Atunci când Preşedintele Consiliului
Rectorilor din România, dl. Sorin Cîmpeanu, face următoarea afirmaţie:
„Problema plagiatului trebuie rezolvata.
Haideti sa ne gandim cati sunt afectati de aceasta problema. Au fost 67.000 de
titluri de doctor eliberate in perioada 1990-2016. Problema a fost semnalata la
2, 5, 10, 20, 50, 60 de cazuri din 67.000, unu la mie. Coroborat cu cei care
intra pe portile unei universitati, cati ajung sa urmeze studii doctorale si sa
le finalizeze? Unu la suta.”
(http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21340313-sorin-campean…)
o face ca om politic şi nu ca rector al unei
universităţi. Omul politic calculează procentul de plagiate din ansamblul
doctoratelor – calcul de altfel aproximativ şi lipsit de orice fundamentare
alta decât retoric-impresionistă – şi ajunge la concluzia că unu la mie din cei
unu la o sută înseamnă foarte puţin, atât de puţin încât „problema plagiatului”
pare aproape rezolvată prin lipsă de însemnătate.
Înşiruirea de la 2, la 5, la 10… la 60 nu are
nicio relevanţă. Nu ştim în acest moment câte dintre cele 67.000 de doctorate
sunt plagiate. Poate 600, poate 6.000, poate 60.000. Dar nici măcar aceste
cifre nu au relevanţă în sine. Ceea ce face relevantă din punct de vedere
academic şi politic „problema plagiatului” sunt următoarele aspecte:
1. Că aceste plagiate nu au fost identificate
la nişte doctoranzi oarecare, ci la o parte din membrii Guvernului României, la
senatori, deputaţi, primari etc.;
2. Că, odată descoperite, ele nu au condus ÎN
NICI UNUL DINTRE CAZURI, la demisii de onoare. Între furtul intelectual masiv
şi dovedit şi onoare s-a produs un decuplaj, iar această lipsă de onoare
funcţionează de la vârful guvernului până la elevul de gimnaziu care copiază de
pe referate.ro. Cu alte cuvinte, prin refuzul demisiei în caz de plagiat, de
acum înainte orice elev sau student din România se va simţi îndreptăţit să fure
şi va pretinde să nu fie pedepsit pentru asta.
3. Că, descoperindu-le, am descoperit cu toţii
(ca şi cum nu am fi ştiut…) că în spatele lor se află o întreagă industrie
para-academică a diplomelor în vederea obţinerii de foloase necuvenite în
spaţiul academic şi mai ales în cel neacademic.
4. Că această industrie a furtului intelectual
este transversală şi organizată pe baze politice. Şi că, prin ea, universitatea
s-a predat de bună voie şi în mod interesat în braţele politicii zilei.
5. Că prin dovedirea plagiatelor la cel mai
înalt nivel al vieţii politice, şi mai ales prin refuzul de a-şi depune
demisiile de onoare, plagiatorii au adus prejudicii grave de imagine României,
sistemului academic românesc şi cercetătorilor oneşti care au obţinut doctorate
în România, asupra cărora s-a aşezat pentru multă vreme şi cu consecinţe greu
de calculat umbra îndoielii şi a furtului intelectual.
6. Că deşi furtul a fost intelectual şi s-a
petrecut în spaţiul academic, toate tentativele de apărare, dar şi de negare a
lui şi toate încercările de muşamalizare a lui s-au politizat, închizând astfel
cercul vicios deschis de gestul tot politic al obţinerii lui.
Nu, problema plagiatului nu e deloc una de
statistică, ci una eminamente politică, de politică publică, de politică internă,
dar şi de politică externă; ea ar fi la fel de mare şi de gravă şi la 1
plagiat, dar şi la 60.000 de plagiate, dacă pentru a-l muşamaliza pe acela unu
este nevoie ca un ministru improvizat şi agramat să ajungă în situaţia de a
umili întreg mediul universitar desfiinţând o comisie suverană, formată din
eminenţi profesori, chiar în timp ce decidea asupra plagiatului, tocmai pentru
ca această comisie să nu-şi poată pronunţa verdictul.
Iar despre „câţi sunt afectaţi de această
problemă”, într-adevăr, din punct de vedere al calculului electoral, se pare că
afectarea (sau afecţiunea) nu pare gravă. Gravă este însă aruncarea
responsabilităţii „problemei plagiatelor” pe cei care le-au descoperit, ca şi
cum Emilia Sercan sau Sidonia Bogdan ar fi de vină pentru marasmul politic şi
complicităţile durabile de natură infracţională care ţin loc de guvernanţă
pentru unele instituţii de învăţământ superior.
„Ce imagine aruncăm asupra celorlalte 99.000 de persoane care intră în
sistemul universitar” în situaţia în care prim-ministrul României, doi miniştri
de interne, dintre care unul el însuşi conducător de doctorate plagiate, precum
şi alţi oameni care decid pentru soarta ţării au decis cu ceva timp înainte că
se cuvine să fure ca să urce în ierarhia socială? Despre ce imagine e vorba?
Despre imaginea plagiatului sau despre imaginea dezvăluirii plagiatelor?
Amândouă sunt dezagreabile şi cu amândouă se poate „arunca” în bieţii studenţi
nedaţi la imagini violente. Iar cei care aruncă imaginea plagiatului nu sunt
absolut deloc aceiaşi cu cei care aruncă imaginea dezvăluirii plagiatului şi a
sistemului putred care îl susţine. Domnul rector, în calitatea domniei sale de
preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor, are înalta datorie etică de a
„arunca” în studenţi doar cu imagini ale probităţii profesionale, printre care
şi aceea a dezavuării plagiatelor şi a găsirii de soluţii la prăbuşirea
încrederii în cercetarea doctorală românească. Iar faptul că ar dori să nu
aruncăm cu nici un fel de imagini în studenţi nu mai este o dorinţă (sau o
decizie) deontologic universitară, ci una interesat-politică, atâta vreme cât
plagiatele şi furtul intelectual sunt – cu sau fără imagini aruncate – una
dintre bolile reale şi profunde ale sistemului academic românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu