29 noiembrie 2016

Nu am fost niciodată corecţi politic



Printre micile scandaluri care nu vor lăsa nici o urmă dincolo de gângava actualitate isteroidă, e unul în care un imberb intelectual cu o reputaţie care bate pe mai multe zeci de kilometri (cam cât ar bate raza unui cerc între Dej, Huedin şi Turda) jigneşte fără măsură unul dintre cei mai venerabili înţelepţi de care a fost în stare România în ultimul secol. După invective şi cuvinte grele, ca o mâncare grea, nesărată şi neajuns de fiartă, doar reîncălzită la nesfârşit, o doamnă îşi exprimă public sictirul şi scrie: „Extrem de mulţi ne-am săturat de politically correct!”. Şi avem altfel, sintetizată într-un năduf, măsura înţelegerii în cultura publică locală a corectitudinii politice. Da, asta era, ne-am săturat să ne purtăm cu mănuşi unii cu alţii, a venit vremea să le scoatem şi să ne cărăm pumni unii altora, să ne învineţim de adevăratelea şi într-o veselie ochii unii celorlalţi. Şi nu doar unii dintre noi trebuie să facem asta, nici măcar mulţi dintre noi, ci extrem de mulţi.

Nu prea ştim noi ce este „politically correct”, nu am ştiut niciodată şi mai ales, mai ales, nu am ţinut niciodată cont de aşa ceva. Adică vă aduceţi aminte să fi existat în istoria recentă a societăţii româneşti o perioadă în care să nu fi tratat femeile ca pe nişte fiinţe inferioare, având o valoare întinsă între prostituţie şi sarcini casnice? Există vreun moment în care să fi încetat să râdem la bancurile cu unguri, evrei sau ţigani? Sau la cele cu handicapaţi fizic sau mental? A existat vreo perioadă, oricât de scurtă, în trecutul recent, în care negrul să fi căpătat un pic de demnitate umană pentru a fi smuls din prejudecata larg împărtăşită că este o maimuţă?

Şi dacă asta s-a întâmplat, dacă această perioadă a existat cu adevărat, să spunem că vreme de zece ani sau doar cinci ani, am ajuns noi cu toţii la capătul răbdării? Adică, precum în jocul în care copii fiind ne ţinem respiraţia cât mai mult, am ajuns cu toţii, deodată şi împreună, să nu mai avem aer în piept şi să izbucnim, după presiunea pe care a pus-o pe noi corectitudinea politică?

Năduful doamnei X este evident fals, o asemenea izbucnire nu are motive să existe, pentru că nimic şi nimeni nu ne-a obligat vreodată să fim corecţi politic. A, că am putut simula puţin, ca să dea bine la vitrină? A fost o glumă, sper că aţi înţeles! Vi se pare că există vreun loc în societatea românească în care femeia să fie percepută ca egală cu bărbatul? Există vreun loc în care, atunci când întâlnim un ungur sau un ţigan într-o instituţie, primul gând pe care să-l avem despre el să nu fie că e bine sau slab pregătit, ci că înainte de orice e ungur sau ţigan? Deştept băiat, păcat că e ungur, iar ţiganul tot ţigan etc.

Şi apoi, printr-o misterioasă alchimie a manipulării mediatice, ni se dă de înţeles că a fi corect din punct de vedere politic nu înseamnă nimic din toate acestea, ci doar că suntem obligaţi să acceptăm câteva sute de refugiaţi musulmani care vor să ne islamizeze şi să ne distrugă fibra noastră creştină. Precum în Mioriţa, dacă nu facem nimic, în scurt timp aceşti barbari, deşi la fel de numeroşi ca spectatorii la un meci din Liga I într-o seară de noiembrie, ne vor nimici, ne vor face nişte vrăji prin care nu vom mai fi în stare să ne apărăm glia, limba şi credinţa. Şi astfel vom muri spiritual cu toţii, mai amarnic şi mai tragic decât am făcut-o vreme de secole sub asuprirea otomană.

Prin urmare, trebuie să spunem în modul cel mai curajos cu putinţă: „ne-am săturat să fim corecţi din punct de vedere politic”, ne-am săturat să spunem că femeia este egală cu bărbatul, că ea este om, ne-am săturat să spunem despre ungur că este altceva decât bozgor, despre ţigan că este altceva decât cioară şi despre african că este altceva decât maimuţă, ne-am săturat să-i respectăm pe bătrâni pentru că sunt bătrâni, pe intelectuali pentru că sunt intelectuali, pe ţărani fiindcă sunt ţărani. Suntem, aşa cum am fost de fapt întotdeauna, extrem de mulţi cei care ne-am săturat să fim altceva decât suntem şi mai ales sa spunem altceva decât gândim: efecte ale unei educaţii precare, ajunşi în sfârşit la cuvânt şi la decizie.

Nu am fost niciodată corecţi din punct de vedere politic, pentru că nu a existat niciodată o educaţie minimală în acest sens, pentru că nu a existat nici un program şcolar coerent care să includă în actul pedagogic respectul pentru diferenţă, pentru alteritate, pentru minoritate. Pentru că prea putini educatore au interiorizat îndeajuns regulile şi valorile corectitudinii politice pentru a putea să le transmită ulterior unor generaţii de copii ei înşişi predispuşi la interiorizarea lor, după ce vor fi fost agresaţi în familii cu toate prejudecăţile şi glumele de prost gust care au circulat dintotdeauna, consolidând dispreţul şi intoleranţa faţă de diferenţă.

Iar dacă unele canale de televiziune s-au străduit să ţină cont de nişte constrângeri fixate - artificial, nu-i aşa? - de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ele au fost suficient de "inteligente" încât să producă programe în care au reusit sa mute în spectacol ieftin, în glumiţe şi în grosolănie, imaginile, muzica şi discursurile discriminării, oferind unui public egal cu el însuşi confirmarea propriilor sale prejudecăţi, considerate valori tari şi modele de urmat.

Strigătul de astăzi împotriva corectitudinii politice este la fel de ridicol, de strident şi de fals ca şi îndemnul iniţial la respectarea ei. Nu cred că şi-a imaginat cineva vreodată că vom putea renunţa la bancurile cu ţigani hoţi şi mincinoşi, la cele în care bărbatul beat îşi snopeşte nevasta în bătaie sau în care „Mărie” e cu tot satul şi înainte să se mărite, dar şi după aceea, pentru că, nu-i aşa, toate aceste bancuri fac parte din tezaurul nostru folcloric şi trebuie să ne respectăm valorile în faţa invadatorilor străini, fie ei cavaleri teutoni ai drepturilor omului sau musulmani barbari însetaţi de sânge creştin.

Puţini sunt aceia care pot să facă o legătură azi între sacrificii trecute pentru drepturile de azi, de la sine înţelese unele dintre ele, altele fragile, iar altele încă necucerite, dar accesibile, şi libertatea pe care o avem de a răcni împotriva lor, de pe soclul solid pe care ele ni-l oferă. Altfel spus, modernitatea este, printre alte procese, şi unul în care cucerirea unor drepturi se însoţeşte de recunoaşterea aceloraşi drepturi pentru celălalt. A fi corect politic înseamnă în primul rând că tu, bărbat, beneficiar al drepturilor fundamentale, recunoşti şi respecţi necondiţionat exact aceleaşi drepturi femeii de lângă tine sau oricărei femei. Că tu, bărbat alb, nu dispui de nici o superioritate şi de nici o libertate în plus în faţa bărbatului negru doar pentru că el are altă culoare a pielii decât tine. Şi mai ales, ceea ce doare cel mai mult în corectitudinea politică atât de străină nouă, că tu, majoritar, nu beneficiezi de dreptul de a hotărî viaţa minoritarului de lângă tine doar pentru că sunt mai mulţi cei care gândesc şi acţionează ca tine decât sunt cei care gândesc şi acţionează ca el.

Da, este adevărat, corectitudinea politică a produs şi excese în celălalt sens, de la ridicol la dramatic. Au existat bărbaţi albi care au suferit doar pentru că sunt bărbaţi albi heterosexuali şi nu femei negre lesbiene. Dar corectitudinea politică s-a născut, printre altele, şi pentru că bărbatul alb a putut să interzică secole la rând dreptul de vot, de asociere, de mişcare sau de exprimare femeii albe sau bărbatului negru. Sau pentru că anumiţi oameni albi, considerându-se mai frumoşi, mai deştepţi şi mai puternici ca rasă, au considerat justificat să omoare în numele acestor trăsături ale lor milioane de alţi oameni care nu le erau asemeni.


„Incorectitudinea” politică a produs vreme de secole tragedii copleşitoare. Împiedicând azi corectitudinea politică să producă alte tragedii, reale sau imaginare, avem datoria, ori trebuie să avem măcar un minim discernământ să nu îngăduim renăscutei incorectitudini politice să revină într-o formă răzbunătoare, cu spume la gură, cu pumnul ridicat şi cu furia zdrobirii vocii Celuilalt. 

