la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, întâi la master, apoi la şcoala doctorală, ani grei şi frumoşi, ani de descoperiri formidabile alături de profesioniştii arhitecturii din România. Am fost profesor şi cercetător invitat la Paris, Strasbourg, Nisa, Lyon, Lille, am făcut o mulţime de acorduri interuniversitare cu parteneri din Franţa.

Citeste mai mult: adev.ro/pg6ejm


1 octombrie 2018

Istoria merge înainte



În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, istoricul Marc Bloch rostea o frază al cărei adevăr răzbate neatins până la noi : „Les hommes ressemblent plus à leur temps qu'à leurs pères”; „oamenii seamănă mai mult cu vremea lor decât cu părinţii lor”.

Cei care astăzi se caţără, plini de importanţă, pe piedestale pe care şi le-au construit singuri pentru a poza în eroi ai luptei împotriva vremii lor vor fi doborâţi nu de către contemporanii lor, ci de către copiii şi nepoţii lor. Ei seamănă mai mult cu saltimbancii din pieţe cărora turiştii le aruncă în trecere o monedă pentru că reuşesc să imite atât de bine Statuia Libertăţii.

Dacă în anii ’80 părinţii noştri ar fi organizat un referendum ca să ne ferească de relele imperialismului putred venit din Occident şi dacă noi, copiii lor, ne-am fi supus orbeşte dorinţei lor nemărginite de protecţie, probabil că decembrie 1989 nu ar mai fi avut loc. Atunci, o mână de tineri obraznici şi neascultători, pe care nişte părinţi fricoşi şi majoritari nu au reuşit să-i ţină în casă şi să-i ferească de rele, au ieşit şi s-au opus cu piepturile goale dictaturii, dar şi complicităţii părinţilor lor, tăcerii lor vinovate şi spaimelor lor.

Istoria a demonstrat că societăţile au mers înainte doar în măsura în care copiii s-au opus, uneori cu preţul vieţii, aranjamentelor sociale, politice şi juridice impuse de părinţii lor. Responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, despre care vorbeşte luminos Hans Jonas, constă nu în a înălţa garduri în jurul copiilor născuţi şi nenăscuţi astfel încât nimic rău din afară să nu-i atingă, ci, dimpotrivă, în a crea posibilităţi deschise, astfel încât libertatea lor viitoare să poată fi însoţită de o responsabilitate pe măsură. Copiii noştri nu trebuie să ne reproşeze peste 10, 20 sau 30 de ani că le-am oferit libertatea de a se mişca în nişte ţarcuri aurite, ci trebuie să poată aprecia că am creat condiţii ca ei să poată fi cel puţin la fel de responsabili pe cât suntem noi azi. Iar responsabilitatea lor nu se va putea manifesta decât bucurându-se de cel puţin tot atâta libertate pe câtă avem noi astăzi.

Dacă noi însă ne transformăm fricile şi prejudecăţile în literă de lege, copiii noştri vor şti oricum să se revolte împotriva unor asemenea legi strâmbe, le vor schimba, poate cu preţul vieţii lor, şi ne vor dispreţui, considerându-ne anacronici. Tot aşa cum privim şi noi în urmă şi vedem în comportamentul părinţilor noştri un conformism tăcut şi neînţeles timp de cinci decenii, pe care dacă nu îl dispreţuim, pentru că am fost învăţaţi să fim respectuoşi, măcar nu îl aprobăm şi nu îl putem urma.

Că vrem sau nu vrem, istoria îşi urmează cursul. Nu-i vom putea pune căpăstru limitând posibilităţile de alegere ale copiilor noştri. Ei sunt deja azi mai liberi ca noi, au călătorit prin lume în câţiva ani mai mult decât am făcut-o noi toată viaţa. Ei seamănă deja mai mult cu lumea de azi decât cu noi şi cu lumea noastră.



2 septembrie 2018

Inteligenţa colectivă



Există în fiecare societate o resursă a cărei folosire justă poate decide nivelul de dezvoltare individuală şi comună din societatea respectivă. Această resursă este inteligenţa colectivă, prin care trebuie să înţelegem nu vreun IQ mistic, dăruit de divinitate sau înscris în vreun cod genetic atemporal, ci capacitatea şi disponibilitatea bărbaţilor şi femeilor dintr-o societate de a face din raţiunea lor, din suma inteligenţelor lor individuale resursa cea mai importantă pentru a se guverna.

Nu există unele societăţi (naţiuni, popoare) deştepte şi altele proaste; nu există ţări binecuvântate şi ţări blestemate. Există doar ţări în care convieţuiesc oameni ale căror capacităţi intelectuale native sau dobândite au ajuns să fie puse împreună şi capitalizate astfel încât ele să servească interesului tuturor. Sau ţări care s-au distrus, care s-au scufundat în ignoranţă şi obscurantism, pentru că au considerat că deasupra inteligenţei, culturii, educaţiei, se află lucruri mai importante. Există, pentru anumite perioade istorice, capacitatea şi disponibilitatea unei societăţi de a face face din acest potenţial o resursă prin care să se construiască pe sine şi să se proiecteze în viitor. După cum putem asista la situaţii în care societăţi întregi virează spre delir, spre misticismul puterii, spre adoraţia vreunui lider pretins carismatic, spre intoleranţă şi autosuficienţă.

Ceea ce vedem desfăşurându-se cu frenezie în România, cu deosebire în ultimii ani, dar într-o evoluţie care a început cu mult timp înainte, este transformarea inteligenţei dintr-o resursă vitală în una aleatorie, auxiliară şi dispensabilă. Vedem în acelaşi timp o majoritate socială, transformată electoral în majoritate politică, pentru care s-a diminuat disponibilitatea şi încrederea în puterea inteligenţei de a răspunde la provocările sociale, economice ale momentului. Oamenii nu par să creadă că oameni inteligenţi ori instituţii capitalizând inteligenţa pot răspunde nevoilor lor. Ei au mai multă încredere în instituţii şi oameni care le cer şi le propun supunere, credinţă oarbă, notorietate, bunăstări miraculoase ori securitate absolută. Răspunsurile la întrebările pe care şi le pun nu mai vine nici din eforturile propriilor minţi, nici din cele ale minţilor capabile şi pregătite să dea soluţii.

Educaţia şcolară şi universitară a fost şi este sabotată sistematic, profund şi durabil de false modele de educaţie alternativă: cunoaşteri alternative, medicină alternativă, fericire alternativă, religii alternative etc., toate promiţând căi uşoare în locul căilor grele ale muncii cu propriul creier. Şcoala e subminată din interior, pentru că profesorii din liceele şi universităţile româneşti (cel puţin aceia în poziţie de decizie) consideră că este mai important să răspundă unor ordine politice, să se înregimenteze supus în partide, să urmeze priorităţile stabilite de nişte analfabeţi puternici decât strategiile elaborate de oameni inteligenţi, dar lipsiţi de putere ori excluşi din procesul decizional.

