Puține momente ar fi fost mai nepotrivite în ultimii
doisprezece ani pentru preluarea de către România a președinției Consiliului
Uniunii Europene. În puține alte împrejurări țara noastră ar fi fost atât de
nepregătită pentru coordonarea activității echipei ministeriale europene decât
la începutul acestui an.
Președinția rotativă a Consiliului UE este un exercițiu de
maturitate pentru fiecare dintre statele membre. Fiecare țară, prin guvernul și
instituțiile sale cu responsabilități europene, este invitată să coordoneze,
adică să preia pe umerii săi sarcina coordonării dosarelor europene. Este un
gest de curtoazie față de ceilalți membri și de maximă responsabilitate
deopotrivă. Țara care prezidează Consiliul are nobila misiune de a contribui,
prin expertiza sa proprie, prin abnegația și efortul său, la consolidarea
instituțiilor europene, a coeziunii, a securității și a forței UE.
Unde ne aflăm noi însă în raport cu această misiune? Pentru
a rămâne eleganți în exprimare, să spunem că nepregătirea României poate fi
identificată pe cel puțin trei niveluri.
1) Calitatea slabă a echipei
guvernamentale.
Nu e un
secret pentru nimeni că România s-a procopsit de cel puțin un an încoace cu un
guvern de oameni foarte prost pregătiți în domeniile lor (asta în cazul în care
au „domenii ale lor” – dar avem miniștri care se pricep la cinci domenii,
adică, să fim sinceri, la nimic). Acest guvern a reușit performanța de a aduna
laolaltă niște figuri atât de șterse și de nepricepute încât nimic din ce face
nu reușește să șteargă impresia că el este doar o interfață a unui grup mult
mai puternic, mult mai obscur, care îl manevrează după alte interese decât cele
ale guvernării țării. Singura calitate prin care se remarcă aproape toți dintre
acești miniștri este nesfârșita lor servilitate și elasticitate morală în fața
unui șef resentimentar și profund antieuropean.
Ceea ce pare, de asemenea, evident, privindu-i și auzindu-i
pe guvernanți, este că aproape niciunul nu este capabil să se exprime într-o
limbă de mare circulație. Iar atunci când o fac, am văzut recent, o fac pentru
a apăra poziții care îi revoltă profund până și pe jurnaliștii occidentali.
Oamenii aceștia, cu educație generală mediocră, nu au avut nici ocazia, dar
nici înzestrările personale îngăduindu-le să stăpânească engleza, franceza sau
o altă limbă. Care pot fi calitățile intelectuale ale unei persoane care s-a
aflat săptămânal, vreme de nouă ani, într-un mediu multilingvistic, și să nu
fie nici capabilă și nici dornică să deprindă măcar rudimentele uneia dintre
limbile utilizate la Bruxelles și Strasbourg? Care este respectul pe care l-a
arătat colegilor din toate celelalte țări în acești nouă ani astfel încât să nu
dorească să schimbe o vorbă cu ei, să poarte o conversație, să se întrețină
într-un mediu informal, fără interpreți, cu unul sau altul dintre
europarlamentarii de acolo? Şi ce ne-ar putea convinge că această persoană a
avut o revelație proeuropeană acum, după ce vreme de nouă ani nu a contribuit
cu nimic la bunul mers al Europei?
În același timp, ignoranța lingvistică este ignoranță tout
court. Pentru a cunoaște dosarele europene, pentru a participa la dezbateri și
decizii cu o contribuție semnificativă nu e de ajuns să-ți sufle cineva în
permanență în ureche versiunea românească a ce se discută. Şi nici măcar nu e
de ajuns să ai, mai puțin în slujba ta, cât în slujba țării, o echipă de
diplomați și de experți de mare calitate profesională, dar care sunt copleșiți
de muncă și umiliți cu fiecare apariție sau cu fiecare rostire elucubrantă a
unor personaje atât de exotice cum sunt unii dintre membrii acestui guvern.
2) Discursul
echivoc al actualei puteri
România a reușit să provoace un disconfort general și o
confuzie completă în rândul partenerilor europeni din cauza discursului politic
de la București. Delirul verbal al lui Liviu Dragnea, acompaniat de fidelii săi
servitori politici și mediatici, încearcă de doi ani încoace să indice Europa
ca vinovatul principal al eșecurilor și incoerențelor guvernării de la
București. Replierea pe un suveranism primitiv, copie de proastă calitate a
celui maghiar sau polonez, este menit mai degrabă să ascundă incompetența și
corupția decât să demonstreze vreo oarecare poziționare fermă în dezbaterile
europene. Volutele proeuropene și neconvingătoare ale doamnei Dăncilă intră
zilnic în coliziune cu tonul agresiv al autopropușilor câini de pază ai puterii
naționale și pretins patriotice. Nu mai departe decât în legendara seară de la
Ateneu, discursul dezlânat al prim-ministrului în favoarea Europei nu a putut
șterge impresia provocată de alegațiile rostite în engleză și în română de
ceilalți reprezentanți ai puterii, manifestări ale unei frustrări împodobite cu
cereri imperioase de respect. Fie acești oameni nu înțeleg spiritul
construcției europene, fie cultivă înadins o duplicitate menită să tulbure
reperele unei populații oricum debusolate și deja împrăștiate acum în toate
colțurile Europei.
A cere mai mult respect și mai multă demnitate din partea
Europei – atunci când tu nu-i respecți valorile, atunci când îți disprețuiești
și îți umilești cetățenii, atunci când prin sute de intervenții brutale schimbi
sensul dreptății exclusiv în favoarea infractorilor, atunci când numești în
toate funcțiile de responsabilitate publică oameni incompetenți, imorali și
corupți – este doar un exercițiu retoric, sărăcăcios și manipulator, care nu
poate să țină loc de invitație la dialog cu Europa.
3) O putere
străină spiritului european
Dincolo – sau, mai degrabă, dincoace – de calitatea modestă
a actualilor guvernanți și de discursul ei monoton, există o nepregătire și o
neînțelegere de fond a puterii actuale în privința conducerii Consiliului
Uniunii Europene pentru acest mandat de șase luni. Pentru prima dată de când
suntem membri UE ni se cere să participăm, să dăm, nu să primim. Aderarea la UE
și primii ani în Uniune au fost ani în care am rămas prinși inerțial în aceeași
logică a cerutului, a ajutorului, a discursului despre ce poate să facă Europa
pentru noi, cu ce ne poate susține, cum ne poate da bani etc. Foarte puțin s-a
discutat în acești doisprezece ani despre contribuția României la proiectul
european. Nu contribuția financiară stabilită prin consens european, nici
contribuția prin europarlamentari și nici măcar contribuția prin cele câteva
milioane de români care, forțați sau de bună voie, au ales să lucreze și să
trăiască în celelalte țări europene. Ci contribuția noastră ca forță care
contribuie la dezvoltarea proiectului european, participarea noastră activă și
vizibilă la reflecția asupra dosarelor majore ale Uniunii. Pe fondul
incoerențelor și slăbiciunii politicii interne, România a reușit foarte rar să
exprime un punct de vedere ferm, să ofere scenarii alternative și soluții la
situații dificile prin care a trecut și trece Uniunea. Iar astăzi, când trebuie
ca țara noastră să coordoneze și să modereze dezbateri cruciale privind
viitorul Europei, vocea oamenilor competenți din România capabili să o facă
este sufocată de cacofonia zgomotoasă a unui guvern preocupat mult mai mult de
problemele penale ale conducătorilor săi decât de destinul Europei.
Uniunea europeană este o construcție sofisticată și
prin aceea că la edificarea ei au contribuit, prin efortul lor și prin credința
lor fermă, popoare și lideri politici care au scris istoria recentă a acestui
continent. Noi suntem azi membri ai UE tocmai pentru că aceste popoare și
acești lideri politici au crezut în vocația noastră europeană. România nu are
de ce să ceară respect acestei construcții, ci trebuie să-și dea jos costumul,
așa cum o fac milioane de cetățeni ai ei răspândiți în toate țările europene,
să îmbrace salopeta și să pună umărul la întărirea acestei construcții. Şi mai
trebuie să înceapă ea, guvernând Europa, să respecte – în relația cu toți
cetățenii europeni și mai ales cu proprii cetățeni – valorile pe care s-a
edificat Uniunea și care ne țin împreună, în ciuda tuturor.