9 octombrie 2016

Plagiatul nu e o problemă de statistică


Atunci când Preşedintele Consiliului Rectorilor din România, dl. Sorin Cîmpeanu, face următoarea afirmaţie:
„Problema plagiatului trebuie rezolvata. Haideti sa ne gandim cati sunt afectati de aceasta problema. Au fost 67.000 de titluri de doctor eliberate in perioada 1990-2016. Problema a fost semnalata la 2, 5, 10, 20, 50, 60 de cazuri din 67.000, unu la mie. Coroborat cu cei care intra pe portile unei universitati, cati ajung sa urmeze studii doctorale si sa le finalizeze? Unu la suta.” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21340313-sorin-campean…)
o face ca om politic şi nu ca rector al unei universităţi. Omul politic calculează procentul de plagiate din ansamblul doctoratelor – calcul de altfel aproximativ şi lipsit de orice fundamentare alta decât retoric-impresionistă – şi ajunge la concluzia că unu la mie din cei unu la o sută înseamnă foarte puţin, atât de puţin încât „problema plagiatului” pare aproape rezolvată prin lipsă de însemnătate.
Înşiruirea de la 2, la 5, la 10… la 60 nu are nicio relevanţă. Nu ştim în acest moment câte dintre cele 67.000 de doctorate sunt plagiate. Poate 600, poate 6.000, poate 60.000. Dar nici măcar aceste cifre nu au relevanţă în sine. Ceea ce face relevantă din punct de vedere academic şi politic „problema plagiatului” sunt următoarele aspecte:

1. Că aceste plagiate nu au fost identificate la nişte doctoranzi oarecare, ci la o parte din membrii Guvernului României, la senatori, deputaţi, primari etc.;
2. Că, odată descoperite, ele nu au condus ÎN NICI UNUL DINTRE CAZURI, la demisii de onoare. Între furtul intelectual masiv şi dovedit şi onoare s-a produs un decuplaj, iar această lipsă de onoare funcţionează de la vârful guvernului până la elevul de gimnaziu care copiază de pe referate.ro. Cu alte cuvinte, prin refuzul demisiei în caz de plagiat, de acum înainte orice elev sau student din România se va simţi îndreptăţit să fure şi va pretinde să nu fie pedepsit pentru asta.
3. Că, descoperindu-le, am descoperit cu toţii (ca şi cum nu am fi ştiut…) că în spatele lor se află o întreagă industrie para-academică a diplomelor în vederea obţinerii de foloase necuvenite în spaţiul academic şi mai ales în cel neacademic.
4. Că această industrie a furtului intelectual este transversală şi organizată pe baze politice. Şi că, prin ea, universitatea s-a predat de bună voie şi în mod interesat în braţele politicii zilei.
5. Că prin dovedirea plagiatelor la cel mai înalt nivel al vieţii politice, şi mai ales prin refuzul de a-şi depune demisiile de onoare, plagiatorii au adus prejudicii grave de imagine României, sistemului academic românesc şi cercetătorilor oneşti care au obţinut doctorate în România, asupra cărora s-a aşezat pentru multă vreme şi cu consecinţe greu de calculat umbra îndoielii şi a furtului intelectual.
6. Că deşi furtul a fost intelectual şi s-a petrecut în spaţiul academic, toate tentativele de apărare, dar şi de negare a lui şi toate încercările de muşamalizare a lui s-au politizat, închizând astfel cercul vicios deschis de gestul tot politic al obţinerii lui.

Nu, problema plagiatului nu e deloc una de statistică, ci una eminamente politică, de politică publică, de politică internă, dar şi de politică externă; ea ar fi la fel de mare şi de gravă şi la 1 plagiat, dar şi la 60.000 de plagiate, dacă pentru a-l muşamaliza pe acela unu este nevoie ca un ministru improvizat şi agramat să ajungă în situaţia de a umili întreg mediul universitar desfiinţând o comisie suverană, formată din eminenţi profesori, chiar în timp ce decidea asupra plagiatului, tocmai pentru ca această comisie să nu-şi poată pronunţa verdictul.
Iar despre „câţi sunt afectaţi de această problemă”, într-adevăr, din punct de vedere al calculului electoral, se pare că afectarea (sau afecţiunea) nu pare gravă. Gravă este însă aruncarea responsabilităţii „problemei plagiatelor” pe cei care le-au descoperit, ca şi cum Emilia Sercan sau Sidonia Bogdan ar fi de vină pentru marasmul politic şi complicităţile durabile de natură infracţională care ţin loc de guvernanţă pentru unele instituţii de învăţământ superior.
„Ce imagine aruncăm asupra celorlalte 99.000 de persoane care intră în sistemul universitar” în situaţia în care prim-ministrul României, doi miniştri de interne, dintre care unul el însuşi conducător de doctorate plagiate, precum şi alţi oameni care decid pentru soarta ţării au decis cu ceva timp înainte că se cuvine să fure ca să urce în ierarhia socială? Despre ce imagine e vorba? Despre imaginea plagiatului sau despre imaginea dezvăluirii plagiatelor? Amândouă sunt dezagreabile şi cu amândouă se poate „arunca” în bieţii studenţi nedaţi la imagini violente. Iar cei care aruncă imaginea plagiatului nu sunt absolut deloc aceiaşi cu cei care aruncă imaginea dezvăluirii plagiatului şi a sistemului putred care îl susţine. Domnul rector, în calitatea domniei sale de preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor, are înalta datorie etică de a „arunca” în studenţi doar cu imagini ale probităţii profesionale, printre care şi aceea a dezavuării plagiatelor şi a găsirii de soluţii la prăbuşirea încrederii în cercetarea doctorală românească. Iar faptul că ar dori să nu aruncăm cu nici un fel de imagini în studenţi nu mai este o dorinţă (sau o decizie) deontologic universitară, ci una interesat-politică, atâta vreme cât plagiatele şi furtul intelectual sunt – cu sau fără imagini aruncate – una dintre bolile reale şi profunde ale sistemului academic românesc.

