Papan sau despre (in)toleranţă (Eu când vreau să fluier, fluier, partea a II-a)

Articolul lui Florin Şerban, „Scârbă”, publicat pe blogul ziarului Gândul a provocat reacţii extreme în rîndul cititorilor, a căror sensibilitate s-a trezit brusc la invocarea „problemei ţigăneşti”. De la intoleranţa faţă de ţigani şi propuneri de exterminare, trecînd prin numirea regizorului drept ţigan, el şi toată etnia lui, pînă la pateticele regrete că nu sîntem suficient de creştini cu aceşti năpăstuiţi, în vreme ce-i iertăm la fel de creştineşte pe marii corupţi – reacţiile sînt toate pasionale şi pulsionale, populate de imagini tari, scene de violuri, familii amarîte de la ţară care nu fură, soţii de ambasadori decăzuţi etc.

Subiectul articolului şi al comentariilor este încă unul fierbinte, nu a încetat să fie astfel, tocmai pentru că în jurul lui se practică dintotdeauna (de cînd această problemă pretinde că se pune) dublul discurs şi, pe cale de consecinţă, ipocrizia.

Îmi propun doar cîteva reflecţii în marginea acestui subiect, profitînd de şansa de a-l fi cunoscut şi de a-l cunoaşte bine pe Florin Şerban, onorîndu-i în acest fel filmul.

1. Textul său, trădînd de bună voie o afectivitate îmbrăcată estetic şi transcrisă literar, este un text despre mecanismele excluderii în societate. Papan este pretextul unei asemenea dezbateri. Un pretext care nu rezistă confiscării dezbaterii şi mutării ei în discursul toleranţei. Florin Şerban are experienţa lucrului de zi cu zi cu excluşii deveniţi infractori, o experienţă depusă pe o formaţie filosofică solidă, interogativă şi critică, dar şi pe o formaţie artistică de excepţie în şcolile americane. Scîrba lui e justificată şi este bine explicată în text, nu revin asupra ei. Manipularea spectaculară din media românească, cea mai eficientă industrie actuală de produs clişee şi stereotipuri, recuperează şi sărăceşte cu o viteză şi o eficienţă nemaiîntîlnită – în tuşe grosolane, voit exagerate – orice subiect demn de interogaţie. E şi cazul excluderii.

2. Mecanismele excluderii sociale nu au făcut şi nu fac încă obiectul unor cercetări sistematice, de profunzime, în cultura română. Societatea zisă liberală construită pe scheletul constrîngător al economiei de piaţă, se alimentează din dinamica normativizării şi normalizării. Prima impunînd norme formale şi generale de includere/excludere, cea de a doua legitimînd comportamentele şi reprezentările majorităţii, prin uniformizare şi printr-un fals respect al diferenţei şi drepturilor minorităţii. O societate în mişcare browniană accelerată, în care nu e loc de învinşi, de looseri, de nerentabili, înlocuiţi numai decît de învingători temporari, de indivizi de succes efemer(i), modele pentru ceilalţi. Nu dispunem încă de instrumente teoretice şi nici de aptitudinile epistemice pentru a cerceta spiralele excluderii, care sînt transversale în societatea românească, aşa cum sînt în orice societate guvernată de legitimarea prin eficienţă economică şi prin bunăstare materială. În fiecare etapă a vieţii, cu fiecare instituţie prin care trecem, ne punem la încercare, trecem probe şi examene, intrăm în norme sau rămînem în afara lor, sîntem incluşi sau excluşi. Nu orice eşec este excludere, se înţelege. Dar e de studiat, pentru că rămîn încă necunoscute, mecanismele unei spirale a excluderii, a cărei declanşare este consecinţa reunirii unor circumstanţe mai mult sau mai puţin probabile, mai mult sau mai puţin grave. În alte cuvinte, de ce o excludere atrage după sine o alta, şi mai gravă, care la rîndul ei produce încă una, şi aşa mai departe. Sărăcia, anaflabetismul, contextul infracţional, predispoziţiile genetice (horribile dictu), starea de sănătate etc. etc., oricare din aceste condiţii, mai multe împreună sau chiar toate, pot sau NU pot declanşa o asemenea spirală a excluderii. În cazul lui Papan, această spirală s-a declanşat foarte devreme, Florin Şerban o descrie plastic şi convingător în textul său.

3. De ce devine începutul lucid de discuţie despre excludere o gîlceavă pasională despre toleranţă şi intoleranţă?

Motivul este unul simplu şi el se numeşte putere. Mecanismele de excludere sînt unul din instrumentele cele mai eficiente si mai fascinante de exercitare a puterii într-o societate. A unei puteri instituţionale sau non-instituţionale. Altfel spus, la fiecare nivel, în fiecare nod în care se stabilesc relaţii între indivizi, grupuri, instituţii. De fiecare dată cînd o persoană exercită o putere (părinte, profesor, medic, poliţist, judecător, ori simplu gardian, funcţionar public), ea îşi va manifesta vizibil această putere prin capacitatea de a exclude, prin interdicţii, sancţiuni, pedepse, refuzuri. La rîndul ei, o majoritate îşi exercită puterea asupra unei minorităţi sau mai multora prin aceeaşi „lege” a includerii/excluderii şi care se exteriorizează prin fixarea de praguri de toleranţă. Toleranţa, ne-o spunea şi Derrida în alt context, este o falsă generozitate şi ospitalitate, tocmai pentru ca este locuită, virusată de putere. Devenim generoşi, ospitalieri cu ceilalţi doar între anumite limite – ceea ce dă, desigur, coerenţă şi siguranţă vieţuirii în comun. Dar, pe de altă parte, toleranţa este ipocrită tocmai pentru că generozitatea şi ospitalitatea sînt posibile numai în măsură în care avem o anumită putere de partea noastră: de a închide o uşă, de a da afară pe cineva, de a pedepsi pe cineva care nu se comportă aşa cum propunem sau impunem noi. Ştim prea bine că în practică nu e posibilă o ospitalitate necondiţionată, aşa cum prescrie la nivel de principiu Derrida. Aceasta trebuie doar să ne atragă atenţia asupra condiţiei care ne îngăduie să jucăm jocul toleranţei, şi anume situarea pe o poziţie de forţă. Niciodată cel slab nu este tolerant faţă de cel puternic. Numai cel puternic poate fi tolerant cu cel slab; „poate” în ambele sensuri ale cuvîntului: vrea şi are capacitatea să fie astfel.

