Eu când vreau să fluier, fluier – un film şi filosofia (1)

Am aşteptat să treacă o săptămînă de la întîlnirea cu filmul lui Florin Şerban şi cu el însuşi. Prezenţa sa la Cluj pentru premiera filmului a fost şi prilejul unei ceremonii de decernare a titlului (inaugurat chiar cu această ocazie !) de absolvent de excelenţă al Departamentului de Filosofie al UBB.

Dar despre asta a scris şi presa, aşa cum s-a priceput, cel mai adesea sec,  pur informativ, în zilele ce au urmat evenimentelor.

Acum, cîteva gînduri disparate (în episoade):

Faptul că Florin Şerban a terminat filosofia acum 13 ani la Cluj e un lucru pe care ni l-am amintit cu toţii după Ursul de la Berlin. Aşa cum ne-am aminti, cît ne-ar sta în putinţă, de orice alt fost student care a trecut prin facultate de cînd predăm, cu ocazia vreunui eveniment fericit sau nefericit care i se intimpla sau ni se intimpla.

Reamintirea ca proces de recuperare a unor secvenţe din rutinele profesorale, aproape şterse pentru noi, dar care au marcat decisiv existenţele lor, ale fiecăruia sau fiecăreia. Ceea ce ne-ar trimite mult mai departe cu ideea, înspre un soi de responsabilitate a ceea ce am spus, a ceea ce am făcut cîndva, dar de care nu suntem niciodată pe deplin conştienţi.

Faptul că am găsit – ca profesori şi ca facultate – în premiul de la Berlin al lui Florin Şerban un motiv de mîndrie nu are nimic ipocrit, nu e un gest de apropriere brutală a unor merite pe care nu le-am avea, unii sau alţii dintre profesorii de filosofie care l-au format (sau deformat). O mîndrie ce trebuie temperată însă de sinceritatea  brutala si tonica a regizorului: pe de o parte, a uitat ce a făcut în facultate; pe de altă parte, şi drept consecinţă directă, nu există prea multă filosofie ori chiar deloc în filmul său.

Uitarea ca dialectică subtilă a învăţării şi dezvăţării, din care nu rămîne, peste timp, decît o pînză de fond ale cărei tonuri şi nuanţe infinitezimale nu mai pot fi şi nici nu merită descompuse şi identificate pentru a găsi, în interstiţiile lor, sursele marilor gesturi ori decizii de mai tîrziu.

Ce fel de tainică legătură între uitarea a ceea ce am fost, a ceea ce am făcut sau am simţit şi ceea ce suntem azi? De cîtă uitare e nevoie pentru a putea merge mai departe, pentru a nu ne împiedica în amintiri, dar nici pentru a nu cădea în golurile uitărilor de noi înşine, de ceilalţi?