20 martie 2016

Le pouvoir des mots en Francophonie


Allocution à l'occasion de la cérémonie d'ouverture de la Quinzaine de la Francophonie

Place du Souvenir, Dakar, 17 mars 2016




Nul doute que la F(f)rancophonie s’est construite autour du pouvoir unificateur du mot écrit et surtout de la parole partagée en langue français. En célébrant aujourd’hui  la Francophonie, c’est-à-dire cette communion autour d’une langue, et en le faisant dans le cadre généreux et inspiré de la thématique  du « pouvoir des mots », nous ne devons pas manquer l’occasion de nous interroger ici, maintenant, ensemble, sur le sens litéral de cette expression, c’est-à-dire sur le pouvoir effectif que les mots réquièrent en Francophonie et sur le pouvoir que les mots écrits ou adressés en français ont parmi nos semblable et dans le monde entier.

Nous savons que le français compte aujourd’hui plus de 274 millions de locuteurs dans le monde et nous ne pouvons que nous réjouir de l’augmentation très significative de ce nombre dans les prochaines décennies, grâce notamment à la dynamique démographique du continent africain. Mais cette réalité strictement quantitative ne doit nullement occulter tout d’abord une série de défis que cette dynamique populationnelle amène avec elle : les 300 milions de nouveaux locuteurs du français seront tout d’abord confrontés à des défis d’employabilité, de sécurité alimentaire et sanitaires, d’équilibre social et de sécurité, d’environment et de protection de l’habitat humain. Ensuite, elle ouvre vers d’autres questions importantes qui concernent justement l’accès à l’éducation élémentaire ; la qualité de l’apprentissage d’une langue et de l’acte didactique en général ; l’utilité de la langue française par rapport aux langues nationales et dans le concert mondial des langues ; les opportunités de réussite sociale ou d’émancipation culturelle que peut offrir la connaissance du français ; la manière dont les locuteurs se l’approprient comme langue propre ou, par contre, comme langue étrangère ; la capacité d’utiliser cette langue pour s’identifier avec soi-même, avec les autres membres d’une même communauté ou, au contraire, pour affirmer une différence. Car parler une langue, fut-elle le français, ne garantit encore rien quant à l’existence d’une communication, la validité et la pertinence des actes de langage, la compréhension, la défense et la mobilisation autour des valeurs et des aspirations communes. 

Autrement dit, nous devons prendre le terme « pouvoir » dans ses deux sens principaux : dans le premier sens, il s’agit de la capacité d’utiliser les mots, leur signifiance, d’apprendre et de maîtriser une langue. Dans un deuxième sens, quelle est le pouvoir que l’emploi de cette langue procure à ses locuteurs ? En quoi l’accès à la langue est en même temps un accès augmenté à la citoyenneté et aux droits de l’homme ? Comment peut-on faire du français un porteur des révendications de liberté, d’égalité, de solidarité ou de sécurité ? Quelle est l’effet public et émancipatoire que le discours en langue française offre aux individus, aux groups sociaux, aux membres d’une communauté politique ?

Il s’agit donc pour la Francophonie de réflechir sur les conditions qui doivent être remplies en sorte que nos mots acquièrent un pouvoir réel et ne s’épuisent pas dans l’insignifiance du bavardage. Si dans son premier sens l’expression « pouvoir des mots » renvoie à la qualité de l’éducation et aux capacités d’apprentissage et d’utilisation d’une langue, dans le deuxième sens il s’agit d’une dimension civique et politique : faire valoir la liberté d’expression comme un pouvoir, comme une force capable de stimuler le dialogue dans la société et d’obliger les puissances en place à prendre en considération les opinions et les révendications des citoyens.

C’est pourquoi le moment est favorable et même urgent pour s’interroger non seulement sur l’efficacité de l’acte de parler parmi nos autres actes personnels et publics. Nous devons également évaluer le poids et l’impact de notre agir discursif en tant que membres de la communauté francophone nationale et internationale. Comment pouvons-nous, en tant que francophones, contribuer à l’amélioration de nos conditions de vie commune par la parole et par le droit à la parole, par la communication et par l’accès aux moyens techniques qui rendent possible et significative la parole, par le dialogue et par le combat pour les cadres politiques du dialogue ? Sommes-nous capables d’habiller nos croyances et nos valeurs dans les habits de la langue française en sorte qu’elle les transporte, les fait découvrir aux autres, les met en dialogue avec d’autres croyances et valeurs et les enrichit grâce à ce dialogue ? 