Avem în istoria recentă exemple de societăţi care au parcurs acest drum, dinspre inteligenţa colectivă spre îndobitocire şi invers. Ţări precum Japonia sau Germania au străbătut în numai câteva decenii şi calea spre întuneric, dar şi cea spre ieşirea din catastrofele provocate de obscurantism. Cetăţenii olandezi, într-o ţară răvăşită de al doilea Război Mondial şi de inundaţiile catastrofale din 1953, au încheiat un contract între ei în care au decis că numai ingineria născută din capacitatea lor de a-şi împărtăşi competenţele şi cinstea îi poate smulge din dezastrul în care se afla această ţară în anii 50. Saizeci de ani mai târziu oricine vizitează oraşele şi satele olandeze poate constata cu uşurinţă că întreg spaţiul social şi construit este guvernat de principiul maximizării inteligenţei încorporate în lucruri, spaţii şi relaţii. Caz excepţional, din păcate, Olanda ne demonstrează cum se construieşte o societate care a înlocuit improvizaţiile cu ingineria, hoţia cu cinstea, delăsarea cu hărnicia, compromisul moral cu integritatea. Senzaţia de confort pe care o transmite viaţa socială olandeză provine cu siguranţă şi din certitudinea că în toate cele înconjurătoare, de la lucrurile cele mai mărunte până la proiectel uriaşe, cum e îndiguirea ţării într-un proiect colectiv de 40 de ani, bărbaţii şi femeile acestei ţări au folosit toată priceperea şi toată cinstea de care erau capabili. Că nu au căutat să se păcălească sau să se fure unii pe alţii, că nu au furat asfaltul sau vopseaua sau dezinfectantul, că nu au cerut 10 sau 20% din finanţare ca să facă ceva pentru semenii lor. Că în proiectele lor publice a existat o grijă permanentă pentru ceilalţi, pentru bunăstarea, confortul, siguranţa şi protecţia lor.

Într-un plan mai general, dacă este să comparăm România cu ţările occidentale trebuie să o facem după acest criteriu principal: nu după frumuseţea peisajelor, nu după greaua moştenire, nu după diferenţa de religie sau de istorie. Ci după capacitatea (putem?) şi disponibilitatea (vrem?) de a investi în educaţie şi de a culege roadele educaţiei pentru a face din ele premisele construirii proiectului de ţară. După putinţa şi voinţa de a răspunde la nevoi reale cu soluţii reale, nu cu minciuni propagandistice, nu cu glume proaste, nu cu sfidări, nu cu liviupopi si petrudaea, nu cu gaze sau cu fake news.

Am scris de curând un text care a făcut multa vâlvă pe internet povestind despre agresivitatea pe care o transmite societatea românească de azi. Pot să adaug la ce am spus o altă impresie, o dublă impresie chiar, mai profundă poate şi mai de durată. Pe de o parte, o impresie de grav deficit de inteligenţă în proiectele şi acţiunile publice: nu ştii dacă, bunăoară, marcajele pe o şosea sunt trasate de oameni realmente proşti sau de oameni care vor doar să-şi bată joc de toată lumea şi de banul public. Nu reuşeşti să-ţi dai seama dacă pentru funcţionarea instituţiilor administrative cineva a imaginat o coerenţă, o logică, o simplitate, sau e totul doar o adunătură de ezitări, încrengături, improvizaţii şi delăsare.

Pe de altă parte, avem un soi de abandon (forţat sau voluntar) de către purtătorii înşişi ai competenţelor, a oricărei tentative de a contribui la depăşirea acestui deficit îngrozitor de inteligenţă colectivă. Revin la exemplul educaţiei: ştiind câte mii de tineri s-au format cinstit şi temeinic în ultimele două decenii în universităţi străine şi româneşti, este halucinant ca destinele educării mai multor generaţii de copii, dar şi răspunsurile la provocările cognitive ale lumii contemporane, să poată fi date pe mâinile unor oameni submediocri intelectual şi moral ca Liviu Pop şi cei asemeni lui, din jurul lui. Iar asta pe fondul unei grele tăceri a zecilor de mii de profesori. E inadmisibil ca medicii să tacă atunci când spitalele gem de infecţii, când numărul minorelor care nasc creşte alarmant, iar singura reacţie este întoarcerea la obscurantismul violent propusă de CpF.

Toate structurile de securitate care ne afectează viaţa au fost create ca produse sofisticate ale ştiinţei şi tehnicii. Ne încredem zi de zi în aceste structuri (şosele, căi ferate, transporturi aeriene, sisteme medicale, sănătate umană şi animală, centrale electrice, construcţii de poduri etc.), pentru că fără funcţionarea lor s-ar produce catastrofe şi pierderi de vieţi umane. Dar în România de azi, Puterea decide că nu mai e nevoie de inteligenţă pentru a gestiona toate aceste sistem complexe de securitate şi că e de ajuns să fii membru de partid ca să decizi cum trebuie să funcţioneze ele. Că ne ajută inteligenţa noastră nativă şi supunerea oarbă faţă de Şef ca să meargă toate bine. La care putem, desigur, adăuga o bidinea episcopală care să sfinţească instalaţia, podul sau avionul.

Inteligenţa juridică a unei societăţi se concentrează şi ea într-un sistem legal în care valoarea supremă este dreptatea colectivă şi individuală. Minţile luminate ale lumii moderne au scris biblioteci întregi pentru a defini binele comun şi ideea de dreptate. Pentru a putea elabora legi care să corespundă unei maxime libertăţi şi responsabilităţi, unei juste distincţii între vinovăţie şi nevinovăţie. Iar noi ne aflăm acum în faţa unui grup de nulităţi juridice care rescriu istoria dreptului în favoarea celor vinovaţi de grave infracţiuni în detrimentul binelui public şi al avuţiei publice.

Exemplele pot continua pentru a ilustra acest deficit dramatic de inteligenţă colectivă şi abandonul participării inteligenţelor individuale la efortul colectiv de salvare a unei societăţi în derivă. E de la sine înţeles că atunci când inteligenţa lipseşte, deficitul afectează şi moralitatea, şi încrederea, şi evaluările, şi selecţiile, şi recunoaşterea publică, dar şi relaţia dintre educaţie şi ignoranţă, prostie, incultură. Pentru că o inteligenţă deficitară e totuna cu un discernământ deficitar: altfel spus, cel care nu ştie să facă deosebirea dintre adevărat şi fals, dintre drept şi nedrept, nu va şti nici să aleagă binele de rău, toleranţa de intoleranţă, respectul de violenţă ş.a.m.d.

În sfârşit, o idee în chip de concluzie: toate regimurile politico-sociale întemeiate pe ignoranţă au fost efemere, la nivel istoric. Dar în plan personal, această „efemeritate” poate dura câteva generaţii. Pentru că neştiinţa şi manipularea ei, supunerea şi răsplătirea ei, frica şi întreţinerea ei sunt instrumente foarte redutabile de control social. Între timp însă cred că abia s-a deschis sezonul catastrofelor. Mai mici sau mai mari, ele toate sunt rezultatul aroganţei cu care prostul crede că poate gestiona complexitatea vieţii în comun. Sunt rezultatul ideii periculoase că dacă un om, o sută sau o sută de mii de oameni pot fi supuşi fără mare efort, la fel vor ceda şi toate cele din jurul lor: că e de ajuns de pildă să spui că ai şosele sigure; că e de ajuns să spui că e nevoie de manual unic; că ai spitale moderne; că ai reparat podurile şi viaductele; că ai modificat legile în spiritul statului de drept. Dar, în ciuda acestor asigurări date de inteligenţele debile ajunse la putere, numărul celor care mor pe şosele, în spitale sau de boli simple e tot mai mare; manualele şcolare sunt mai proaste decât acum cincizeci de ani; iar legile cele noi, care reinventează dreptatea pentru infractori, ne vor transforma pe toţi fie în infractori, fie în victime. Ceea ce este exact acelaşi lucru.


Somnul inteligenţei colective naşte monştri sociali.

Text publicat si pe republica.ro

30 august 2018

Despre solidaritate


Asistăm cu indignare sau indiferenţă la modul în care Puterea lucrează în fiecare zi, cu tot mai multă înverşunare, la îndepărtarea adversarilor care stau în calea acaparării complete a puterii. Al doilea şi al treilea om în stat au declarat ambii război opoziţiei. Au spus-o clar, explicit: „vom merge până la capăt” şi „trebuie să fim mobilizaţi şi noi pentru un război”. Oricât de metaforice s-ar dori aceste formule şi oricum am lua-o, există un singur „capăt” veritabil, iar acela este moartea. Aşa cum orice război veritabil nu e la Monopoly, ci e pe viaţă şi pe moarte.

Aceste declaraţii ne scot însă din câmpul luptei politice şi ne mută în cel al violenţei pure, în care o Putere care dispune de braţe înarmate şi de o forţă excesivă se întoarce împotriva unei părţi din poporul pe care îl guvernează. Partidul-stat care vrea toată puterea nu mai urmăreşte înfrângerea opoziţiei politice într-un joc democratic cu reguli dinainte stabilite, ci zdrobirea oricărei forme de opoziţie, instituţională, individuală sau colectivă, iar asta cu încălcarea şi rescrierea din mers a regulilor, astfel încât posibilitatea de a pierde să fie exclusă.

Nu mai trebuie şi nu mai avem timp să ne amăgim. Putem să sperăm că odată atinse obiectivele esenţiale ale acestei Puteri (amnistie, graţiere, legislaţie penală, ocuparea ultimelor instituţi nesupuse politic etc.) ea va redeveni democratică şi corectă. Dar pentru asta ea ar trebui să fie cel puţin o putere inteligentă, dacă nu şi una onestă. Dar nu este nici una, nici alta. Putem să sperăm, desigur, dar o asemenea speranţă este falsă şi periculoasă, pentru că ea ne scufundă la loc în pasivitate.

Am văzut în lunile din urmă cum acest cleşte al puterii decapitează vârfurile piramidelor instituţionale şi, simultan, la baza piramidei sociale, reprimă violent orice formă de protest, libertatea de expresie şi libertatea de asociere. Am văzut cu toţii cum îşi elaborează strategii şi justificări mincinoase, cum se serveşte de pseudo-specialişti în orice şi de hăitaşi media pentru a linşa şi executa public adversarii incomozi. Şi am fost uimiţi, revoltaţi, dar pasivi. Şi pe undeva am răsuflat uşuraţi, căci era vorba despre alţii.

Una dintre explicaţiile laşităţii cvasi-generalizate în faţa acţiunii tot mai brutale a Puterii, îndreptată şi asupra unor persoane, dar şi asupra unor grupuri, este că asemenea acţiuni nu ne privesc pe noi, sunt departe de noi, iar noi, care nu am facut nimic rău, nu avem de ce să fim prinşi în vizorul represiunii. Dar abia această justificare a pasivităţii face ca Puterea să devină tot mai vehementă şi mai violentă. Pentru că dacă a putut înlătura o personalitate importantă care o incomoda din fruntea unei instituţii şi nimeni nu s-a opus, ori au existat cel mult nişte reacţii palide, atunci înlăturarea oricui care incomodează, din orice post, din orice poziţie, devine floare la ureche. Dacă pe domnul X sau doamna Y, pe care îi cunoaşte o ţară întreagă, nu a ieşit nimeni să-i apere atunci când au fost linşaţi şi condamnaţi, cine o să-l apere pe cetăţeanul lambda când va suferi abuzuri, nedreptăţi şi violenţe?

Scuza că politica nu ne interesează, justificarea că poate domnul X sau doamna Y or fi făcut ei ceva încât au fost înlăturaţi, explicaţia că de fiecare dată când e nevoie să protestăm împotriva nedreptăţii tocmai avem ceva mai bun de făcut, gestul de a ne muta privirea în partea opusă – toate acestea ne-au adus în pragul acestui dezastru politic pe care îl trăim azi şi care ne apropie de vremuri tragice pe care le credeam apuse.

Iar iluzia că noi suntem departe şi suntem feriţi de braţul lung al represiunii, că asta se petrece numai între cei mari şi puternici, că dacă locuim într-un oraş mai mic sau la ţară scăpam este cel mai periculos sedativ pentru societate. O Putere care se vrea totală şi durabilă nu va ezita să meargă până la capăt împotriva oricui i se opune sau împotriva tuturor celor care o incomodează – pe drept sau pe nedrept, dar nu va mai exista nimic drept atunci! Şi cu siguranţă că nu se va împiedica de un profesor, de un medic, de un inginer, de un arhitect, de un avocat, de un muncitor, dacă ea va vedea în ei un pericol sau o atingere aduse măreţiei sale.

Fiecare dintre noi poate deveni, practic, o ţintă, într-un moment sau altul, pe neaşteptate: o ţintă cu atât mai vulnerabilă şi mai uşor de doborât cu cât cei din jur (şi fiecare dintre noi în parte) nu vom fi exersat practicile solidarităţii. Pentru că dacă este ceva ce lipseşte cronic din maturizarea societăţii româneşti, dacă există un deficit în construcţia modernă a unei societăţi libere şi puternice, atunci acest deficit este cel al solidarităţii.

Solidaritatea este un amestec magic de acţiune şi de pasiune, de raţiune şi simţire, de gândire lucidă şi empatie, prin care ne asociem suferinţei sau cauzei cuiva faţă de care nu avem interese imediate sau legături nemijlocite. E impropriu să spun că eu sunt solidar cu un prieten care a suferit o pierdere: pentru el simt compasiune, afecţiune, ataşament, sufăr şi eu cu el. Dar pot să mă manifest pe deplin solidar cu copiii abuzaţi din casele de copii, cu muncitorii daţi afară pe nedrept dintr-o uzină, cu oamenii gazaţi de jandarmerie etc. Pot să procesez în mintea mea suferinţa pe care o îndură toţi aceştia şi pot să mă las mişcat, înfuriat, revoltat de ea. Pot s-o transform din simplă compasiune în acţiune.

Solidaritatea este capacitatea de a răspunde chemării celuilalt, necunoscut, care are nevoie să-i fim alături. Ea este forţa pe care o putem mobiliza atunci când cei slabi şi lipsiţi de forţă devin victime. Solidaritatea este capacitatea de a face scut în jurul acestor victime pentru a le apăra de alte abuzuri şi violenţe. Înseamnă mai ales a ieşi din această teribilă şi crudă indiferenţă care face ca unii dintre semeni să ajungă să moară încă pe stradă din lipsa atenţiei sau ca luptători pentru drepturile noastre ale tuturor să fie călcaţi în picioare.

Solidaritatea e una din puţinele arme pe care cei mulţi şi neajutoraţi le au împotriva unei Puteri care le declară război şi le promite că va merge până la capăt. Desigur, câte unul ne vom putea salva din când în când, ici şi colo. Dar nu vom putea-o face toţi pe rând şi nu vom putea mai ales salva demnitatea unei societăţi umilite pe zi ce trece. Dacă nu vrem să devenim mâine ţinte fiecare dintre noi, trebuie să facem scut în jurul celor care azi sunt ţinte. Bunăoară, Ilie Gâzea ar fi meritat un scut de cel puţin 100.000 de oameni în jurul lui, chiar şi după moartea lui. Căci dacă acest scut nu-l mai putea apăra pe el, ne putea apăra pe noi, cei rămaşi în viaţă. Şi cine poate şti oare câtă nevoie o să avem într-o bună zi ca ceilalţi să ne apere, căci fără ei nu vom fi nimic, nu vom putea face nimic. Însă laolaltă, solidari, nu ne va putea frânge nimeni.


28 august 2018

Vremea râmelor


Trăim vremuri de o tristeţe fără margini. Mitocănia a devenit politică de stat, analfabetismul e promovat ca virtute a lipsei de conflictualitate, iar educaţia o anexă bună de oferit celor mai inculţi şi mai lipsiţi de caracter dintre profesorii ţării. Analfabeţii ne spun cum se face educaţie, plagiatorii ne învaţă cum se scrie o carte, inculţii ne dau lecţii de istorie. E ca şi cum râmele ar face exerciţii de verticalitate şi ar îndemna la terapii de îndreptare a coloanei.

Am avut întotdeauna un respect amestecat cu teamă şi admiraţie faţă de profesorii mei. De la doamna Rogojan în şcoala generală, trecând prin domnul Buteanu în gimnaziu, prin doamnele Brîndău, Balla, Pirău şi Băbuţiu în liceu, până la maeştrii gândirii mele filosofice în facultate şi după aceea, am avut şansa să fiu format de minţi luminate şi oameni drepţi, de la care am deprins nu doar istorie, română, engleză, filosofie şi franceză, ci şi, mai ales preţuirea pentru faptul de a învăţa şi norocul de a te afla, învăţând, printre oameni învăţaţi. Chiar dacă mi-a fost dat în viaţă să întâlnesc şi ţărani minunaţi şi preşedinţi distinşi, oameni simpli sau artistocraţi, fericirea cea mai mare, desăvârşirea intelectuală am simţit-o în preajma marilor spirite critice, bunăoară acele trei zile petrecute cu Derrida într-un improbabil hotel din Sofia, sau după-amiezele cu Jean-Luc Nancy, cu Andrei Pleşu, cu Augustin Ioan sau Bogdan Ghiu. De la fiecare am învăţat un singur lucru, cel mai important, cred: cum să gândesc cu mintea mea, cum să nu mă încred în adevărurile gata făcute şi în oamenii care pretind că le deţin.

Iar astăzi societatea românească se sufocă sub neruşinarea celor care pretind că deţin adevărurile, mai grav, Adevărul unic. Educaţia ca sistem şi ca valoare a început să piară în momentul în care marea majoritate a profesorilor din universităţi au transformat-o într-o afacere, renunţând pentru un pumn de bani la orice exigenţă profesională sau morală. Toţi am văzut în jurul nostru şi am ştiut că şcoala se năruie în clipa în care profitul a devenit valoare şi pentru instituţie şi pentru profesor, când facultăţile de stat cu specializări la modă au devenit uzine monstruoase de fabricat şomeri cu patalama, dar buni de plată. Pentru că, nu-i aşa, cu cât mai prost, cu atât mai util, căci fiecare restanţă se plăteşte... Când profesorii cu trei norme din facultăţi au început să formeze profesori mediocri de liceu care, la rândul lor, fabricau elevi submediocri şi aşa mai departe. Toată maşinăria infernală a imposturii pedagogice a fost încinsă politic ani la rând, pentru că în joc erau bani mulţi, pentru că existau interese economice majore în jurul fabricilor de diplome deopotrivă publice şi private, pentru că trebuiau hrănite cumva şi necunoscutele orgolii locale.

Astfel încât după aproape trei decenii de educaţie liberalizată, şcoala românească, de la grădiniţe şi şcoli speciale până la universitate, este un câmp de bătălie pe care se înfruntă rectori deveniţi senatori ai puterii (mereu ai puterii), cu inspectori şi directori numiţi şi acţionând exclusiv politic, cu profesori umiliţi şi resemnaţi, cu studenţi visând doar să uite şi să plece, cu elevi abuzaţi sau dezabuzaţi, cu copii resimţind şcoala ca un blestem, ca o maltratare. Acest sistem educaţional intoxicat, care a reuşit perfomanţa de a batjocori politic, social şi economic profesorii, de a face din şcoală inamicul numărul unul al copiilor, a mai reuşit o performanţă unică în lume: a putut („pentru că poate”) să pună în fruntea sa agramaţi, oameni de o incultură crasă şi de o moralitate dubioasă, plagiatori şi doctoranzi rataţi.

Figura dascălului ca sursă de informare şi ca model de formare a fost compromisă an după an de umilinţa prelungită a subfinanţării, de dispreţul guvernelor succesive faţă de profesorul simplu şi faţă de elevul simplu, mistificând olimpismul şi medaliile celor foarte puţini, dar ignorând eşecul, abandonul şcolar şi sărăcia celor mulţi.

Când ţara ajunge să fie condusă de un parlament şi un guvern care sărbătoresc Centenarul şi nunta Faraonului jr pe ritmuri de Salam, când tot ce au ei de arătat după o sută de ani de Românie modernă este opulenţa şi prostul gust, Mercedesul şi botoxul, atunci putem să fim siguri că o asemenea Putere nu va dori să aibă în preajma-i oameni educaţi, oameni drepţi, spirite libere şi critice. Slugărnicia şi dispreţul se deprind de mic copil: sărac, înveţi că doar pupând mâna şefului sau a popii ai o şansă să reuşeşti. Bogat, trebuie să demonstrezi că eşti tare dacă ştii să-i scuipi în creştet pe rataţii care te-au făcut să fii bogat. În nicio variantă nu e nevoie de educaţie, de şlefuire de caractere, de demnitate sau de respect. Alături de spectacolul obscenităţii din mass media, şcoala prăbuşită este celălalt vehicul cu care ne întoarcem legaţi la ochi, printr-un labirint întunecat, înspre o lungă noapte a minţii colective.

E nevoie de efortul fiecăruia ca să ne smulgem legătura de la ochi. Dar, mai ales, e nevoie de o voinţă politică şi instituţională pentru a distruge labirintul în care orbecăim şi a construi în locul lui şi al obscurantismului ignorant politici educaţionale care să ne readucă în prezentul lumii noastre. E nevoie de un proiect de ţară al educării fiecăruia ca membru demn şi cetăţean cu drepturi şi libertăţi, mândru că aparţine unei colectivităţi naţionale şi unei comunităţi internaţionale. Nicio societate nu a reuşit având în fruntea ei oameni proşti, fuduli şi intoleranţi; sau, când a reuşit pentru o vreme scurtă, s-a prăbuşit apoi în sânge. Şi s-a ridicat cu adevărat abia prin educaţie şi cultură, nu prin ignoranţă şi dogmatism. Putem să dăm vina pe oricine, putem să ne comparăm cu cine vrem şi să arătăm cu degetul cât vrem în afară. Până una-alta, nu avem un singur ministru care să vorbească şi să scrie corect româneşte. Şi nici măcar unul singur care să aibă o problemă cu asta, să dorească să se educe el însuşi ori măcar să se ruşineze de handicapul lui. De aceea reconstrucţia şcolii, adică a naţiunii înseşi, trebuie începută simultan şi de jos şi de sus.


22 august 2018

Contractul imoral




Pudoarea prefăcută a majorităţii semenilor noştri nu trebuie să ne deturneze atenţia de la o stare de fapt dezarmantă a societăţii româneşti de azi: această societate este una profund imorală. Lipsa oricăror repere de natură morală a făcut ca azi să avem în fruntea statului nu doar oameni incompetenţi ci şi, mai ales, oameni străini oricăror valori morale: hoţi, mincinoşi, plagiatori, evazionişti, traficanţi, oameni care înainte chiar de a încălca o lege au încălcat toate principiile convieţuirii sociale. După ce au făcut-o, în loc să fie sancţionaţi şi ostracizaţi de societate, au fost promovaţi şi transformaţi în modele de urmat.

Primarul ales din puşcărie, plagiatorul promovat în instanţele ştiinţifice, hoţul devenit stăpân peste finanţele ţării, preotul pedofil cântând pe bani mulţi dorurile românilor, condamnatul penal visând să devină preşedinte – cu toţii sunt produsele unei societăţi eşuate din punctul de vedere al unor valori împărtăşite. Inteligenţa individuală şi socială a fost pervertită la maximum pentru a descoperi toate tertipurile prin care poate fi păcălită legea, în România şi în Europa. O vorbă din Balcani spune: „legea e ca o poartă în mijlocul unui câmp: numai boii trec prin ea”. Aceasta este ideea pe care omul de rând o are despre lege?

Oamenii cinstiţi şi faliţi nu au nicio şansă în faţa şmecherilor cu bani şi maşini scumpe promovaţi în medii lipsite ele însele de orice decenţă. Se vând hoţii? Promovăm hoţi. Se cer prostituate? Promovăm prostituate. Se cer mincinoşi şi plagiatori în politică? Avem din belşug. Nici un muşchi nu se mişcă pe obrazul românului de rând, resemnat în faţa asaltului imoralităţii din jurul lui. Nici o ipocrizie nu e prea scandaloasă pentru a nu fi convertită în sfinţenie şi propagandă: hoţul suprem este blagoslovit de biserică, hoţul inteligent este pus şef informal peste finanţele ţării, Don Juan cu cinci neveste face apologia familiei tradiţionale.

Simulăm tot: pioşenie, cinste, mândrie, performanţă, competenţă, curaj, dialog, tot ce ţine o societate împreună este pură simulare şi prefăcătorie. Nu a rămas nimic autentic, în trăiri, în experienţe, în discursuri, în acţiuni, care să nu fi fost pervertit şi preluat în dramolete ieftine care se vând în exces la televiziunile publice cu vocaţie pornografică. După patru ani în Africa şi doi ani în Occident, pot să spun că nu mi-a fost dat nicăieri să întâlnesc atât de grave dereglări ale bunului simţ, ale respectului pentru celălalt şi ale responsabilităţii publice cum pot întâlni în societatea românească de azi.

Din punct de vedere politic, ce este de făcut? Putem continua, asemeni PSD, să exploatăm această imoralitate promovând-o în continuare prin demni reprezentanţi ai ticaloşiei, aşa cum se întâmplă acum şi cum se întâmplă de treizecei de ani. Sau se poate începe urcarea Golgotei, cu un efort uriaş şi deopotrivă chirurgical, răbdător, de ieşire din deruta morală în care această societate a căzut, cu riscul de a pierde voturi atunci când se va susţine că nu suntem toţi hoţi şi că nu trebuie să ne resemnăm cu toţii cu starea de furt şi minciună generalizată.

Altfel spus: nu avem nicio şansă ca hoţi şi prostituaţi în lumea pe care o visăm, chiar dacă pentru moment asta aduce un profit. Pe termen lung, pentru noi şi mai ales pentru copiii noştri, singura cale de reuşită este cinstea. Iar drumul cinstei este anevoios şi plin de riscuri din punct de vedere politic.


17 august 2018

Semnele timpului




A devenit astăzi aproape cu neputinţă să decelăm semnele timpului, atât din cauza zgomotului care sufocă actualitatea şi a aglomeraţiei de non-evenimente care ne umplu viaţa de zi cu zi, interzicându-ne să vedem dincolo de apusul soarelui, cât şi pentru că cititorii în pseudo-semne sunt mai numeroşi ca niciodată. Ei se numesc analişti, experţi, consilieri, influenceri sau postaci, iar diversitatea părerilor lor nu e de natură să ne limpezească înţelegerea direcţiei în care se îndreaptă viaţa noastră în comun. Noi înşine, după trei decenii de experimente spectaculare, mai degrabă ne-am pierdut aptitudinea de a deosebi între adevăr şi falsitate, între realitate şi simulacrul ei, între lucrurile însemnate şi cele nesemnificative, decât să ne educăm simţurile şi discernământul pentru a dobândi capacitatea de a alege, de a ierarhiza, de a ordona ceea ce contează pentru noi împreună şi ceea e strict interesul nostru personal. O educaţie îngreunată, pe de o parte, de eşecul profund şi durabil al şcolii (de la ciclul primar până la universitate), iar pe de altă parte de înmulţirea fără număr a maeştrilor confuziei, incoerenţei şi dezordinii mentale.

În acelaşi timp cu ratarea de către şcoală a misiunii de a instrui tinerele generaţii astfel încât ele să devină apte de a-şi folosi propriul creier în mod critic şi autonom, celălalt mare eşec al societăţii este cel moral.

