28 decembrie 2016

De Crăciun, în Maramureş





Şoseaua de pe Valea Izei, cea care vine dinspre Salva şi duce spre Sighet, este, pentru al 27-lea an la rând, nemodernizată. Plombele de asfalt puse peste vară sunt spălate regulat de ploi şi zăpezi, dezvăluind aceleaşi gropi şi denivelări istorice.

E vremea în care aproape jumătate din populaţia acestor sate se întoarce de sărbători acasă. Mai puţini ca vara, căci concediile sunt mai scurte şi drumurile mai grele.

Locuitorii statornici ai acestor sate par să fie învinşii tranziţiei. Sau măcar resemnaţii ei. Bătrâni în cea mai mare parte, nu mai speră la nimic, nu mai aşteaptă nimic. Poate doar să-şi mai revadă din când în când copiii şi nepoţii în jurul mesei de Crăciun.

Cei plecaţi par, la rândul lor, tot mai statornic plecaţi. Îşi iau copiii cu ei, îi şcolarizează în Italia sau Anglia sau Franţa, vin mai rar pe acasă. Copii care încep să vorbească stâlcit limba română. Semn că întoarcerea nu e pentru foarte curând. Poate că nu îndrăznesc să o spună părinţilor lor sau lor înşile, dar unii încep să se gândească la faptul că ar putea să nu se mai întoarcă deloc de unde au plecat. Şi la ce să se întoarcă? Maramureşul istoric a rămas istoric, în afară de câteva magazine mai acătării şi firme de materiale de construcţii de unde se cumpără cimentul şi vopselele pentru vila cea nouă, regiunea nu oferă prea multe „oportunităţi”. Economiile făcute din munca în străinătate sunt în continuare depuse în case mari în care nu locuieşte nimeni şi în maşini cu valoare de simbol al recunoaşterii succesului personal printre rude şi vecini.

Nimic nou până aici. Ceea ce pare schimbat faţă de anii trecuţi este efectul pe care l-a avut asupra populaţiei îmbătrânite expunerea îndelungată la programele unor canale TV precum Antena 3 şi România TV. Căci televizoarele lor, cumpărate de ei înşişi sau de copiii cu bani, tronează maiestuos şi mereu deschise pe aceste canale în bucătărie sau în camera de zi, cu benzi galbene şi catastrofale pe burtieră, care transmit în cuvinte puţine şi prin mesaje alarmiste frica şi ura, reluând fără încetare şi fără distincţie imagini crude ale accidentelor, crimelor, catastrofelor, dar şi scenarii posibile ale altor accidente, crime şi catastrofe anticipate în exclusivitate, comentate pe aceleaşi tonuri agresive sau isteroide.

Oameni resemnaţi, obosiţi deja după o viaţă dusă în lipsuri şi trudă, sunt învinşi acum de strategiile manipulării mediatice şi de toate confuziile valorice la care sunt supuşi, convinşi în sfârşit că „în ţara asta, toată lumea fură”, că „suntem o ţară de hoţi”, că „dacă eu, X, aş fi fost în locul lui Y, care a fost condamnat pentru corupţie, şi eu aş fi furat, pentru că toţi furăm”. Ţărani din Maramureş, nu mai buni sau mai răi decât alţi ţărani, dar care au trăit o viaţă întreagă cu frica lui Dumnezeu şi în modestia unei existenţe paşnice, îngăduitoare cu ceilalţi, dar naivi şi simpli în ideile lor, gândesc de acum în idei sărace, puse de alţii în capetele lor, seară de seară, oameni deveniţi un public captiv, învăţaţi cum să se urască pe ei înşişi pentru că nu au ştiut când şi cum să fure, cum să se urască unii pe alţii (cei săraci pe cei mai bogaţi şi invers) şi mai ales cum să-i urască pe străini (unguri, evrei, musulmani), cum să nu mai deosebească între ce e bun şi ce e rău, reducând pe toată lumea la cel rău, imaginându-se pe ei înşişi ca oameni răi, gata oricând să fure dacă au ocazia. O strategie politico-mediatică de succes, care şi-a atins obiectivele şi care a transformat (în sfârşit?) oamenii de rând în electorat fidel, pasiv şi dependent de manipulare, al căror ultim scop în viaţă este să-şi vadă pensia mărită.



18 decembrie 2016

Notă despre diferitele nuanţe de negru



(Cuvînt înainte la traducerea în limba română a lucrării lui Achille Mbembe, Critique de la raison nègre, Idea, 2016, traducere de Ciprian Mihali şi Andreea Raţiu)


Cititorul va avea ocazia să descopere în acest text mai multe nuanţe şi semnificaţii ale cuvântului „negru”. Desigur, fiind vorba la origine despre o culoare a pielii, termenul „negru”  a ajuns să desemneze, prin extensie, acea parte a umanităţii care, prin contrast cu cei având pielea albă ori deschisă la culoare, este desemnată, obligată de aceştia din urmă, să poarte drept nume general – un nume abuziv, exclusiv şi excluziv – numele culorii pielii lor.
Intenţia principală a lui Achille Mbembe în această carte nu este de a analiza modalităţile prin care albul se opune în chip radical negrului sau invers, nelăsînd loc între ele unor nuanţe de gri. O asemenea opoziţie este oarecum dată şi ea face parte din strategiile gîndirii identităţii în lumea modernă, o gîndire a contrastelor şi diferenţelor grele, ancorată temeinic în imaginarul raselor. Opoziţia între omul alb şi omul negru este premisa majoră pe care se clădeşte premisa minoră şi, abia ea, cu adevărat problematică: aceea prin care – conform convenţiei adoptate în traducere – negrul devine Negru. Sau, cu spusele autorului, du noir, à travers le Noir, vers le Nègre. Cu alte cuvinte, de la constatarea culorii negre a pielii, trecînd prin opoziţia om alb-om negru, până la Negru, subiectul negru.