La francophonie est un espace de partage, on ne cessera pas de le dire et de le redire. La francophonie est un espace, un lieu symbolique qui se démultiplie en une myriade de lieux physiques où nous amenons la richesse de nos traditions, de nos cultures, de nos expériences, de nos joies et de nos tristesses, de nos souvenirs et de nos espoirs, une richesse que nous déposons à côté d’autres richesses pour ainsi contribuer à notre propre enrichissement et à l’enrichissement mutuel. Mais la francophonie est aussi un partage, car nous recevons quelque chose en retour dans l’exacte mesure où nous offrons quelque chose de propre. Dans un partage idéal, dans un véritable partage de la francophonie, qui veut dire à la fois division, distribution et mise en commun, il n’y a pas une part qui resterait exclusivement ou séparemment ma part. Grâce à la langue française que nous parlons tous les deux, toi Sénégalais et moi Roumain, je m’enrichis en devenant un peu Sénégalais (et aussi Tunisien, Canadien, Vietnamien, Libanais, Camerounais etc….) sans pour autant être moins Roumain. En tant que francophone, mon identité devient ainsi ouverte, plurivalente et indéfiniment plus riche.

Je pense que c’est là que réside le pouvoir le plus important des mots en francophonie et c’est ainsi que les instances de la Francophonie doivent concevoir leur stratégie politique à long terme : comment transformer l’apprentissage et l’utilisation du français en un outil de travail et, à la rigueur, en une arme de combat, à la portée de ses locuteurs, une arme comprise comme force de résistance à l’appauvrissement induit par les idéologies et les propagandes de la pensée unique ou de la langue unique (celle du profit, de la publicité, des fondamentalismes religieux ou d’autre nature). La F(f)rancophonie aura une chance importante à l’avenir et un mot décisif à dire dans le dialogue international si elle saura d’abord offrir aux locuteurs du français le sentiment qu’ils appartienent à une communauté ouverte, riche et puissante et, en même temps, si elle saura transmuer le fait de parler une langue en pouvoir propre de résistance, d’action et de création civique, politique, entre les mains de ceux qui, souvent, n’ont d’autres pouvoirs que de parler cette langue.

23 ianuarie 2016

Între vîrste (scenă citadină africană)





Nu părea să aibă mai mult de 22 de ani. Înaltă, uscăţivă, chiar slabă, cu trăsături de fetiţă care se trădau încă în frăgezimea formelor ori în mimica jucăuşă. Ochii zglobii, curioşi şi veseli, străluceau la întîlnirea cu lumea. Vedea totul cu nesaţul unui copil care descoperă, şi nu-şi poate opri niciodată privirea mai mult decît o clipă, alergînd de colo-colo, dintr-o floare în alta a lucrurilor din jur.

În faţa ei, de cealaltă parte a unei mese pentru doi, el putea să aibă în jur de 25 de ani. Tînăr angajat într-o multinaţională sau proaspăt patron. Şi mai înalt decît ea, şi mai slab decît ea, scheletic, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, cu mîini lungi şi degete răsfirate, singurele care păreau a avea o dinamică şi un contact cu ce se întîmpla în jurul lui. Purta un costum gri, şters, de duzină, care-l costase neîndoielnic bani mulţi din salariu şi care-i venea bine totuşi, deşi nu e uşor să te îmbraci cînd eşti un asemenea lungan. O privea din cînd în cînd, mai degrabă din întîmplare; sau chiar din greşeală. Ea însăşi voia să-i evite privirea şi se uita prefăcut preocupată spre o sală în care nu se întîmpla mai nimic. Cel mai adesea îşi atîrnau privirile de telefon, ca un soi de refugiu binevenit, unde iarăşi nu părea să se întîmple, tot din nefericire, mare lucru. Derulau, citeau, îşi citeau, îşi făceau stingheri poze şi apoi şi le arătau unul altuia rîzînd. Mai mult ea lui. Însă totul părea a fi un joc improvizat, jucat să treacă timpul.

Nu aveau prea multe să-şi spună. Iar noi, străini pe veci, spectatori de-o clipă, nu vom şti de ce. Poate pentru că şi-au spus atît de multe înainte ? Sau, dimpotrivă, poate pentru că şi-au spus prea puţine, le-au terminat, şi nu ştiu de unde să apuce firul cel subţire şi deja întrerupt? Oricum ar fi, tăceau îndelung, ocolindu-şi privirile şi evitînd cu sfială orice gest care sa declanşeze reacţii la celălalt. Muzica mergea din ce în ce mai tare, iar ritmurile erau tot mai antrenante. De la mesele alăturate cuplurile se ridicau să danseze. La masa lor, nimic nu anunţa o asemenea posibilitate. Doar, discret, mişcările gurii ei. Nu exista vreo melodie pe care buzele-i cărnoase să nu fie capabile să o reproducă, însoţite de un zâmbet de siguranţă. Din cînd în cînd, atunci cînd ritmul era prea iute, corpul ei se mişca de la mijloc în sus, pe scaun, iar braţele i se desprindeau de corp, în gesturi lente şi lascive, venind parcă din dansurile altor vremuri. Vremurile tinereţii ei, vremuri în care dansa împreună cu prietenele pe ascuns, cel mai probabil în camera închisă pe dinăuntru a vreuneia dintre ele. 

I-am privit îndelung, cu un sentiment amestecat de admiraţie pentru tinereţea lor debordantă şi de tristeţe pentru resemnarea pe care par să le-o impună codurile sociale din ţara lor. Ceea ce credem noi despre ei probabil că se află foarte, dar foarte departe de starea de fapt: dar ne place să credem, înfăşurîndu-i în pînza fină de păianjen a propriei noastre imaginaţii, că ar putea fi, bunăoară, doi tineri care ies pentru prima dată într-o lume atît de selectă. Însă ciocnirea dintre nevoia de a arăta lumii că pot, că îşi permit (mai ales el, că are banii să o invite şi să iasă împreună) şi situaţia cu totul nouă în care se află îi conduce la această paralizie din care nu vor ieşi toată seara: ea trebuie să se poarte, poate pentru prima dată, ca o doamnă, rezistînd cu mari eforturi tentaţiei de a dansa, de a se simţi în largul ei aşa cum obişnuia să fie între fete; el încearcă să pară un domn, dar nu ştie cum, e rigid, pietrificat, dorindu-se mau curînd absent. De teamă să nu facă ceva greşit, preferă să-şi reducă la minimum toate gesturile, rămîne nemişcat, privind cînd spre ea, cînd prin ea sau peste ea. Nici măcar alături, nici măcar spre sală, spre alte mese ori, şi mai grav, înspre pista de dans, de teamă ca nu cumva privirea lui, gesturile lui, întreg corpul lui să se contamineze de la vreo libertate transgresivă pe care să nu ştie cum să şi-o domolească. 

Păreau amîndoi prizonieri. Ea cea dintîi, pentru că – în rochia ei şcolărească, alb cu roşu – venise cu aşteptarea şi cu speranţa de a se simţi bine „în societate”, cu un bărbat; dar şi el era un prizonier, odată ce a acceptat să intre în lumea cea nouă, lumea oamenilor cu bani, cu coduri noi, care trebuie învăţate, dar mai ales trebuie interiorizate, stăpînite, practicate. Deocamdată însă totul e copleşitor: ea nu mai este adolescenta care ar fi vrut să mai poată fi. El nu este încă bărbatul stăpîn pe sine care şi-ar dori să fie deja. Se află fiecare la un mijloc de viaţă, între vîrste. Lucrurile se vor aşeza în matca lor simplă şi liniştită peste puţină vreme: dacă în spatele lor sînt familii (orice va fi însemnînd sau nu iubirea dintre ei), atunci ea va înceta să mai fie copilă, iar el va deveni, forţat, bărbatul care trebuie să fie. Pentru că aşa stau lucrurile în viaţă: numai alungînd copiii din ei, aceşti tineri vor deveni adulţi. Adică vor înceta să fredoneze sau să se mişte de la mijloc atunci cînd stau faţă în faţă la restaurant, despărţiţi de farfurii şi împreunaţi de nota de plată. Vor dansa unul cu celălalt atunci cînd toată lumea dansează şi, mai ales, vor învăţa să tacă împreună atunci cînd îşi vor fi spus totul înainte de a se aşeza la masă.

15 ianuarie 2016

Claude Aubé - Le parfum de Soumbedioune (4)


1. En Afrique, tout le monde va bien





4. L’esprit des lieux

A Dakar, pour le touriste qui veut conserver un souvenir ethnique de sa visite, il existe un lieu incontournable, et bien achalandé : le village artisanal. Il se situe en bordure de la plage de Soumbedioune et rassemble de nombreux artisans … et vendeurs qui proposent toutes sortes de souvenirs : en bois, des statues, des tissus, des colifichets, des magnets, de tout… Il faut savoir qu’ici, les prix proposés sont incommensurables ! Rien de ce qu’on te propose ne représente le prix réel et tu dois négocier ! Négocie avec ceux que tu sens artisans… oublie ceux qui ne sont que des vendeurs mais je n’ai pas recette pour t’aider à les différencier ! J’y ai rencontré le responsable des artisans comme il se proclame lui-même, Papa Dieng, un type sympathique qui m’a demandé des photos… et m’a vendu une statue « authentique » particulièrement chère !