Nu cred că suntem încă în măsură să evaluăm întru totul dezastrul moral în care se scaldă societatea românească de azi şi mai ales consecinţele pe termen lung ale acestui dezastru. Cei capabili să deosebească binele de rău, dreptatea de nedreptate, cinstea de necinste, au devenit un grupuscul dezorientat şi descurajat. Capacitatea de a face rău s-a dezvoltat şi s-a rafinat în aşa măsură încât pentru cei mai mulţi dintre noi şi ai noştri nu mai există azi niciun criteriu suficient de solid pentru a nu declanşa răul sau pentru a-l denunţa acolo unde apare. Răul a devenit versiunea convenabilă a binelui, iar binele o utopie obositoare. Valorile vieţii în comun şi lupta pentru ele par a fi luxul inutil al unei minorităţi urbane dispreţuite de toată lumea: de cei de la putere care îi tratează de anarhişti, de cei de dreapta pentru care sunt sexo-marxişti, de cei de stânga pentru care sunt corporatişti, de naţionalişti pentru că ar fi vânduţi străinilor şi aşa mai departe.

Cinstea, dreptatea, curajul, onoarea nu mai fac cinste nimănui, nu mai salvează pe nimeni şi nu constituie mai ales motoare ale acţiunii individuale şi colective. Modelele de succes promovate până la obscenitate de mass media sunt dezgolite de orice valenţă morală, iar imoralitatea lor e prezentată drept o calitate necesară reuşitei în viaţă. Dar imoralitatea din vârful vizibil al piramidei publice se alimentează din şi stă pe o bază socială foarte solidă, unde compromisul („ne înţelegem noi, că oameni suntem”), descurcăreala („facem noi cumva să fie bine”) sau resemnarea („toţi fură, toţi suntem hoţi”) dizolvă practic orice graniţă între ceea ce este acceptabil şi ceea ce este inacceptabil, creînd condiţii pentru apariţia unor forme noi de violenţă, cruzime sau monstruozitate în relaţiile interumane. O societate în care contractul moral social este încălcat şi renegociat în permanenţă, în care conştiinţele se negociază tot timpul şi pe sume infime, în care negociază cu ele însele până ajung la concluzia inexorabilă că nu greşesc niciodată, că nu e loc de iertare, de demisie sau de un examen al conştiinţei – este o societate hărăzită derivei şi promiscuităţii.

O asemenea societate fără contract moral a evacuat din preocupările sale grija pentru celălalt, sensibilitatea pentru suferinţă şi solidaritatea. Descoperim pe zi ce trece manifestări ale cruzimii inumane faţă copii, femei, bătrâni, bolnavi sau faţă de animale. Descoperim cu oroare că oameni din jurul nostru pot face un rău nemăsurat altor oameni prin gesturi ce par fireşti, obişnuite, cotidiene. Sau că forme de suferinţă profundă şi durabilă se sting mute în indiferenţa înconjurătoare.

Iar atunci când discernământul moral slăbeşte, când grija pentru celălalt se preschimbă în relaţie instrumentală, sursă de profit, obiect de interes şi ocazie de obţinere a unor avantaje, ţesutul social se destramă, iar convieţuirea devine luptă pentru supravieţuire, după epatantul exemplu al şofatului sălbatic pe şoselele patriei.

Spaţiul public al aparenţelor se umple cu manifestări ale indecenţei şi vulgarităţii, fără ca acestea să mai revolte pe cineva, fără ca ele să mai stârnească ruşinea cuiva. Aceeaşi indiferenţă şi aceeaşi resemnare îi cuprinde pe telespectatorii aşezaţi la masa de seară sau la prânzul de duminică atunci când televiziunile oferă în cascadă, până la saturaţie (dacă termenul nu este el însuşi excesiv aici), pe tonuri agresive spoturi publicitare despre fisuri anale, scurgeri sau diaree. După care, în acelaşi flux de non-ştiri, cam pe la vremea felului principal, ne întoarcem să  aflăm lucruri chiar mai indecente şi mai vulgare despre guvernanţii noştri.

Catastrofa morală în care ne aflăm ca societate are ca efect neliniştitor pierderea capacităţii de sesizare a progresiei în rău şi imoralitate a societăţii înseşi, tocirea sensibilităţii la cruzime şi umilinţe, şi dezinvoltura în propunerea de soluţii violente la probleme simple care cer dialog şi negociere. Afectul public cel mai răspândit nu e compasiunea, ci ura. Existenţa individuală şi de grup a celor care adesea nu au glas se exprimă, încurajată de îndrumătorii de conşiinţe şi conceptorii politici, printr-o nesfârşită creativitate în domeniul esteticii urii şi distrugerii, estetică deopotrivă a imaginii sau a invectivei.



Aceste semne, provenind din deşertul tot mai arid al educaţiei şi al moralei, nu prevestesc lucruri îmbucurătoare. Ajungerea la maturitate, dar mai ales sosirea la putere şi la decizie – cel mai adesea prin fraudă, nepotism şi şantaj – a unei generaţii lipsite de orice repere culturale şi ştiinţifice, de orice reflexe politice şi civice, cu o educaţie precară şi adeseori falsificată, cu repere morale labile sau inexistente nu are darul să ne liniştească în ce priveşte destinele acestei ţări. Cinismul ei, cocoţat pe obsesia teologico-politică a puterii absolute şi pe imaginarul misticoid al unor eroi răzbunători, poate să înşele o populaţia privată de reflexe critice şi satisfăcută în minimul bunăstării ei materiale, pentru care ficţiuni precum „stat de drept”, „drepturi şi libertăţi ale omului” nu înseamnă nimic, atâta vreme cât primesc ceva din furtul generalizat sau li se îngăduie să asiste la spectacolul zdrobirii ţestelor celor rebeli şi nerecunoscători.


13 august 2018

Cazul „Ştefania” – o lecţie de manipulare


Suntem încă hărăziţi să învăţăm din tot felul de experienţe ce înseamnă manipularea.

Cazul Ştefaniei, jandarmeriţa „bătută”, „paralizată”, cu „coloana cervicală ruptă” în seara zilei de 10 august 2018, este un exerciţiu integral de manipulare mediatică.

Aduceţi-vă aminte de filmul „Wag the Dog” (1997) al lui Barry Levinson, cu Robert de Niro şi Dustin Hofman, şi dacă nu vă aduceţi aminte, vizionaţi acest film. Este o lecţie plină de învăţăminte despre felul în care simularea realităţii înlocuieşte realitatea.

Cazul „Ştefania” este o creaţie completă a laboratoarelor de manipulare. El era menit să contrabalanseze şi să estompeze efectul intervenţiei violente a jandarmilor asupra protestatarilor, pentru a dovedi că, de fapt, aceştia din urmă au fost la originea violenţelor, exercitate asupra unei femei fără apărare. Emoţia produsă de această scenetă trebuia să facă să treacă în plan secund alte emoţii. Ca dovadă că totul a fost regizat stă faptul că sceneta a fost bine filmată, din numeroase unghiuri, bine documentată cu numeroase mărturii, unele venite chiar din rândul protestatarilor, şi bine preluată de toate canalele media şi de influencerii politico-mediatici.

Nu ştim şi nu vom şti probabil niciodată dacă Ştefania a fost desemnată de la bun început să fie „victima-complice” din acest spectacol. Este posibil ca ea să fi fost desemnată să joace rolul victimei fără ştirea ei, dar cu ştirea „agresorilor”, ei înşişi actori şi figuranţi în spectacol. Există două secvenţe care ne pot face să credem că femeia nu ştia exact ce i se întâmplă. O serie de fotografii făcute imediat dupa ora 23.00 (disponibile aici) demonstrează că ea a revenit în dispozitiv, dar fără cască şi probabil fără „pistol”. Un sfert de oră mai târziu, doi colegi de-ai ei primesc ordin s-o extragă din dispozitiv şi să o transporte în altă parte. Această secvenţă este documentată de un scurt video disponibil aici, în care femeia pare şi ea mirată de ce se i se întâmplă. „Fraţilor, unde dracu’ m-aţi dus?” este replica ei, ce dovedeşte că nu ştia ce i se întâmplă. Nici măcar nu i s-a spus că e dusă la spital. Actriţa era scoasă dintr-o scenă şi era mutată, fără ştiinţa şi fără voia ei, într-o altă scenă.

A doua zi, dimineaţa, maşinăria mediatică trebuia să adauge elemente noi. Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei sporeşte caraghios şi suspect emoţia publică, începându-şi discursul cu referinţe la „părinţi”, „paralizie”, „datorie”, trei cuvinte foarte încărcate afectiv, iar Carmen Dan va încerca la rândul său să adauge aceleiaşi emoţii o dimensiune vizuală, cu o vizită atent regizată şi ea la spital. Cu siguranţă ca Ştefania a fost ţinută la spital fără voia ei sau prin ordin venit de sus, cel puţin până ajung acolo Carmen Dan şi Antena 3.

Ministrul Sănătăţii demontează puţin impostura mediatică, probabil din neştiinţă sau pur şi simplu din conştiinţă profesională, insuficient însă pentru a scoate subiectul de pe agendă. El trebuia menţinut suficient timp pentru a oferi o alternativă la imaginile agresiunilor jandarmilor. Şi este menţinut inclusiv prin perpeturarea subiectului „pistolului furat”. Tema furtului de arme e o temă veche în strategiile manipulării, ea a fost activată şi în decembrie 1989, probabil că şi la momentul „Piaţa Universităţii” şi e menită să legitimeze acţiunea violentă a forţelor de ordine împotriva celor care, nu-i aşa, deţin ilegal arme şi le pot folosi împotriva nevinovaţilor. Să ne reamintim că puţin înainte de secvenţa „Ştefania” se vorbea de un magazin de arme spart în vecinătatea Pieţei Victoriei, de unde s-ar fi furat arme, apoi s-a vorbit de două arme furate de la cei doi jandarmi „agresaţi” (chiar aşa, unde a dispărut al doilea jandarm „agresat”?), apoi doar de una, pentru ca într-o altă imagine să-l vedem pe presupusul agresor plimbându-se cu „arma” la vedere prin piaţă. Desigur, e important să aflăm ce fel de pistoale aveau asupra lor jandarmii, dacă aceste pistoale erau arme de foc şi încărcate cu muniţie reală – şi ma ales de ce erau înarmaţi jandarmii cu arme de foc. Dar la aceste întrebări vor trebui să răspundă organele de anchetă. Pe noi ne interesează doar insistenţa şi persistenţa acestui subiect până când noi subiecte vor fi impuse ca alternativă pe agenda publică.

Trăim o epocă de sofisticare a preluării şi transmiterii imaginii. Strategii manipulării din toată lumea se află în faţa unor noi şi noi provocări pe care le impune această sofisticare astfel încât să poată să răspundă nevoilor Puterii de simulare şi disimulare a realităţii. În raport cu aceşti strategi, noi, simpli consumatori de imagine, vom fi mereu în întârziere şi vom descoperi mereu pe urmă că am fost înşelaţi. Dar acestă descoperire mai are doar o valoare individuală, de confirmare eventual a propriei perspicacităţi. Pentru că, între timp, efectele manipulării vor fi fost reale şi ireversibile.




23 martie 2018

Solidaritate cu Cristian Preda




Un anume Consiliu de onoare al Ordinului Steaua României, format din personalităţi mediocre, cu o carieră profesională modestă şi cu un profil moral cel puţin discutabil, a decis să ceară explicaţii europarlamentarului român Cristian Preda, decorat în anul 2009 cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler. Cristian Preda a fost denunţat de o coaliţie politică aflată la putere că a defăimat un guvern al acestei coaliţii politice. Denunţul s-a făcut în faţa unui organism format în majoritatea lui zdrobitoare din membri, foşti membri sau simpatizanţi ai aceleiaşi coaliţii politice aflate la putere. Printre membrii acestui Consiliu de ONOARE – şi insist asupra acestui cuvânt, pentru că el trebuie să-şi găsească în instituţia Ordinului Steaua României consacrarea şi exemplificarea supremă – se numără un medic condamnat penal, o profesoară de universitate salvată de acţiunea penală prin clasarea dosarului şi o ziaristă devenită primăriţă, toţi trei membri sau foşti membri ai coaliţiei la putere, toţi trei decoraţi de către propriul partid, aflat la putere.

Acest Consiliu de ONOARE a luat act de faptul că europarlamentarul român, în calitatea sa de deputat în Parlamentul European şi sub protecţia imunităţii pe care i-o conferă această calitate politică pentru declaraţiile politice pe care le face, a criticat atacurile asupra justiţiei şi statului de drept ale coaliţiei aflate la putere. Aceste critici aduse oponenţilor politici, critici care se circumscriu integral în dreptul la liberă exprimare garantat necondiţionat în democraţiile occidentale din care facem parte, au fost asimilate de către coaliţia la putere unei acţiuni de defăimare a ţării.

Ce este grav, chiar periculos în această acţiune?

1) Faptul că recunoaşterea meritelor şi a serviciilor aduse ţării de către o personalitate recunoscută internaţional, în cadrul angajamentelor sale în politica internă şi mai ales în cea externă (cu deosebire în spaţiul privilegiat al francofoniei) este pusă la îndoială printr-un gest de forţă şi intimidare, cu valoare politicianistă şi propagandistică;

2) Faptul că o declaraţie politică şi protejată de toate marile convenţii internaţionale ale lumii moderne ca un drept fundamental al omului este asimilată unui gest cu semnificaţii penale, mai grav, cu implicaţii având reverberaţii în ideea de trădare;

3)Faptul că partidul se consideră stat, iar statul trebuie să se poarte ca un partid. Că o critică publică, la tribuna Parlamentului european, adusă unei acţiuni a coaliţiei la putere de slăbire a statului de drept, acţiune iniţiată de un grup de oameni politici ei înşişi aflaţi în conflict cu legea, este asimilată abuziv cu o critică adusă ţării înseşi. Nici un partid, nici o coaliţie la putere, indiferent de majoritatea deţinută, nu este statul însuşi, nu este România însăşi – şi nu are dreptul să pretindă că ar fi ţara însăşi. Puterea este delegată prin reprezentare de către o majoritate temporară a cetăţenilor unui grup de oameni politici care o exercită şi guvernează în folosul tuturor cetăţenilor.