Traducători ai acestei cărţi, am adoptat o convenţie vizuală care poate părea uneori ea însăşi abuzivă: astfel, am ales ca pe tot parcursul acestei cărţi să redăm „Nègre” prin „Negru”, cu majusculă deci. Este posibil ca, din cînd în cînd, cititorul să-şi simtă privirea interpelată de către o asemenea intervenţie grafică, pe alocuri frecventă. Există însă o dublă motivaţie pentru această alegere. Mai întîi, e vorba de faptul că în limba franceză, beneficiază de majusculă (aşa cum se întîmplă cel mai adesea în această carte cu termenul Nègre) reprezentantul abstract sau reprezentanţii generici ai unor state, naţiuni sau etnii sau grupuri populaţionale: le Camerounais, les Italiens, l’Arabe, les Touaregs (în vreme ce în româneşte spunem „camerunezul”, „italienii”, „arabul”, „tuaregii”). Aici însă Negrul capătă majusculă tocmai pentru că, fără a fi membrii unui stat, ai unei naţiuni sau etnii, ci doar exemplare ale unei rase – oamenii africani sînt prinşi într-un dispozitiv de abstractizare şi de generalizare, dispozitiv pe care îl descrie în detaliu cartea lui Mbembe.
Apoi, pentru că limba română nu face deosebirea între Noir şi Nègre pentru a deosebi pur şi simplu omul cu pielea neagră de negrul pe care jargonul atît de bogat al limbii noastre l-ar numi mai degrabă în mod peiorativ „negrotei” (asta pentru a nu scotoci mai adînc în vocabularul plin de imaginaţie al limbii române). Ne putem însă imagina o mişcare elipsoidală a trecerii de la Noir la Nègre pentru a ajunge azi din nou la Noir, dar într-o altă poziţie: dacă primul Noir purta încă în el surpriza descoperirii brute a omului african, după istoria tragică şi violentă a Negrului ca Nègre (şi care este toată istoria modernităţii europene), regăsirea negrului ca Noir se produce printr-o operaţiune de metaforizare perseverentă, în care se depun eforturi vinovate şi suprarealiste de a pansa rănile lăsate în conştiinţa non-neagră de tratamentul aplicat vreme de secole Negrului ca Nègre. Violenţa făcută Negrului prin colonizarea ucigaşă a milioane de oameni şi confiscarea tuturor numelor lor dîndu-le în schimb acest unic nume de Nègre, dar şi prin rasismul care funcţionează drept combustibil al strategiilor identităţii, face ca astăzi nu doar Nègre, dar nici măcar Noir să nu mai poată fi rostit fără a trezi toţi demonii sclavagismului, ai colonizării, ai segregării, ai discriminării, ai crimei prevestite de însăşi pronunţarea cuvîntului. Rezumînd, am putea spune că abuzul înfăptuit prin transformarea negrului în Negru face cu neputinţă întoarcerea la… negru.

15 decembrie 2016

Datoria




Unul dintre foştii mei studenţi şi colaboratori apropiaţi în perioada de aur a efervescenţei cultural-editoriale clujene, acum scriitor prestigios, îmi face o mărturisire în spaţiul acesta al exhibării tuturor intimităţilor posibile care este reţeaua socială. O mărturisire cât un reproş – sau invers. Spune el, într-un acces de… nici nu ştiu ce… sentimentalism, slăbiciune ori, dimpotrivă tărie?, că le-aş lipsi şi că plecând în diplomaţie, părăsind deci universitatea, mi-am abandonat vocaţia şi am fugit de meserie. O spusă lejeră, aşa cum sunt mai toate spusele aruncate în spaţiul fără de loc şi fără de margini al virtualului, dar care e posibil să poarte în ea un dram de adevăr. În modul cel mai puţin sentimental cu putinţă, adică pur factual, în 2012 am părăsit sala de curs pentru a pleca să reprezint România în Africa. Am putut să explic această decizie studenţilor cu care am avut şansa de a lucra în ultimele luni în care am predat şi mi s-a părut, şi atunci ca şi acum, decizia corectă. Cel puţin pentru mine. Dar nu am putut s-o explic şi tuturor celorlalţi, cu care nu m-am mai întâlnit de mulţi ani.

După care s-a aşternut liniştea. O linişte datorată acelei obligaţii de rezervă pe care o are orice diplomat în funcţie şi care îl face să nu vorbească public mai mult decât e nevoie, adică aproape deloc; apoi, o linişte provocată de cei peste 8.000 de kilometri care despart Clujul de Dakar, distanţă fizică, distanţă a neîntâlnirii, recuperată doar în rarele reveniri estivale în ţară; în sfârşit, o linişte forţată de volumul copleşitor de muncă într-o ambasadă deficitară în “resurse umane”, dar excendentară în îndatoriri, ambiţii şi provocări. Au fost ani foarte intenşi, foarte frumoşi, dar şi foarte grei. Au fost ani în care filosofia, câteodată vreme de săptămâni sau luni întregi, era doar un cuvânt dintr-o strategie diplomatică şi nicidecum o preocupare intelectuală.

În toţi aceşti patru ani am avut arareori, şi mereu pe fugă, ocazia să mai vorbesc cu (de-acum) foştii mei studenţi. Din fericire, facebook-ul şi corespondenţa electronică mi-au îngăduit să-i am şi să-i simt aproape de mult mai multe ori decât îşi pot ei închipui. Şi mai ales să-i ştiu solidari în mod discret, dar trainic, în numeroase situaţii în care mi s-a întâmplat să mă clatin sau să mă simt pierdut între lumi ciudate, între feluri de oameni despre care nici nu ştiam că pot să existe, între forţe şi jocuri de putere dintre cele mai greu de bănuit.

Cu excepţia unor albume cu fotografii frumoase din Africa (nici nu era prea greu să iasă frumoase cu lumina de acolo), răsplata şi recunoştinţa mea au fost foarte modeste. Desigur, niciunul nu mi-a cerut nimic, cele câteva scrisori de recomandare sau sfaturi chiar nu se pun. Iar asta ar trebui să aibă darul de a-mi domoli remuşcările, consolându-mă tot mai convingător, odată cu trecerea timpului şi odată ce unele dintre amintirile acelor ani se estompează şi de o parte şi de alta, mai ales că şi mulţi dintre ei, foştii studenţi, s-au îndepărtat de universitate.

Rămâne însă – dincolo de orice consolare şi de orice remuşcare – sentimentul unei datorii neonorate. El s-ar putea exprima iute şi stângaci în acest fel: mi se pare că nu am reuşit deocamdată să restitui creditul de încredere care mi-a fost acordat vreme de douăzeci de ani, an de an, semestru după semestru, curs după curs. Şi e limpede pentru mine că nu-l voi putea restitui în alţi douăzeci de ani: nu e deloc sigur că timpul şi timpurile vor mai avea răbdare cu noi.

Dar mă gândesc că aş putea începe s-o fac într-un fel derivat, încercând să explic în scris, pe blog sau chiar într-o carte, sper, ce a însemnat educaţia mea filosofică pentru posibilitatea înţelegerii lumii africane, în ce fel am trăit Africa, în ce fel mi-a modificat percepţiile şi mi-a zdruncinat reperele conceptuale ori valorice şi mi le-a construit în arhitecturi surprinzătoare, pline de înţelesuri nebănuite. Ambasador ca funcţie, nu am încetat să privesc ce se întâmplă în jurul meu, în societatea senegaleză, ca un profesor care ia notiţe pentru un curs ce va să vină şi ca un filosof încercând să cuprindă în scheme conceptuale experienţa cotidiană a întâlnirii cu o alteritate când mai radicală, când mai superficială, dar niciodată aşa cum o bănuiai. Mărturisesc că nu mi-e încă foarte limpede cât am reuşit şi ce anume am reuşit să înţeleg din cei patru ani petrecuţi în Senegal. Impresiile rămân amestecate, cele instituţionale cu cele personale, cele plăcute cu cele mai puţin plăcute şi va fi nevoie ca ele să se decanteze în timp, inclusiv prin tehnici ale uitării, ale ocultării anumitor impresii recente şi dominante în profitul evidenţierii unor experienţe cu adevărat marcante, demne de a fi recuperate reflexiv.

Să fie oare acesta modul de a plăti o datorie? Se prea poate, dar cu siguranţă că nu e singurul. Şi cu siguranţă că nu este singura dimensiune a datoriei: îmi pare că am, de asemenea, o mare datorie faţă de Senegalul cel primitor, faţă de oamenii ei simpli care mi-au fost alături din prima până în ultima zi, pentru intelectualii lui care trăiesc decolonizarea spiritului ca pe o misiune supremă, pentru administratorii lui care încercă să facă viaţa mai uşoară milioanelor de oameni nevoiaşi, în sfârşit, pentru artiştii lui care aşează toată această existenţă colectivă într-o nesfârşită bucurie de a trăi.

Despre toate, însă, pe rând şi cu răbdare.



29 noiembrie 2016

Nu am fost niciodată corecţi politic



Printre micile scandaluri care nu vor lăsa nici o urmă dincolo de gângava actualitate isteroidă, e unul în care un imberb intelectual cu o reputaţie care bate pe mai multe zeci de kilometri (cam cât ar bate raza unui cerc între Dej, Huedin şi Turda) jigneşte fără măsură unul dintre cei mai venerabili înţelepţi de care a fost în stare România în ultimul secol. După invective şi cuvinte grele, ca o mâncare grea, nesărată şi neajuns de fiartă, doar reîncălzită la nesfârşit, o doamnă îşi exprimă public sictirul şi scrie: „Extrem de mulţi ne-am săturat de politically correct!”. Şi avem altfel, sintetizată într-un năduf, măsura înţelegerii în cultura publică locală a corectitudinii politice. Da, asta era, ne-am săturat să ne purtăm cu mănuşi unii cu alţii, a venit vremea să le scoatem şi să ne cărăm pumni unii altora, să ne învineţim de adevăratelea şi într-o veselie ochii unii celorlalţi. Şi nu doar unii dintre noi trebuie să facem asta, nici măcar mulţi dintre noi, ci extrem de mulţi.

Nu prea ştim noi ce este „politically correct”, nu am ştiut niciodată şi mai ales, mai ales, nu am ţinut niciodată cont de aşa ceva. Adică vă aduceţi aminte să fi existat în istoria recentă a societăţii româneşti o perioadă în care să nu fi tratat femeile ca pe nişte fiinţe inferioare, având o valoare întinsă între prostituţie şi sarcini casnice? Există vreun moment în care să fi încetat să râdem la bancurile cu unguri, evrei sau ţigani? Sau la cele cu handicapaţi fizic sau mental? A existat vreo perioadă, oricât de scurtă, în trecutul recent, în care negrul să fi căpătat un pic de demnitate umană pentru a fi smuls din prejudecata larg împărtăşită că este o maimuţă?