11 ianuarie 2016

Claude Aubé - Le parfum de Soumbedioune (3)

1. En Afrique, tout le monde va bien


3. Autour de Dakar : de Gorée au Lac Rose



Un moment que j’attendais ici, à Dakar, c’était de visiter cette île mythique de Gorée ! J’en avais tant entendu parler, j’en connaissais tant l’histoire, je savais aussi comment les noirs avaient transfigurés l’histoire. Pour eux, les seuls responsables du commerce triangulaire étaient les blancs ! Dommage qu’ils aient oubliés que les premiers instigateurs du commerce des noirs, ce furent les noirs eux-mêmes, dans les villages de brousse où ils razziaient les paysans pour les vendre sur la côte ! Mais tout ça c’est l’histoire et on ne veut plus vraiment en parler…



7 ianuarie 2016

Claude Aubé - Le parfum de Soumbedioune (2)



1. En Afrique, tout le monde va bien



2. A la découverte de Dakar

Dès le lendemain, j’ai voulu visiter Dakar, seul, avec l’outil qui ne me quitte jamais, mon Nikon D750, comme un type qui marche, qui voit, qui rencontre des hommes, d’autres hommes… et aussi des lieux remplis de charme sur les deux corniches qui entourent Dakar.

Alors je suis parti pour voir une statue incroyable que les Coréens du Nord ont construits ici : la statue de la Renaissance Africaine ». Inconcevable réalisation ! Une statue de 70 de mètres de haut dont tout le monde dit que les personnages représentés, un homme musculeux coiffé d’un fes qui porte un enfant sur son bras, celui-ci montrant du doigt l’horizon sur l’océan et, derrière l’homme, collée à lui et en tenu très légère, une femme, sont purement et simplement la représentation de l’ancien président Wade, de son épouse et de son fils.

5 ianuarie 2016

Claude Aubé - Le parfum de Soumbedioune (I)

Je remercie Claude Aubé pour sa généreuse permission de publier son texte sur ce blog, Pour des raisons de facilitation de la lecture, nous avons décidé de le publier en quatre parties, accompagnées de photos prises lors du séjour de l'auteur à Dakar.



1. En Afrique, tout le monde va bien

« Bonjour, ça va ? » Ce sont les premiers mots que j’entends quand je sors de l’aéroport international Léopold Sédar Senghor de Dakar… Et çà insiste au fil des pas : « Bonsoir, ça va… et la famille, ça va ? » Je m’étonne, je ne suis pas vraiment habitué à ce que l’on s’enquiert de l’état de santé de ma famille. Je vais vite comprendre qu’ici, c’est le passeport pour t’aborder, pour te proposer un taxi, pour te vendre une carte de téléphone, un souvenir… Un ami devait m’attendre ici à l’arrivée de l’avion avec une pancarte « România » mais je ne le vois pas, je suis dans une sorte de tunnel grillagé que je dois suivre avec mon bagage un peu trop lourd pour moi… De chaque côté de ces barrières sont des hommes noirs qui me proposent tous un taxi, une aide, je me sens oppressé, agressé, inquiet de ne pas voir ce qui était programmé et je sors enfin de ce tunnel qui semble un peu comme une sorte de camp de concentration pour déboucher dans un parking où un noir me dit que je ne peux aller plus loin avec mon chariot à bagage…

2 ianuarie 2016

Fericirea





Cred că niciodată nu am văzut atîta fericire în jurul meu. Mai exact: atîta nevoie de a arăta fericirea. Şi mai exact: atîtea imagini pe facebook cu oameni care ţin neapărat să-şi arate în felul cel mai evident starea de fericire prin care trec. În această dimineaţă de 1 ianuarie, peretele e plin de guri pînă la urechi, de danturi albe, uneori singure, alteori în grup, surîzînd cu toate inteligentului telefon. Mai importantă decît fericirea în sine (care probabil că nu a existat niciodată) este nevoia de a spune şi de a arăta celorlalţi că eşti fericit. Probabil că tocmai aceasta e definiţia fericirii: cât de mult putem surîde celorlalţi, de unul singur, în doi sau în grup, pentru a-i convinge că sîntem fericiţi. Iar după ce am făcut fotografia, putem reveni la starea dinainte. Şi la starea obişnuită, nici fericită, nici nefericită, doar plată şi călduţă.

Desigur, cei care ţin să-şi arate fericirea în modul cel mai public cu putinţă sunt probabil o minoritate. O minoritate dintr-o altă minoritate, aceea a fericiţilor. Niciunul dintre cei mulţi şi nefericiţi nu s-a arătat nefericit lumii. Îşi consumă tristeţea într-o alt fel de solitudine. Nefericirea nu e de împărtăşit: ea trebuie ascunsă, ţinută departe de lume. Nefericirea nu e la modă, adică nu adună like-uri şi share-uri în nopţi în care a devenit o obligaţie să fii fericit. Fie ca nefericirea, tristeţea, chinul şi suferinţa să nu se vadă. Fie ca telefoanele noastre să-şi declanşeze flash-urile pe poziţia selfie doar atunci când ne vom fi aranjat pînă la ultimul detaliu gulerul la cămaşă şi zîmbetul pe toată faţa.