4. În naivitatea mea catalogată uneori drept „social-democrată”, rămîn siderat, chiar înspăimîntat, de uşurinţa, chiar de reflexul propunerilor – venind nu doar din partea anonimilor de pe forumuri şi bloguri – de exterminare, gazare, ghettoizare sau exilare a acestei „adunături de hoţi, violatori, cerşetori etc.”. O etnie despre care se spune că „are în sînge” furtul, crima… Imaginea sîngelui, ca determinare genetică cu neputinţă de modificat, ne scuteşte, e adevărat, de mult efort de gîndire. Dar dacă nu admitem imediat această imagine cu accente rasiale sau rasiste, trebuie să admitem în schimb o altă idee, şi anume aceea a eşecului unei întregi societăţi, al unui stat precomunist, comunist şi postcomunist, şi mai ales al instituţiilor sale cele mai reprezentative de a rezolva pe termen lung, cu proiecte viabile, probleme de excludere şi de intoleranţă.

Problema aici nu se pune în termenii vinovăţiei unuia sau altuia, a mai multora, faţă de soarta ţiganilor şi nici în termenii soluţiilor extreme la cazuri extreme. Pe acest teren, pistele sînt mereu false, sterile, dacă nu periculoase (Exemplu: „Eu nu sînt vinovat că Papan a furat din apartament după ce a ieşit din închisoare şi a turnat filmul; prin urmare, nu văd de ce ar trebui să asum vreo responsabilitate sau să plătesc un preţ individual sau social pentru fapta lui. Pe de altă parte, există instituţii ale justiţiei, chemate să facă dreptate socială şi să repare dauna produsă prin pedepsirea celui vinovat”. Alt exemplu, preluat textual de intervenţiile de pe blogul lui Florin Şerban: „Daca o viola pe fi-ta, sau iti omora nevasta, ca il prinsese in apartamentu tau la furat, mai erai poet, mai draga autor lacrimogen habarnam?”).

Socialmente vorbind, pe termen scurt e mai ieftin şi mai concret să pedepseşti, să închizi, să excluzi. Pe termen lung, însă, ne aflăm în situaţia produsă de acest calcul economic pervers al excluderii şi pedepsirii. Închisoarea este azi prima sursă de infracţiune, aşa cum spitalul era (şi mai este?) după cum o spunea acum mai bine de o sută de ani Pasteur, prima sursă de infecţie şi mortalitate. Soluţia nu e de a deveni mai toleranţi, mai îngăduitori, mai relativişti (nu-i aşa, unde toţi fură, într-o ţară cu corupţie endemică şi cu strategii de succes prin tunuri, oportunism, mită etc.) în aprecierea infracţiunii, şi nici, dimpotrivă, mai intransigenţi în pedepsire, ci – printr-un proiect social de anvergură, sprijinit instituţional şi cultivat prin educaţie sistematică, prin denunţarea imposturii, a incoerenţei şi dublului discurs – de a preîntîmpina, de a evita sau sancţiona germenii excluderii, de la prejudecăţile cotidiene şi practicile cele mai banale, în care fiecare sîntem invidioşi pe celălalt că e mai descurcăreţ, pînă la acţiunile instituţiilor publice care cultivă discursuri poliţieneşti sau securizante şi deci teama ca sursă de legitimare a intervenţiilor în forţă împotriva unui celălalt periculos. Un secol XX al urii de rasă şi de clasă a dovedit – prin crime în masă – că o societate nu devine mai bună, mai fericită, mai bogată eliminînd fizic din sînul ei acea parte considerată dăunătoare.

În ultimii douăzeci de ani, pot fi relativ uşor identificate cauzele excluderii şi intoleranţei. Nu e loc aici de un asemenea inventar. El merită cu siguranţă să fie făcut. Priviţi doar spectacolul mediatic zilnic, fabricat cu bună ştiinţă, în dispreţ faţă de orice moralitate publică şi testînd mereu limitele legalului şi moralului, priviţi spectacolul meschinăriei şi ticăloşiei aducătoare de rating, al violenţei (psihologice, verbale, de imagine, de sunet, de situaţie), produse în mod calculat, în doze atent prescrise, pentru a zdruncina încă o dată şi încă o dată sensibilitatea tot mai fragilă, conştiinţa tot mai obosită şi mai deprimată a omului de rînd, a cărui atenţie scade exact pe măsura bombardamentului la care este supus, şi veţi găsi aici una dintre surse (nu singura şi poate nici cea mai importantă, dar foarte activă) a intoleranţei, a urii, a pulsiunii spre exterminarea unei etnii (azi ţiganii, mîine ungurii? Şi poimîine?...), ca soluţie rapidă şi leneşă la un ghem de probleme, de frustrări, de nerăbdări care ne macină pe fiecare în parte şi pe toţi împreună.

La fel cum toate acestea au fost produse în timp, la fel, rezolvarea lor (dacă există rezolvare) va lua mult timp. Cu siguranţă, mai mult decît pedeapsa cea nouă a lui Papan.