Şi dacă asta s-a întâmplat, dacă această perioadă a existat cu adevărat, să spunem că vreme de zece ani sau doar cinci ani, am ajuns noi cu toţii la capătul răbdării? Adică, precum în jocul în care copii fiind ne ţinem respiraţia cât mai mult, am ajuns cu toţii, deodată şi împreună, să nu mai avem aer în piept şi să izbucnim, după presiunea pe care a pus-o pe noi corectitudinea politică?

Năduful doamnei X este evident fals, o asemenea izbucnire nu are motive să existe, pentru că nimic şi nimeni nu ne-a obligat vreodată să fim corecţi politic. A, că am putut simula puţin, ca să dea bine la vitrină? A fost o glumă, sper că aţi înţeles! Vi se pare că există vreun loc în societatea românească în care femeia să fie percepută ca egală cu bărbatul? Există vreun loc în care, atunci când întâlnim un ungur sau un ţigan într-o instituţie, primul gând pe care să-l avem despre el să nu fie că e bine sau slab pregătit, ci că înainte de orice e ungur sau ţigan? Deştept băiat, păcat că e ungur, iar ţiganul tot ţigan etc.

Şi apoi, printr-o misterioasă alchimie a manipulării mediatice, ni se dă de înţeles că a fi corect din punct de vedere politic nu înseamnă nimic din toate acestea, ci doar că suntem obligaţi să acceptăm câteva sute de refugiaţi musulmani care vor să ne islamizeze şi să ne distrugă fibra noastră creştină. Precum în Mioriţa, dacă nu facem nimic, în scurt timp aceşti barbari, deşi la fel de numeroşi ca spectatorii la un meci din Liga I într-o seară de noiembrie, ne vor nimici, ne vor face nişte vrăji prin care nu vom mai fi în stare să ne apărăm glia, limba şi credinţa. Şi astfel vom muri spiritual cu toţii, mai amarnic şi mai tragic decât am făcut-o vreme de secole sub asuprirea otomană.

Prin urmare, trebuie să spunem în modul cel mai curajos cu putinţă: „ne-am săturat să fim corecţi din punct de vedere politic”, ne-am săturat să spunem că femeia este egală cu bărbatul, că ea este om, ne-am săturat să spunem despre ungur că este altceva decât bozgor, despre ţigan că este altceva decât cioară şi despre african că este altceva decât maimuţă, ne-am săturat să-i respectăm pe bătrâni pentru că sunt bătrâni, pe intelectuali pentru că sunt intelectuali, pe ţărani fiindcă sunt ţărani. Suntem, aşa cum am fost de fapt întotdeauna, extrem de mulţi cei care ne-am săturat să fim altceva decât suntem şi mai ales sa spunem altceva decât gândim: efecte ale unei educaţii precare, ajunşi în sfârşit la cuvânt şi la decizie.

Nu am fost niciodată corecţi din punct de vedere politic, pentru că nu a existat niciodată o educaţie minimală în acest sens, pentru că nu a existat nici un program şcolar coerent care să includă în actul pedagogic respectul pentru diferenţă, pentru alteritate, pentru minoritate. Pentru că prea putini educatore au interiorizat îndeajuns regulile şi valorile corectitudinii politice pentru a putea să le transmită ulterior unor generaţii de copii ei înşişi predispuşi la interiorizarea lor, după ce vor fi fost agresaţi în familii cu toate prejudecăţile şi glumele de prost gust care au circulat dintotdeauna, consolidând dispreţul şi intoleranţa faţă de diferenţă.

Iar dacă unele canale de televiziune s-au străduit să ţină cont de nişte constrângeri fixate - artificial, nu-i aşa? - de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ele au fost suficient de "inteligente" încât să producă programe în care au reusit sa mute în spectacol ieftin, în glumiţe şi în grosolănie, imaginile, muzica şi discursurile discriminării, oferind unui public egal cu el însuşi confirmarea propriilor sale prejudecăţi, considerate valori tari şi modele de urmat.

Strigătul de astăzi împotriva corectitudinii politice este la fel de ridicol, de strident şi de fals ca şi îndemnul iniţial la respectarea ei. Nu cred că şi-a imaginat cineva vreodată că vom putea renunţa la bancurile cu ţigani hoţi şi mincinoşi, la cele în care bărbatul beat îşi snopeşte nevasta în bătaie sau în care „Mărie” e cu tot satul şi înainte să se mărite, dar şi după aceea, pentru că, nu-i aşa, toate aceste bancuri fac parte din tezaurul nostru folcloric şi trebuie să ne respectăm valorile în faţa invadatorilor străini, fie ei cavaleri teutoni ai drepturilor omului sau musulmani barbari însetaţi de sânge creştin.

Puţini sunt aceia care pot să facă o legătură azi între sacrificii trecute pentru drepturile de azi, de la sine înţelese unele dintre ele, altele fragile, iar altele încă necucerite, dar accesibile, şi libertatea pe care o avem de a răcni împotriva lor, de pe soclul solid pe care ele ni-l oferă. Altfel spus, modernitatea este, printre alte procese, şi unul în care cucerirea unor drepturi se însoţeşte de recunoaşterea aceloraşi drepturi pentru celălalt. A fi corect politic înseamnă în primul rând că tu, bărbat, beneficiar al drepturilor fundamentale, recunoşti şi respecţi necondiţionat exact aceleaşi drepturi femeii de lângă tine sau oricărei femei. Că tu, bărbat alb, nu dispui de nici o superioritate şi de nici o libertate în plus în faţa bărbatului negru doar pentru că el are altă culoare a pielii decât tine. Şi mai ales, ceea ce doare cel mai mult în corectitudinea politică atât de străină nouă, că tu, majoritar, nu beneficiezi de dreptul de a hotărî viaţa minoritarului de lângă tine doar pentru că sunt mai mulţi cei care gândesc şi acţionează ca tine decât sunt cei care gândesc şi acţionează ca el.

Da, este adevărat, corectitudinea politică a produs şi excese în celălalt sens, de la ridicol la dramatic. Au existat bărbaţi albi care au suferit doar pentru că sunt bărbaţi albi heterosexuali şi nu femei negre lesbiene. Dar corectitudinea politică s-a născut, printre altele, şi pentru că bărbatul alb a putut să interzică secole la rând dreptul de vot, de asociere, de mişcare sau de exprimare femeii albe sau bărbatului negru. Sau pentru că anumiţi oameni albi, considerându-se mai frumoşi, mai deştepţi şi mai puternici ca rasă, au considerat justificat să omoare în numele acestor trăsături ale lor milioane de alţi oameni care nu le erau asemeni.


„Incorectitudinea” politică a produs vreme de secole tragedii copleşitoare. Împiedicând azi corectitudinea politică să producă alte tragedii, reale sau imaginare, avem datoria, ori trebuie să avem măcar un minim discernământ să nu îngăduim renăscutei incorectitudini politice să revină într-o formă răzbunătoare, cu spume la gură, cu pumnul ridicat şi cu furia zdrobirii vocii Celuilalt. 

9 octombrie 2016

Plagiatul nu e o problemă de statistică


Atunci când Preşedintele Consiliului Rectorilor din România, dl. Sorin Cîmpeanu, face următoarea afirmaţie:
„Problema plagiatului trebuie rezolvata. Haideti sa ne gandim cati sunt afectati de aceasta problema. Au fost 67.000 de titluri de doctor eliberate in perioada 1990-2016. Problema a fost semnalata la 2, 5, 10, 20, 50, 60 de cazuri din 67.000, unu la mie. Coroborat cu cei care intra pe portile unei universitati, cati ajung sa urmeze studii doctorale si sa le finalizeze? Unu la suta.” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21340313-sorin-campean…)
o face ca om politic şi nu ca rector al unei universităţi. Omul politic calculează procentul de plagiate din ansamblul doctoratelor – calcul de altfel aproximativ şi lipsit de orice fundamentare alta decât retoric-impresionistă – şi ajunge la concluzia că unu la mie din cei unu la o sută înseamnă foarte puţin, atât de puţin încât „problema plagiatului” pare aproape rezolvată prin lipsă de însemnătate.
Înşiruirea de la 2, la 5, la 10… la 60 nu are nicio relevanţă. Nu ştim în acest moment câte dintre cele 67.000 de doctorate sunt plagiate. Poate 600, poate 6.000, poate 60.000. Dar nici măcar aceste cifre nu au relevanţă în sine. Ceea ce face relevantă din punct de vedere academic şi politic „problema plagiatului” sunt următoarele aspecte:

1. Că aceste plagiate nu au fost identificate la nişte doctoranzi oarecare, ci la o parte din membrii Guvernului României, la senatori, deputaţi, primari etc.;
2. Că, odată descoperite, ele nu au condus ÎN NICI UNUL DINTRE CAZURI, la demisii de onoare. Între furtul intelectual masiv şi dovedit şi onoare s-a produs un decuplaj, iar această lipsă de onoare funcţionează de la vârful guvernului până la elevul de gimnaziu care copiază de pe referate.ro. Cu alte cuvinte, prin refuzul demisiei în caz de plagiat, de acum înainte orice elev sau student din România se va simţi îndreptăţit să fure şi va pretinde să nu fie pedepsit pentru asta.
3. Că, descoperindu-le, am descoperit cu toţii (ca şi cum nu am fi ştiut…) că în spatele lor se află o întreagă industrie para-academică a diplomelor în vederea obţinerii de foloase necuvenite în spaţiul academic şi mai ales în cel neacademic.
4. Că această industrie a furtului intelectual este transversală şi organizată pe baze politice. Şi că, prin ea, universitatea s-a predat de bună voie şi în mod interesat în braţele politicii zilei.
5. Că prin dovedirea plagiatelor la cel mai înalt nivel al vieţii politice, şi mai ales prin refuzul de a-şi depune demisiile de onoare, plagiatorii au adus prejudicii grave de imagine României, sistemului academic românesc şi cercetătorilor oneşti care au obţinut doctorate în România, asupra cărora s-a aşezat pentru multă vreme şi cu consecinţe greu de calculat umbra îndoielii şi a furtului intelectual.
6. Că deşi furtul a fost intelectual şi s-a petrecut în spaţiul academic, toate tentativele de apărare, dar şi de negare a lui şi toate încercările de muşamalizare a lui s-au politizat, închizând astfel cercul vicios deschis de gestul tot politic al obţinerii lui.

