Doream să intervin pe acest subiect încă de la postarea cu filosofia în spaţiul public, nu legat numai de filosofie, ci de umanioare în genere.
Noua Lege a Educaţiei “naţionale”, proaspăt aprobată de Guvern, vorbeşte de “idealul educaţional al şcolii româneşti” ce ar consta în “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi asumarea unui sistem de valori care este necesar pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru cetăţenia activă, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.” (art 2.1). Cele două deziderate de final nu intră în logica celorlalte “idealuri”, pentru că pur şi simplu fac parte dintr-un sistem de educaţie cu scop distinct: unul profesional, bazat pe şcoală specializată, destinată producerii de personal pentru un anume sector. “Idealurile educaţionale”, precum “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii etc.” rămân formulări găunoase aici, în măsura în care ele nu mai apar nicăieri în textul legii, iar, în continuare, articolul 4 al legii vorbeşte numai de “educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor” ce are ca finalitate “formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe, deprinderi/abilităti şi atitudini, necesare pentru: a) împlinirea şi dezvoltarea personală prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii; b) integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate”.
Se pare că realizatorii textului de lege s-au inspirat din cărţi, filme sau afişe cu viziuni diferite, chiar opuse uneori, despre educaţie, pendulând, stângaci, între, sau, uneori, chiar confundând dezvoltarea “armonioasă” cu formarea “profesională”. Dincolo de prolixitatea termenilor şi a stilurilor (cred că trebuia să mai citesc pentru a înţelege ‘competenţa’ ca ‘ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinte, deprinderi/abilităţi şi atitudini etc.’), legea nu discerne educaţia profesională de educaţia umanistă, considerând “educaţia profesională a copiilor (?), a tinerilor şi a adulţilor“ ca având drept scop “formarea competenţelor”. În măsura în care, după cum înţeleg, competenţele sunt necesare pentru “împlinirea personală” şi “integrarea socială”, ele ţin de educaţia ne-profesională, generală a copilului şi a tânărului, adică tocmai de educaţia umanistă, cea mai veche şi tradiţională formă a educaţiei, şi nu de şcoala de meserii pentru şcolari sau preşcolari.
Criza educaţională în România vine şi de la acest compromis, de altfel grav, ce permite prezenţa simultană în lege a două viziuni despre educaţie, ce deţin, aparent, puteri inegale. Conflictul dintre profesional şi umanist nu e nicicum nou, a fost discutat pe larg în filosofia modernă a educaţiei. Problema e că legea românească arată procesul de diferenţiere şi particularizare a educaţiei ca având loc în mod haotic, fără a porni de la un plan asumat conştient. Criza curriculei şi a organizării sistemului şcolilor apare încă de la finele sec. XIX, odată cu transformările sociale generate de industrializare. Umanismul a servit întotdeauna la dezvoltarea în fiecare individ a unei culturi generale încă nediferenţiate, a unei capacităţi de a gândi şi a unei abilităţi de a-şi crea propriul destin pe baza unui ideal, pe baza unei educaţii ce are ca fundament exemplul sau modelul. Diviziunea modernă fundamentală între clasic-umanist şi profesional-vocaţional, ţine de o veche şi socialistă dividere între umanismul claselor conducătoare şi caracterul „instrumental” al claselor sociale inferioare (aici mă sprijin pe intuiţiile lui Gramsci). Astăzi, această diferenţă este aparent abolită, în sensul în care idealul claselor conducătoare a fost subminat de necesităţile civilizaţiei industriale şi post-industriale. Necesitatea formativă a clasicismului, ce apare mai ales la nivelul educaţiei primare, e desuetă, însă nimic nu o poate înlocui. Chiar şi un marxist precum Gramsci vede aceasta. În plus, în educaţia formativă, clasa muncitoare are acces la idealul (acum democratic) al unei clase superioare. Chiar dacă clasa superioară dispare cu totul, idealul ei formativ rămâne în modelul ei de educaţie. Paradoxal, nu şcoala profesională încurajează atitudinea civică şi democratică a muncitorului sau a fiului de muncitor, ci umanismul, care-l rupe pe şcolar de mediul său iniţial. Incontestabilul prestigiu al umanismului stă în capacitatea acestuia de a rezista transformării persoanei aşa-numite publice, „educate”, în birocrat. În plus, umanismul are puterea de a crea o rezistenţă conştientă faţă de habitus-uri publice precum demagogia, agramatismul sau inepţia. Şcolile ce satisfac interesele practice, imediate nu fac decât să perpetueze diferenţele dintre clasele sau sub-clasele sociale. Formarea umanistă, dimpotrivă, duce la atingerea unei anume maturităţi intelectuale şi practice şi a unei anumite autonomii în orientare şi iniţiativă (apud Gramsci).
La aceasta mai putem adăuga caracterul de „produs de import” al formării umaniste în România, precaritatea de nivel a educaţiei (chiar umaniste), instabilitatea formelor şi platformelor politice, incoerenţa statutului juridic al educaţiei şi avem o reţetă pentru faliment.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu