Universitatea lambda

După o serie de conferinţe, ateliere şi seminarii ştiinţifice, zise interdisciplinare, pe care le organizez de aproape doi ani la Cluj şi la care audienţa n-a depăşit niciodată mai mult de cincisprezece persoane, pot avansa cîteva idei în chip de diagnostic al stării mediului universitar românesc. Spun fără teamă „diagnostic”, împrumutînd acest termen din limbajul medical, pentru că devenirea spaţiului academic şi ştiinţific din ultimii ani are ceva dintr-o boală, dacă nu dintr-o patologie.

Demisia cvasi-generală a profesorilor şi studenţilor, dezinteresul aproape complet faţă de orice eveniment capabilă să provoace cunoaştere, dezbatere, reflecţie colectivă este consecinţa echivocurilor şi simulacrelor pe care le promovează actualul sistem universitar. Echivocuri în ce priveşte misiunea însăşi a universităţii: părăsind cu entuziasm modelul „vetust” al şcolii humboldtiene, ca loc privilegiat al Bildung-ului, deopotrivă formare şi informare, universitatea nu a devenit un proiect unitar, coerent şi demn de încredere, după chipul şi asemănarea societăţii postcomuniste. Ruptura între formare şi informare pare mai profundă ca niciodată şi aceasta mai ales decît soluţia miraculoasă numită „procesul de la Bologna” se dovedeşte a fi un cal troian: informarea se presupune că duce spre cercetare şi doctorat, formarea spre cariere de succes. Amîndouă căile sînt însă numai pe jumătate (şi prost) realizate: pe de o parte, articularea între absolvenţi şi piaţa muncii e îndoielnică. Licenţele şi masterele zise profesionale se mulţumesc să înscrie an de an zeci şi sute de studenţi plătitori de taxe, pregătiţi superficial, în masă, pentru joburi provizorii, dar care îmbogăţesc facultăţi şi profesori care au şansa de a fi la modă cu denumirile pompoase pe care le propun. Oricine poate constata că astăzi, calitatea actului didactic şi a pregătirii e invers proporţională cu numărul studenţilor înscrişi în aceste forme de pregătire; desigur, nimic nu garantează, pe de altă parte, că masterele cu număr mic de studenţi produc calitate. Facultăţi întregi, cum este dreptul sau ştiinţele economice, în mare parte şi ştiinţele politice, s-au repliat pe producţia masivă, pe bandă rulantă de presupuşi tehnicieni şi experţi, renunţînd, contra unei recompense financiare substanţiale obţinute prin taxe, la orice pretenţie de recunoaştere ştiinţifică sau de reflecţie teoretică.

Nici pe latura informării şi a cercetării fundamentale sau aplicate lucrurile nu stau mai bine: alte facultăţi care au făcut odinioară prestigiul universităţii şi au produs cunoaştere, teorii, discursuri etc. (şi mă gîndesc aici la filosofie, litere, matematică, fizică etc.) se zbat azi între nostalgia unor modele perimate (însoţită de orgoliul autostimulat în medii restrînse) şi disperarea încadrării în criterii procustiene de evaluare şi de recunoaştere internaţională. Din această zbatere se nasc doar apatia şi sărăcia. 

Din toate acestea se naşte studentul nou, preocupat să obţină o diplomă cît mai uşor (chiar dacă pentru ea trebuie să plătească un preţ tot mai mare, suportat de familie şi tot mai mult azi de studentul însuşi, angajat în joburi precare), prea puţin interesat de orice se află în afara obligaţiei formale de a urma un curs şi de a obţine un anumit număr de credite, lipsit de atitudine critică faţă de calitatea formării lui, faţă de pregătirea profesorilor lui, faţă de mediul academic în general. Soldat conştiincios şi tăcut, va termina cei trei, patru sau cinci ani de facultate lăsînd cît mai puţine urme, deranjînd cît mai puţin un sistem mulţumit de sine, trecînd prin evaluări simpliste, dacă nu de-a dreptul contrafăcute, ştiind însă că de prezenţa lui anonimă la cursuri şi pe foile de examinare depinde finanţarea cutărui departament sau cutărei facultăţi şi exploatînd în propriu-i interes calitatea sa de unitate numărabilă într-o statistică.

Cu doar cîţiva ani în urmă organizam conferinţe şi manifestări ştiinţifice, chiar în limbi străine, la care sălile erau neîncăpătoare. Astăzi, suflă vîntul chiar şi la cursuri, holurile universităţii sînt cel mai adesea pustii, iar conferinţele, indiferent de tema lor, nu atrag nici măcar interesul celor rătăciţi pe holuri. Plusvaloarea cunoaşterii, suplimentul de informaţie ştiinţifică sau de reflecţie nu stimulează, nici măcar nu deranjează creierele unor generaţii întregi pregătindu-se să devină piese de schimb cu valoare limitată, nicicînd şi de nimic garantată, într-o maşinărie infernală de făcut profit. Această pregătire începe din universitate, punîndu-şi la încercare capacitatea de supravieţuire în condiţii limită de simulacru generalizat şi de autoiluzionare.