Presa sportivă – între iresponsabilitate şi instigare la violenţă

Urmăresc de ani buni transformările şi degradarea prin care trece presa sportivă din România şi devin tot mai convins că este unul din responsabilii morali ai violenţei care se manifestă în spaţiul nostru public.

Cauzele evidentei asocieri dintre lipsa de calitate a actului jurnalistic şi violenţă (verbală şi fizică) vulgaritate, xenofobie, rasism, şovinism sînt accesibile oricui: slaba pregătire profesională a jurnaliştilor, goana după rating cu orice preţ, interesele financiare individuale şi de grup etc. Este la fel de evidentă şi lipsa de deontologie profesională, care îngăduie, cu ocazia oricărui articol „şocant”, „senzaţional”, „incredibil”, deversarea sub formă de comentarii şi sub protecţia anonimatului a celor mai extremiste idei care se pot naşte şi exersa în societate. Obiecţia care se aduce acestei „libertăţi de exprimare” este că spaţiul virtual permite decompresarea, defularea unor pulsiuni care, odată ce capătă forma scrisă a unor comentarii individuale, nu se vor mai manifesta în lumea reală. O obiecţie greşită pentru că defularea în cauză nu face decît să întreţină prejudecăţi, stereotipuri şi intoleranţă, legitimînd astfel exprimarea prin pulsiunile primare ca o falsă formă de drept cetăţenesc a miilor de anonimi pentru care cetăţenia se reduce la înjurături.

Această situaţie este şi mai clară în cazul relatărilor despre echipele de fotbal clujene. Din clipa în care CFR Cluj a promovat în prima ligă, şi mai cu seamă după ce a devenit o echipă incomodă pentru echipele bucureştene, presa sportivă a reactivat coarda naţionalistă a conflictului dintre „adevărata reprezentantă” a Clujului (Universitatea, pentru că echipă românească”) şi echipa de „mercenari” şi „unguri” (CFR). În martie 2009, un ziarist de la Gazeta sporturilor putea să vorbească despre „enclavizarea” din Gruia şi despre „patria devenind ciumă” pentru „unii”.

Mai recent, pana mediocră a lui George Stanca se răcorea înjurînd literalmente într-un material ce se pretinde pamflet şi încheindu-şi apoteotic textul în termeni de „Kolozsvar”, „Ferar”, nume ce ar fi confiscat românitatea, pierzînd astfel orice urmă de legitimitate..

Tema deficitului de românitate este reluată într-un nefericit interviu cu Mircea Lucescu, pentru care, la fel, CFR nu este o echipă românească „atîta timp cît nu are nici un român în echipă”.

În fine, pentru a nu multiplica exemplele, în aceeaşi Gazetă a Sporturilor, junele Alin Fornade publică în 4 mai 2010 un interviu cu istoricul Gheorghe Bodea, fost cercetător „istoric-activist” la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R. (I.S.I.S.P.), recunoscut pentru naţionalismul său, alături de alţi istorici din aceeaşi şcoală naţionalistă de istorie de la Cluj pusă în slujba propagandei comuniste a lui Ceauşescu. Gheorghe Bodea, care are, printre altele, meritul de a fi scris o impresionantă istorie a clubului Universitatea, declară pentru ziar că „CFR nu reprezintă nimic pentru Cluj” şi că ar putea-o face numai dacă jucătorii săi ar putea fi născuţi „în Transilvania sau în România”.

Care este însă rostul unor asemenea articole de presă? În ce fel contribuie ele la o mai bună înţelegere a sportului sau la o improbabilă informare neutră, obiectivă a cititorilor? Nu discut aici opţiunile fireşti ale jurnaliştilor în favoarea unei echipe sau a alteia, după cum nici nu discut nici justeţea sau aberaţia afirmaţiilor făcute de ei.

Ceea ce trebuie însă discutat şi criticat în modul cel mai răspicat este potenţialul de extremism şi de intoleranţă pe care asemenea intervenţii scrise îl creează în rîndul unui public cît se poate de eterogen şi de vulnerabil, un public (mai ales tînăr, needucat în spiritul critic) care crede încă în ceea ce se scrie la ziar şi care-i tratează pe jurnalişti drept nişte voci autorizate şi bine informate.

Putem merge pînă departe cu căutarea surselor unui astfel de jurnalism iresponsabil: astfel, nimic nu interzice să vorbim despre naţionalismul latent, despre lipsa de cultură a dialogului, a respectului, chiar a toleranţei (oricît de uzat şi deci de suspect poate fi acest termen) în societatea românească postcomunistă, un naţionalism extremist care se activează cu deosebire în perioade de criză, atunci cînd reperele valorice sînt zdruncinate, cînd idoli puşcăriabili pot să ocupe scena, iar un sistem mediatic cinic, obsedat de profit, va exploata fără nici un fel de scrupule tot ceea ce este excentric, monstruos, ilegal.

Am putea, de asemenea, să invocăm aici (dar asta e o poveste mult mai lungă, ce merită tratată analitic, separat) şi conservatorismul opiniei publice, carenţele atitudinii civice într-un oraş precum Clujul, care a putut, cu toată pletora sa de mari intelectuali şi figuri savante şi cu toate pretenţiile sale europene, să menţină un primar de extremă dreaptă vreme de 12 ani în fruntea administraţie locale, taxîndu-i cu condescendenţă şi laşitate gesturile provocatoare şi dispreţuitoare la adresa cetăţenilor oraşului.

E bine ştiut, şi de multă vreme, că fotbalul a încetat să fie un sport: el este o afacere, o maşinărie de spălat bani, un loc de excelenţă al corupţiei, un fenomen social, un spectacol pentru vedete efemere, un spaţiu de propagandă politică şi economică, un spaţiu de manifestare a frustrărilor individuale şi comunitare. E la fel de bine ştiut că grija presei sportive nu este – decît cu rare şi cu atît mai apreciabile excepţii – de a informa corect ori de a reda fotbalului o dimensiune sportivă care-i lipseşte de multă vreme (dacă a avut-o vreodată).

Cu toate acestea, nu putem în nici un fel anticipa efectele reale ale acestui gen de a face presă: inclusiv moartea sau rănirea gravă a unor oameni devine, ca urmare a violenţei jurnalistice, tot o ştire aducătoare de rating. Consecinţe tragice despre care aceiaşi jurnalişti vor scrie cu aceeaşi emfază şi lipsă de responsabilitate.