Nu, problema plagiatului nu e deloc una de statistică, ci una eminamente politică, de politică publică, de politică internă, dar şi de politică externă; ea ar fi la fel de mare şi de gravă şi la 1 plagiat, dar şi la 60.000 de plagiate, dacă pentru a-l muşamaliza pe acela unu este nevoie ca un ministru improvizat şi agramat să ajungă în situaţia de a umili întreg mediul universitar desfiinţând o comisie suverană, formată din eminenţi profesori, chiar în timp ce decidea asupra plagiatului, tocmai pentru ca această comisie să nu-şi poată pronunţa verdictul.
Iar despre „câţi sunt afectaţi de această problemă”, într-adevăr, din punct de vedere al calculului electoral, se pare că afectarea (sau afecţiunea) nu pare gravă. Gravă este însă aruncarea responsabilităţii „problemei plagiatelor” pe cei care le-au descoperit, ca şi cum Emilia Sercan sau Sidonia Bogdan ar fi de vină pentru marasmul politic şi complicităţile durabile de natură infracţională care ţin loc de guvernanţă pentru unele instituţii de învăţământ superior.
„Ce imagine aruncăm asupra celorlalte 99.000 de persoane care intră în sistemul universitar” în situaţia în care prim-ministrul României, doi miniştri de interne, dintre care unul el însuşi conducător de doctorate plagiate, precum şi alţi oameni care decid pentru soarta ţării au decis cu ceva timp înainte că se cuvine să fure ca să urce în ierarhia socială? Despre ce imagine e vorba? Despre imaginea plagiatului sau despre imaginea dezvăluirii plagiatelor? Amândouă sunt dezagreabile şi cu amândouă se poate „arunca” în bieţii studenţi nedaţi la imagini violente. Iar cei care aruncă imaginea plagiatului nu sunt absolut deloc aceiaşi cu cei care aruncă imaginea dezvăluirii plagiatului şi a sistemului putred care îl susţine. Domnul rector, în calitatea domniei sale de preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor, are înalta datorie etică de a „arunca” în studenţi doar cu imagini ale probităţii profesionale, printre care şi aceea a dezavuării plagiatelor şi a găsirii de soluţii la prăbuşirea încrederii în cercetarea doctorală românească. Iar faptul că ar dori să nu aruncăm cu nici un fel de imagini în studenţi nu mai este o dorinţă (sau o decizie) deontologic universitară, ci una interesat-politică, atâta vreme cât plagiatele şi furtul intelectual sunt – cu sau fără imagini aruncate – una dintre bolile reale şi profunde ale sistemului academic românesc.

20 martie 2016

Le pouvoir des mots en Francophonie


Allocution à l'occasion de la cérémonie d'ouverture de la Quinzaine de la Francophonie

Place du Souvenir, Dakar, 17 mars 2016




Nul doute que la F(f)rancophonie s’est construite autour du pouvoir unificateur du mot écrit et surtout de la parole partagée en langue français. En célébrant aujourd’hui  la Francophonie, c’est-à-dire cette communion autour d’une langue, et en le faisant dans le cadre généreux et inspiré de la thématique  du « pouvoir des mots », nous ne devons pas manquer l’occasion de nous interroger ici, maintenant, ensemble, sur le sens litéral de cette expression, c’est-à-dire sur le pouvoir effectif que les mots réquièrent en Francophonie et sur le pouvoir que les mots écrits ou adressés en français ont parmi nos semblable et dans le monde entier.

Nous savons que le français compte aujourd’hui plus de 274 millions de locuteurs dans le monde et nous ne pouvons que nous réjouir de l’augmentation très significative de ce nombre dans les prochaines décennies, grâce notamment à la dynamique démographique du continent africain. Mais cette réalité strictement quantitative ne doit nullement occulter tout d’abord une série de défis que cette dynamique populationnelle amène avec elle : les 300 milions de nouveaux locuteurs du français seront tout d’abord confrontés à des défis d’employabilité, de sécurité alimentaire et sanitaires, d’équilibre social et de sécurité, d’environment et de protection de l’habitat humain. Ensuite, elle ouvre vers d’autres questions importantes qui concernent justement l’accès à l’éducation élémentaire ; la qualité de l’apprentissage d’une langue et de l’acte didactique en général ; l’utilité de la langue française par rapport aux langues nationales et dans le concert mondial des langues ; les opportunités de réussite sociale ou d’émancipation culturelle que peut offrir la connaissance du français ; la manière dont les locuteurs se l’approprient comme langue propre ou, par contre, comme langue étrangère ; la capacité d’utiliser cette langue pour s’identifier avec soi-même, avec les autres membres d’une même communauté ou, au contraire, pour affirmer une différence. Car parler une langue, fut-elle le français, ne garantit encore rien quant à l’existence d’une communication, la validité et la pertinence des actes de langage, la compréhension, la défense et la mobilisation autour des valeurs et des aspirations communes. 

Autrement dit, nous devons prendre le terme « pouvoir » dans ses deux sens principaux : dans le premier sens, il s’agit de la capacité d’utiliser les mots, leur signifiance, d’apprendre et de maîtriser une langue. Dans un deuxième sens, quelle est le pouvoir que l’emploi de cette langue procure à ses locuteurs ? En quoi l’accès à la langue est en même temps un accès augmenté à la citoyenneté et aux droits de l’homme ? Comment peut-on faire du français un porteur des révendications de liberté, d’égalité, de solidarité ou de sécurité ? Quelle est l’effet public et émancipatoire que le discours en langue française offre aux individus, aux groups sociaux, aux membres d’une communauté politique ?

Il s’agit donc pour la Francophonie de réflechir sur les conditions qui doivent être remplies en sorte que nos mots acquièrent un pouvoir réel et ne s’épuisent pas dans l’insignifiance du bavardage. Si dans son premier sens l’expression « pouvoir des mots » renvoie à la qualité de l’éducation et aux capacités d’apprentissage et d’utilisation d’une langue, dans le deuxième sens il s’agit d’une dimension civique et politique : faire valoir la liberté d’expression comme un pouvoir, comme une force capable de stimuler le dialogue dans la société et d’obliger les puissances en place à prendre en considération les opinions et les révendications des citoyens.

C’est pourquoi le moment est favorable et même urgent pour s’interroger non seulement sur l’efficacité de l’acte de parler parmi nos autres actes personnels et publics. Nous devons également évaluer le poids et l’impact de notre agir discursif en tant que membres de la communauté francophone nationale et internationale. Comment pouvons-nous, en tant que francophones, contribuer à l’amélioration de nos conditions de vie commune par la parole et par le droit à la parole, par la communication et par l’accès aux moyens techniques qui rendent possible et significative la parole, par le dialogue et par le combat pour les cadres politiques du dialogue ? Sommes-nous capables d’habiller nos croyances et nos valeurs dans les habits de la langue française en sorte qu’elle les transporte, les fait découvrir aux autres, les met en dialogue avec d’autres croyances et valeurs et les enrichit grâce à ce dialogue ? 

La francophonie est un espace de partage, on ne cessera pas de le dire et de le redire. La francophonie est un espace, un lieu symbolique qui se démultiplie en une myriade de lieux physiques où nous amenons la richesse de nos traditions, de nos cultures, de nos expériences, de nos joies et de nos tristesses, de nos souvenirs et de nos espoirs, une richesse que nous déposons à côté d’autres richesses pour ainsi contribuer à notre propre enrichissement et à l’enrichissement mutuel. Mais la francophonie est aussi un partage, car nous recevons quelque chose en retour dans l’exacte mesure où nous offrons quelque chose de propre. Dans un partage idéal, dans un véritable partage de la francophonie, qui veut dire à la fois division, distribution et mise en commun, il n’y a pas une part qui resterait exclusivement ou séparemment ma part. Grâce à la langue française que nous parlons tous les deux, toi Sénégalais et moi Roumain, je m’enrichis en devenant un peu Sénégalais (et aussi Tunisien, Canadien, Vietnamien, Libanais, Camerounais etc….) sans pour autant être moins Roumain. En tant que francophone, mon identité devient ainsi ouverte, plurivalente et indéfiniment plus riche.

Je pense que c’est là que réside le pouvoir le plus important des mots en francophonie et c’est ainsi que les instances de la Francophonie doivent concevoir leur stratégie politique à long terme : comment transformer l’apprentissage et l’utilisation du français en un outil de travail et, à la rigueur, en une arme de combat, à la portée de ses locuteurs, une arme comprise comme force de résistance à l’appauvrissement induit par les idéologies et les propagandes de la pensée unique ou de la langue unique (celle du profit, de la publicité, des fondamentalismes religieux ou d’autre nature). La F(f)rancophonie aura une chance importante à l’avenir et un mot décisif à dire dans le dialogue international si elle saura d’abord offrir aux locuteurs du français le sentiment qu’ils appartienent à une communauté ouverte, riche et puissante et, en même temps, si elle saura transmuer le fait de parler une langue en pouvoir propre de résistance, d’action et de création civique, politique, entre les mains de ceux qui, souvent, n’ont d’autres pouvoirs que de parler cette langue.

23 ianuarie 2016

Între vîrste (scenă citadină africană)





Nu părea să aibă mai mult de 22 de ani. Înaltă, uscăţivă, chiar slabă, cu trăsături de fetiţă care se trădau încă în frăgezimea formelor ori în mimica jucăuşă. Ochii zglobii, curioşi şi veseli, străluceau la întîlnirea cu lumea. Vedea totul cu nesaţul unui copil care descoperă, şi nu-şi poate opri niciodată privirea mai mult decît o clipă, alergînd de colo-colo, dintr-o floare în alta a lucrurilor din jur.

În faţa ei, de cealaltă parte a unei mese pentru doi, el putea să aibă în jur de 25 de ani. Tînăr angajat într-o multinaţională sau proaspăt patron. Şi mai înalt decît ea, şi mai slab decît ea, scheletic, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, cu mîini lungi şi degete răsfirate, singurele care păreau a avea o dinamică şi un contact cu ce se întîmpla în jurul lui. Purta un costum gri, şters, de duzină, care-l costase neîndoielnic bani mulţi din salariu şi care-i venea bine totuşi, deşi nu e uşor să te îmbraci cînd eşti un asemenea lungan. O privea din cînd în cînd, mai degrabă din întîmplare; sau chiar din greşeală. Ea însăşi voia să-i evite privirea şi se uita prefăcut preocupată spre o sală în care nu se întîmpla mai nimic. Cel mai adesea îşi atîrnau privirile de telefon, ca un soi de refugiu binevenit, unde iarăşi nu părea să se întîmple, tot din nefericire, mare lucru. Derulau, citeau, îşi citeau, îşi făceau stingheri poze şi apoi şi le arătau unul altuia rîzînd. Mai mult ea lui. Însă totul părea a fi un joc improvizat, jucat să treacă timpul.

