Astăzi, pare a ne spune Jean-Luc Nancy, omul nu mai locuieşte “en poète”, ci “en passant”. Măsura existenţei noastre nu o mai dă poezia, ci trecerea, mişcarea. Relaţia, dacă a mai rămas ceva din ea, dintre pămînt şi cer, divini şi muritori, nu mai survine prin graţia rostirii poetice, ea este mimată prin efortul disperat al mersului, al deplasărilor, al întoarcerilor, al ţeserii locurilor prin construcţiile propriilor noştri paşi.
Dacă ar fi atunci să forţăm traducerea sintagmei lui Nancy, am spune, fără prea multă inspiraţie: “în chip trecător locuieşte omul” sau, mai simplu, “ca trecător locuieşte omul”. Cuvîntul românesc “trecător” e la fel de echivoc precum francezul “passant”: trimiterea e de fiecare dată la verbul “a trece”, odată trecînd prin timp, altădată (sau poate de aceeaşi dată) trecînd prin spaţiu. A parcurge timpul şi spaţiul e însuşi felul nostru de a fi ca fiinţe umane; întrebarea cu privire la trecerea prin timp şi-o pune (printre altele) filosofia, cea despre trecerea prin spaţiu revine (tot printre altele) arhitecturii şi geografiei. Iar dacă trecerea prin timp pare, după spusa poetului, să încremenească la sat, cea prin spaţiu vine să se dinamizeze, să se revitalizeze la oraş. Oraşul este locul fuziunii dintre spaţiu şi timp în sensul trecerii, o fuziune din care nici timpul şi nici spaţiul nu mai ies la fel cum au intrat. Oraşul este puterea (mai degrabă în sensul unei potentia, puissance, decît al unei puteri ca pouvoir) de a învinge spaţiul şi timpul, dar nu asemeni satului, care le eternizează şi le absolutizează, ci mai curînd ca deturnîndu-le, relativizîndu-le, domesticindu-le şi supunîndu-le unul celuilalt. Spaţiul este stăpînul timpului, prin distribuţii arhitecturale şi urbanistice sfidînd trecerea, prin concentrări de lungi perioade temporale în monumente, locuri, plăci, ziduri, graffiti-uri, prin capturi de semnificaţii şi evenimente în memorii solidificate spaţial. Timpul, la rîndul său, îşi aserveşte spaţiul oraşului opunînd întinderii viteza şi mişcarea ori, dimpotrivă, scurtcircuitînd dimensiunile extensiunii în intensiuni şi intensităţi, în emoţii şi sentimente, decuplînd tridimensionalitatea în linii de forţă şi în stări afective, în suprafeţe de înscriere şi de descriere, ce nu sînt suprafeţe geometrice ori geografice, ci mai degrabă planuri de imanenţă, cum le numeşte Deleuze, planuri elastice şi fluide, orizonturi relative şi variabile, infinite prin număr, prin atribuiri şi recuperări, raporturi de forţă, de dominaţie şi de supunere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu