Viața diminuată (E-viral 2)

L-am ascultat cu mare bucurie pe Augustin Ioan vorbind, la invitația ICR Tel Aviv, despre mutațiile pe care o să le sufere spațiul public și cel privat sub acțiunea masivă și neașteptată a pandemiei. Arhitectul este convins (așa cum sunt și eu) că mintea arhitecților, urbaniștilor și creatorilor de spațiu social se va adapta repede și va produce soluții pentru o viață în comun de calitate pentru noi toți. Nu am nicio îndoială că, așa cum s-a întâmplat mai mereu în istorie, criza va da naștere unei creativități artistice și tehnice debordante, precum și unor noi paradigme în teoriile și practicile spațiului public.

Dar, în exact același timp sau poate chiar cu o clipă înainte, criza este, așa cum îi spune numele, un moment critic, ca atunci când se aprinde indicatorul roșu al rezervorului. Este un moment în care ceva lipsește sau e drastic împuținat, este un moment marcat de absențe, de limitări și de constrângeri de tot felul. Iar dintre toate acestea, criza care afectează spațiul public și spațiul privat este cât se poate de dură. Pentru că golirea brutală a orașelor și replierea la fel de brutală în spațiul închis și izolat al casei nu aruncă doar interacțiunile sociale în criză, ci și spațiul privat însuși. 

Ni se spune că redescoperim acum valențele intimității (mergând uneori până la nostalgii și regresii radicale în timp), că avem timp pentru reculegere, pentru a ne regăsi, a vorbi cu noi înșine și a fi cu cei apropiați nouă. Ne mândrim cu ingeniozitatea de care dăm dovadă pentru a recrea înăuntrul casei alte granițe, pereți invizibili în încercarea de a ne separa din nou unii de alții, de a inventa spații de lucru, spații de studiu, chiar și spații personale noi într-o casă care, de la un moment dat, devine mică, foarte mică. Dar suprasaturarea spațiului privat este îmbogățire doar până la un punct, dincolo de care „bogăția” devine o privare de altceva.

Toate acestea pentru că publicul și privatul nu funcționează după principiul vaselor comunicante: ce ar scădea într-o parte, ar crește în cealaltă. Aș zice că, mai degrabă, ceea ce îmbogățește publicul are capacitatea de a îmbogăți și viața privată. Și invers, ceea ce pustiește viața socială, așa cum este această criză sanitară, va sfârși prin a produce daune și în viața privată: adică deopotrivă în intimitate, în rațiune și în sensibilitate, în activitatea psihică și în cea corporală.

Cu fiecare zi a crizei, secătuiește ceva din resursele de care dispunem: resurse ale înțelegerii lumii și ale înțelegerii de sine, resurse ale disponibilității și generozității, ale subtilității și nuanței, ale entuziasmului și certitudinii. Sau dacă nu secătuiesc, atunci ele devin tot mai greu de mobilizat prin intermediul exclusiv al ecranului. Pentru că toate aceste resurse, închise în spatele unor ecrane, se hrănesc la rândul lor, din interacțiunea nemijlocită, a simțurilor, a atingerilor, parfumurilor, vederilor nemijlocite ale celorlalți și se întorc decantate pentru a hrăni intimitatea cu noi înșine.

Nu cred că suntem încă pregătiți pentru o virtualizare atât de masivă și de rapidă a existenței noastre. Poate că asta se va întâmpla, poate că asistăm la începutul mutării unei părți din viața fizică și socială în virtual. Dar nu cred că suntem încă în stare să transformăm distanța sanitară într-o distanță socială. În nicio versiune, distanțarea între oameni nu este o victorie a umanului. Chiar dacă prezența masivă a celorlalți pe străzi, în piețe, pe plaje, în muzee sau magazine, chiar pe cărările munților, ne exasperează, lipsa lor masivă de oriunde e înspăimântătoare. Visul unui oraș pustiu, pe care l-am cunoscut atât de pustiu poate doar într-o dimineață de februarie când părea romantic, este de fapt coșmarul nu doar al vieții sociale, ci și al atestării noastre ca ființă visătoare, creatoare de socialitate și generatoare de alteritate.