Filosofia în spaţiul public

Dacă sîntem cîţiva azi – nesemnificativ de puţini în vuietul mediatic general – care să deplîngem soarta filosofiei, marginalizarea şi deprecierea ei sistematică, este şi pentru că profesioniştii ei sînt de ani mulţi absenţi din dezbaterile spaţiului public.

Această absenţă e de un gen particular: este vorba de lipsa filosofilor ca filosofi din dezbaterile publice, din acele dezbateri în care ei nu doar că ar avea ceva semnificativ de spus, dar şi în raport cu care o intervenţie, o reflecţie de tip filosofic ar aduce un plus de limpezime şi de luciditate.

Nu mă gîndesc aici la cei cîţiva (foarte puţini) filosofi care scriu editoriale sau tablete în presa cotidiană. Prezenţa lor e exotică, elitistă, sancţionată pe forumuri de comentariile limitate ale unei inteligenţe cu cît mai anonime, cu atît mai dornică să-şi manifeste mediocritatea.

Nu mă gîndesc nici la revistele cu pretenţii filosofice, scrise într-un limbaj pretenţios, şi menite să satisfacă orgoliile rănite ale unei minorităţi cu aere de înţelepţi rătăciţi într-o lume prea vulgară pentru ei, ce nu merită decît un dispreţ continuu.

În sfîrşit, nu am în vedere nici exoticele intervenţii radio sau televizate în care, bunăoară, un jurnalist (de regulă fost student sau actual admirator) invită un filosof cunoscut pentru preocupările sale în raport cu fenomenul cutare sau cu evenimentul cutare.

Toate acestea – fiecare şi împreună – sînt prea puţin şi mai ales altceva decît o reală prezenţă a filosofiei în spaţiul public.

Spre deosebire de ţările cu care ne place să ne comparăm şi să ne luăm la trîntă, în România filosofia îşi trage cu greu sufletul să prindă din urmă criteriile performanţei şi utilităţii de pe piaţa ideilor şi a muncii. Discreţia şi paloarea ei în circuitul educativ şi cultural au raţiuni precis identificabile, în devenirea societăţii postcomuniste, în succesiunea de decizii instituţionale, în prezenţa în funcţiile de decizie a unor persoane pentru care filosofia nu a însemnat nimic (bun), în preschimbarea modelelor culturale şi economice la nivel individual etc.

Dar există şi un motiv inerent învăţămîntului filosofic care a condus la această situaţie (încă o dată: trec şi peste plăcerea specifică a filosofilor de a se autovictimiza…). În mod foarte prozaic spus, cele patru mari facultăţi şi departamente de filosofie din România (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara) sînt structuri închise, puţin cunoscute muritorilor de rînd, în care calitatea indiscutabilă a unei formări intelectuale nu se însoţeşte de o vizibilitate a oamenilor şi ideilor din spaţiul academic respectiv. O vizibilitate care se cîştigă fie printr-o strategie stabilită pe termen mediu sau lung, fie prin intervenţii punctuale, spontane şi oportune, atunci cînd o dezbatere publică este lansată şi cînd, din nou, o abordare filosofică, dar comprehensibilă, vulgarizatoare în sensul pozitiv al cuvîntului, poate oferi o înţelegere mai profundă sau diferită a unei stări de lucruri.

Însă o asemenea vizibilitate – tradusă din ceea ce Hannah Arendt numea apariţie şi aparenţă ca trăsături definitorii ale spaţiului public – este consecinţa unor acte de curaj public. Ori tocmai asta pare să lipsească filosofiei şi filosofilor noştri (mă număr printre ei…): curajul public al asumării unor idei şi al suportării consecinţelor lor. Spiritul critic poate să fie oricît de bine dezvoltat în dezbaterile de apartament şi de cafenea, opţiunile radicale şi denunţarea „sistemului” n-au decît să fie acte de bravură la o bere sau la o petrecere, cîtă vreme înfruntarea cu acest sistem pe terenul lui este evitată (din diferite motive, de la comoditate pînă la dispreţuirea lui, ori teama faţă de implicaţiile personale), filosofii vor rămîne doar nişte chibiţi inofensivi pe marginea unei scene ocupată mereu de actori oportunişti în căutarea gloriei efemere. Căci dacă sistemul mediatic-spectacular produce pe bandă rulantă asemenea vedete de o zi, născute din impostura unui decalaj între a fi şi a părea, tot el este în condiţiile actuale şi singura (ori măcar cea mai importantă) modalitate de a avea acces la cuvîntul public. Un cuvînt pe care filosofii nu îl practică. Şi, de aceea, ei nu pot fi în nici un fel modele pentru tinerii care îşi caută un drum propriu în oferta de modele ale pieţei.

Filosofia nu s-a remarcat niciodată prin atractivitate, dar nu trebuie mizat, pe de altă parte, pe imaginea pe care ne-o facem despre adolescenţii sau tinerii care nu ar căuta decît o realizare materială rapidă. Profesorii din departamentele de filosofie nu sînt neapărat atractivi prin prezenţa lor fizică, dar problema e că nu sînt activi în nici un fel pentru a putea măcar intra într-o competiţie a atractivităţii. Iar asta nu se face vorbind despre măreţia ideilor lui Platon, Sf. Augustin, Kant sau Heidegger, ci prin capacitatea (pe care asemenea profesori pot s-o aibă, trebuie s-o aibă) de a transpune în simplitatea unor idei publice sisteme sofisticate de gîndire.

Curajul intelectual despre care vorbesc nu înseamnă a se replia în spatele acestor nume uriaşe ale istoriei pentru a combate astfel nimicnicia gîndirii spectacolului contemporan. Nu cu Hegel în braţe vom face presiune asupra ministerului împotriva eliminării filosofiei dintre materiile de bacalaureat. Dar vom da filosofiei o şansă la înălţimea demnităţii sale seculare atunci cînd vom şti deconstrui, ori chiar denunţa, prin apariţii individuale sau colective, prin luări de poziţii ferme, transparente şi comprehensibile, prostituţia mentală care contaminează generaţiile actuale, de la tinerii debusolaţi pînă la maturii frustraţi ori vîrstnicii resemnaţi. Laşitatea noastră postdecembristă („cu toţii sîntem ocupaţi”, „nu merită să ne implicăm”, „cauza noastră e superioară şi greu de înţeles pentru prostime”) îşi găseşte azi efectele, pe de o parte, în sărăcia cruntă a dezbaterilor culturale şi de idei şi, pe de altă parte, în deruta vecină cu fatalismul, care bîntuie azi în departamentele de filosofie.

S-ar putea ca şansa filosofiei, ca tip de gîndire, ca tip de preocupare şi ca tip de instituţie, să se afle tocmai în ceea ce ea a obişnuit să dispreţuiască cel mai mult, cotidianul şi spaţiile sale publice.