Nu-i deloc exclus ca tocmai asta să fie fericirea azi. E prea posibil să nu existe o fericire în sine, o stare de bine proprie, un simţămînt detaşat de toate cele dimprejur şi trăit doar pentru el însuşi, ca o înşurubare în propria-i trăire. Poate că de-abia acum, graţie reţelelor sociale care ne impun obligaţia de a arăta că sîntem fericiţi, înţelegem că fericirea este exact acest lucru: a fi capabil, a fi în dispoziţia şi în situaţia de a arăta celorlalţi, bine cunoscuţi, abia cunoscuţi sau cu totul necunoscuţi, că şi eu, şi noi sîntem fericiţi, că ne vine rîndul, de cînd stăm la coada fericirii, să prindem o felie, cu care să ne arătăm, suverani, lumii.

Se prea poate deci ca fericirea să fie, în modul cel mai realist, mai adevărat şi mai credibil, exact această capacitate pe care o dobîndim, tehnic şi relaţional, de a arăta altora că putem fi şi noi fericiţi. Şi pentru asta cel mai potrivit moment e o asemenea noapte. De mîine încolo, această capacitate se diminuează şi se amestecă într-o proporţie de nimeni neştiută cu jumătatea ei nefericită. În ce fel putem arăta celorlalţi că sîntem nefericiţi ? Dar despre asta într-un episod viitor. Deocamdată se ne bucurăm împreună cu cel mai bun prieten al omului: smartphone-ul. Prietenul care la nevoie ne recunoaşte. Face recognition.


2 decembrie 2015

Allocution de l’ambassadeur de Roumanie à Dakar, S.E.M. Ciprian Mihali, à l’occasion de la Fête Nationale roumaine (1er Décembre 2015)





Madame Viviane Bampassy, Ministre de la Fonction Publique, de la Rationalisation des Effectifs et du Renouveau du service public,
Madame Penda Mbow, Conseillère Personnelle du Président de la République pour la Francophonie,
Excellences, Mesdames et Messieurs les Ambassadeurs,
Mesdames et Messieurs les représentants des autorités et institutions sénégalaises, ainsi que du Corps diplomatique accrédité à Dakar,
Chers compatriotes,

Au moment où j’entamais la conception de ce texte, j’avais l’intention de vous parler de la stupeur tragique qui a accablé la société roumaine suite au terrible incendie de Bucarest tuant 60 jeunes innocents le 30 octobre passé.
Mais le lendemain, 224 autres innocents, cette fois Russes, perdirent leurs vies dans l’explosion d’un avion en Egypte.
Deux semaines après, un double attentats-suicide au Liban provoque la mort de 40 habitants arabes d’un quartier paisible de Beyrouth.
Le monde n’eut pas le temps de pleurer ces morts : vendredi 13 novembre, 129 jeunes furent tués froidement dans une série d’attentats à Paris, plongeant le monde entier dans l’effroi.
Le deuil trouva de plus en plus difficilement son temps et son repos, alors que ses lieux se multiplient : le 18 novembre, 32 morts à Yola au Nigéria ; puis le 19 novembre, 2 filles de 11 et respectivement 18 ans se font déchiqueter par la dynamite tuant ainsi 15 personnes à Kano, toujours au Nigéria.
Le 20 novembre, l’attaque de l’hôtel Radisson à Bamako fit plus de 20 morts de plusieurs nationalités, dont certains de nos amis de l’Organisation internationale de la Francophonie.
Encore une fois le lendemain, et pour ne pas détendre d’un seul cran la course infernale aux carnages, 5 morts dans un attentat-suicide, plus les 4 femmes kamikazes, en Extrême-Nord du Cameroun.
Enfin (mais qui oserait parler d’une fin ?...), le 24 novembre, la ville de Tunis est secouée par l’explosion d’un bus de la garde présidentielle. Bilan sec : 12 morts. Et cette dernière semaine, Niger et Nigéria à nouveau, encore et encore…

J’aurais aimé tout au début vous proposer de dire tous ensemble ce soir « Je suis Roumain ». Mais ensuite il aurait fallu dire « Je suis Russe ». Et « Je suis Libanais ». « Je suis Palestinien ». « Je suis Français ». « Je suis Nigérian ». « Je suis Malien ». « Je suis Chinois ». « Je suis Belge ». « Je suis Américain ». « Je suis Israélien ». « Je suis Sénégalais ». « Je suis Camerounais ». « Je suis Tunisien ». « Je suis Nigérien »…

Et je serai qui encore demain ? Pourquoi et comment est-on arrivé à cette situation où je ne deviens citoyen du monde que par la mort d’autrui ? D’où vient cette folie d’une compétition macabre qui nous terrorise pour que nous soyons capables d’exprimer une solidarité sincère avec les victimes innocentes ?