Nu aveau prea multe să-şi spună. Iar noi, străini pe veci, spectatori de-o clipă, nu vom şti de ce. Poate pentru că şi-au spus atît de multe înainte ? Sau, dimpotrivă, poate pentru că şi-au spus prea puţine, le-au terminat, şi nu ştiu de unde să apuce firul cel subţire şi deja întrerupt? Oricum ar fi, tăceau îndelung, ocolindu-şi privirile şi evitînd cu sfială orice gest care sa declanşeze reacţii la celălalt. Muzica mergea din ce în ce mai tare, iar ritmurile erau tot mai antrenante. De la mesele alăturate cuplurile se ridicau să danseze. La masa lor, nimic nu anunţa o asemenea posibilitate. Doar, discret, mişcările gurii ei. Nu exista vreo melodie pe care buzele-i cărnoase să nu fie capabile să o reproducă, însoţite de un zâmbet de siguranţă. Din cînd în cînd, atunci cînd ritmul era prea iute, corpul ei se mişca de la mijloc în sus, pe scaun, iar braţele i se desprindeau de corp, în gesturi lente şi lascive, venind parcă din dansurile altor vremuri. Vremurile tinereţii ei, vremuri în care dansa împreună cu prietenele pe ascuns, cel mai probabil în camera închisă pe dinăuntru a vreuneia dintre ele. 

I-am privit îndelung, cu un sentiment amestecat de admiraţie pentru tinereţea lor debordantă şi de tristeţe pentru resemnarea pe care par să le-o impună codurile sociale din ţara lor. Ceea ce credem noi despre ei probabil că se află foarte, dar foarte departe de starea de fapt: dar ne place să credem, înfăşurîndu-i în pînza fină de păianjen a propriei noastre imaginaţii, că ar putea fi, bunăoară, doi tineri care ies pentru prima dată într-o lume atît de selectă. Însă ciocnirea dintre nevoia de a arăta lumii că pot, că îşi permit (mai ales el, că are banii să o invite şi să iasă împreună) şi situaţia cu totul nouă în care se află îi conduce la această paralizie din care nu vor ieşi toată seara: ea trebuie să se poarte, poate pentru prima dată, ca o doamnă, rezistînd cu mari eforturi tentaţiei de a dansa, de a se simţi în largul ei aşa cum obişnuia să fie între fete; el încearcă să pară un domn, dar nu ştie cum, e rigid, pietrificat, dorindu-se mau curînd absent. De teamă să nu facă ceva greşit, preferă să-şi reducă la minimum toate gesturile, rămîne nemişcat, privind cînd spre ea, cînd prin ea sau peste ea. Nici măcar alături, nici măcar spre sală, spre alte mese ori, şi mai grav, înspre pista de dans, de teamă ca nu cumva privirea lui, gesturile lui, întreg corpul lui să se contamineze de la vreo libertate transgresivă pe care să nu ştie cum să şi-o domolească. 

Păreau amîndoi prizonieri. Ea cea dintîi, pentru că – în rochia ei şcolărească, alb cu roşu – venise cu aşteptarea şi cu speranţa de a se simţi bine „în societate”, cu un bărbat; dar şi el era un prizonier, odată ce a acceptat să intre în lumea cea nouă, lumea oamenilor cu bani, cu coduri noi, care trebuie învăţate, dar mai ales trebuie interiorizate, stăpînite, practicate. Deocamdată însă totul e copleşitor: ea nu mai este adolescenta care ar fi vrut să mai poată fi. El nu este încă bărbatul stăpîn pe sine care şi-ar dori să fie deja. Se află fiecare la un mijloc de viaţă, între vîrste. Lucrurile se vor aşeza în matca lor simplă şi liniştită peste puţină vreme: dacă în spatele lor sînt familii (orice va fi însemnînd sau nu iubirea dintre ei), atunci ea va înceta să mai fie copilă, iar el va deveni, forţat, bărbatul care trebuie să fie. Pentru că aşa stau lucrurile în viaţă: numai alungînd copiii din ei, aceşti tineri vor deveni adulţi. Adică vor înceta să fredoneze sau să se mişte de la mijloc atunci cînd stau faţă în faţă la restaurant, despărţiţi de farfurii şi împreunaţi de nota de plată. Vor dansa unul cu celălalt atunci cînd toată lumea dansează şi, mai ales, vor învăţa să tacă împreună atunci cînd îşi vor fi spus totul înainte de a se aşeza la masă.

15 ianuarie 2016

Claude Aubé - Le parfum de Soumbedioune (4)


1. En Afrique, tout le monde va bien





4. L’esprit des lieux

A Dakar, pour le touriste qui veut conserver un souvenir ethnique de sa visite, il existe un lieu incontournable, et bien achalandé : le village artisanal. Il se situe en bordure de la plage de Soumbedioune et rassemble de nombreux artisans … et vendeurs qui proposent toutes sortes de souvenirs : en bois, des statues, des tissus, des colifichets, des magnets, de tout… Il faut savoir qu’ici, les prix proposés sont incommensurables ! Rien de ce qu’on te propose ne représente le prix réel et tu dois négocier ! Négocie avec ceux que tu sens artisans… oublie ceux qui ne sont que des vendeurs mais je n’ai pas recette pour t’aider à les différencier ! J’y ai rencontré le responsable des artisans comme il se proclame lui-même, Papa Dieng, un type sympathique qui m’a demandé des photos… et m’a vendu une statue « authentique » particulièrement chère !

11 ianuarie 2016

Claude Aubé - Le parfum de Soumbedioune (3)

1. En Afrique, tout le monde va bien



3. Autour de Dakar : de Gorée au Lac Rose



Un moment que j’attendais ici, à Dakar, c’était de visiter cette île mythique de Gorée ! J’en avais tant entendu parler, j’en connaissais tant l’histoire, je savais aussi comment les noirs avaient transfigurés l’histoire. Pour eux, les seuls responsables du commerce triangulaire étaient les blancs ! Dommage qu’ils aient oubliés que les premiers instigateurs du commerce des noirs, ce furent les noirs eux-mêmes, dans les villages de brousse où ils razziaient les paysans pour les vendre sur la côte ! Mais tout ça c’est l’histoire et on ne veut plus vraiment en parler…