4) Faptul că una dintre cele mai înalte distincţii ale statului român a devenit obiectul şantajului şi linşajului din partea unor grupuri de presiune la adresa beneficiarilor acestor distincţii. Un stat solid îşi asumă continuitatea şi responsabilitatea pentru trecutul său. Statul român a decis prin instanţele lui să decoreze în anumite momente personalităţi pe care le-a considerat exemplare; a le retrage ulterior decoraţia este un semn de gravă slabiciune din partea statului român şi nu spune nimic despre beneficiarul însuşi.

5) Faptul că pentru a-şi demonstra forţa discreţionară, puterea actuală decide să execute simbolic o personalitate de maximă vizibilitate publică, dar beneficiind de un sprijin politic intern minim. Strict din acest punct de vedere, Cristina Preda este ţinta ideală pentru că evidenţiază constrastul maxim dintre puterea absolută a celor care doresc să-l execute şi propria lui putere, una redusă în peisajul lipsei de solidaritate politică din România.

6) Faptul că o acţiune de intimidare a adversarilor politici este ornamentată grotesc, asemeni oraşului de sărbători, sub cuvinte mari şi grele precum ROMÂNIA, ONOARE şi DEFAIMARE. Cuvinte mari care, atunci când sunt atinse de cei de la putere devin monede ieftine de schimb, asemeni bancnotelor reimprimate mereu cu tot mai multe zerouri: maculatură.

7) În sfârşit, şi ce mi se pare cel mai grav, cel mai neliniştitor pentru vremurile care ne aşteaptă: faptul că puterea actuală multiplică instanţele de judecată şi înmulţeşte definiţiile şi practicile vinovăţiei printre oponenţii săi. Reducând la maximum atribuţiile instanţelor juridice de distribuire a dreptăţii, puterea defineşte simultant şi aplică noi modele de „dreptate”, şi anume „dreptatea” ei. Ea creează proceduri judiciare alternative, instituie tribunale alternative (comisii şi consilii), judecători alternativi, vinovaţi noi, vinovăţii noi şi pedepse noi.


De ce este important să ne manifestăm solidaritatea cu Cristian Preda şi de ce trebuie să împiedicăm prin toate mijloacele orice formă de sancţionare a lui? Nu din prietenie, nici măcar din ostilitate faţă de oponenţii lui politici şi nici pentru că ar risca o pedeapsă dură, insuportabilă.

Ci tocmai din cele şapte motive expuse mai sus. Să le luăm pe rând:

1) Patriotismul real şi munca în slujba ţării riscă să devină valori lipsite de orice interes, devreme ce o putere vremelnică îşi arogă prerogativele excesive de a spune cine este patriot şi cine este trădator, de a-şi recompensa proprii servitori ca patrioţi şi de a-i pedepsi ca trădători pe oponenţi.

2) Libertatea de expresie este un drept fundamental, câştigat cu sacrificii şi cu sânge vărsat de bărbaţii şi femeile care au murit pentru această ţară. A vorbi liber şi responsabil nu este în nicio circumstanţă un act penal. A vorbi liber este un drept şi nu o activitate riscantă.

3) Ne aflăm în plin proces de acaparare a statului de către o structură de partid. Atunci când această acaparare se va încheia, vom putea spune într-adevăr că Partidul e una cu România, că a critica Partidul e totuna cu a critica ţara. Dar până atunci, şi sperând că asta nu se va întâmpla prea curând, nici un om politic şi nici un partid politic, nici macăr din Coreea de Nord, nu este ţara însăşi. Dacă se va întâmpla însă asta, fie vom profita de frontierele deschise, fie va trebui să luăm calea închisorilor. Între cele două va fi doar umilinţă şi supunere.

4) Preşedintele României, în calitatea sa garant al ordinii constituţionale şi al continuităţii statale, trebuie să vegheze cu deosebită atenţiei la protejarea înaltei valori simbolice a acestor distincţii şi la evitarea manipulării lor în scopuri de presiune, şantaj sau reglare de conturi. El trebuie să se situeze deasupra ambiţiilor politice şi trocurilor politicianiste care întăresc poziţiile unora sau altora, iar tăcerea şi pasivitatea în acest caz nu sunt un semn de neutralitate, ci de părtinire şi de încurajare a unor practici abuzive.

5) Cristian Preda a fost ţintit şi considerat victimă uşoară pentru că pare singur. Nu are în spatele lui un partid, nu este sprijinit de un trust de presă, de jurnalişti plătiţi să dea în adversari, iar societatea civilă care îl apără pare şi ea destul de incapabilă să se opună unei execuţii. Prin urmare, această execuţie, cu minimum de daune colaterale, trebuie să fie una exemplară şi să servească de învăţătură de minte tuturor celor care vor mai îndrăzni să „defăimeze” Partidul-Stat.

6) A accepta această mascaradă înseamnă a accepta de asemenea confiscarea politică a unor cuvinte de care avem nevoie să ne definim ca indivizi, comunitate şi naţiune. Sunt cuvinte în care ne descriem şi ne trăim propria noastră demnitate şi demnitatea noastră ca români. Avem nevoie de ele („onoare”, „faimă”, „integritate”, „România”, „Europa”...) ca de nişte cuvinte „curate” şi nealterate, fără a fi manipulate în comisii şi comitete în scopuri de intimidare şi răzbunare. Sunt membri în acest „Consiliu” care nu au căderea să folosească asemenea cuvinte, darmite să sancţioneze pe altcineva în numele lor. Asistăm astfel la o pervertire a vocabularului şi a valorilor pe care ne clădim ca naţiune şi dacă ne pierdem aceste cuvinte nu avem nici un temei pe care să ne strângem laolaltă şi să ne clădim speranţa şi viitorul. Din minciuna onoarei nu creşte nici o onoare.

7)  Dacă vom considera că această convocare şi eventuala retragere a distincţiei lui Cristian Preda sunt fapte irelevante în raport cu alte lucruri grave ale acestei perioade, să nu ne mirăm dacă, însufleţiţi de uşurinţa obţinerii acestei victorii, cei de la putere vor înmulţi şi tribunalele, vor înăspri pedepsele, care vor înceta să fie doar simbolice, iar tot mai mulţi dintre noi vor fi consideraţi vinovaţi, defăimători, infractori, trădători în aceste forme noi şi alternative de justiţie.


Suntem în faţa unui nou test de solidaritate. Nu există nici un motiv uman, profesional, simbolic pentru ca această infamie să continue. Nu există nici o raţiune pentru care una dintre cele mai înalte distincţii ale statului român să fie târâtă în mascarada regizată atât de prost de nişte oameni paraleli cu tot ce înseamnă onoarea. Nu există nici o explicaţie pentru eventuala neimplicare a Preşedintelui României în acest proces. Aşa cum nu există nici o justificare pentru tăcerea fiecăruia dintre noi, în speranţa că dacă tăcem poate că nu vom fi aduşi în faţa unui tribunal ad-hoc şi condamnaţi la închisoare, la plata unei amenzi sau la linjaş mediatic.

De aceea, solidaritatea a devenit urgentă şi necesară.