5 aprilie 2010

Filosofia în spaţiul public

Dacă sîntem cîţiva azi – nesemnificativ de puţini în vuietul mediatic general – care să deplîngem soarta filosofiei, marginalizarea şi deprecierea ei sistematică, este şi pentru că profesioniştii ei sînt de ani mulţi absenţi din dezbaterile spaţiului public.
Această absenţă e de un gen particular: este vorba de lipsa filosofilor ca filosofi din dezbaterile publice, din acele dezbateri în care ei nu doar că ar avea ceva semnificativ de spus, dar şi în raport cu care o intervenţie, o reflecţie de tip filosofic ar aduce un plus de limpezime şi de luciditate.
Nu mă gîndesc aici la cei cîţiva (foarte puţini) filosofi care scriu editoriale sau tablete în presa cotidiană. Prezenţa lor e exotică, elitistă, sancţionată pe forumuri de comentariile limitate ale unei inteligenţe cu cît mai anonime, cu atît mai dornică să-şi manifeste mediocritatea.
Nu mă gîndesc nici la revistele cu pretenţii filosofice, scrise într-un limbaj pretenţios, şi menite să satisfacă orgoliile rănite ale unei minorităţi cu aere de înţelepţi rătăciţi într-o lume prea vulgară pentru ei, ce nu merită decît un dispreţ continuu.
În sfîrşit, nu am în vedere nici exoticele intervenţii radio sau televizate în care, bunăoară, un jurnalist (de regulă fost student sau actual admirator) invită un filosof cunoscut pentru preocupările sale în raport cu fenomenul cutare sau cu evenimentul cutare.
Toate acestea – fiecare şi împreună – sînt prea puţin şi mai ales altceva decît o reală prezenţă a filosofiei în spaţiul public.

Spre deosebire de ţările cu care ne place să ne comparăm şi să ne luăm la trîntă, în România filosofia îşi trage cu greu sufletul să prindă din urmă criteriile performanţei şi utilităţii de pe piaţa ideilor şi a muncii. Discreţia şi paloarea ei în circuitul educativ şi cultural au raţiuni precis identificabile, în devenirea societăţii postcomuniste, în succesiunea de decizii instituţionale, în prezenţa în funcţiile de decizie a unor persoane pentru care filosofia nu a însemnat nimic (bun), în preschimbarea modelelor culturale şi economice la nivel individual etc.
Dar există şi un motiv inerent învăţămîntului filosofic care a condus la această situaţie (încă o dată: trec şi peste plăcerea specifică a filosofilor de a se autovictimiza…). În mod foarte prozaic spus, cele patru mari facultăţi şi departamente de filosofie din România (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara) sînt structuri închise, puţin cunoscute muritorilor de rînd, în care calitatea indiscutabilă a unei formări intelectuale nu se însoţeşte de o vizibilitate a oamenilor şi ideilor din spaţiul academic respectiv. O vizibilitate care se cîştigă fie printr-o strategie stabilită pe termen mediu sau lung, fie prin intervenţii punctuale, spontane şi oportune, atunci cînd o dezbatere publică este lansată şi cînd, din nou, o abordare filosofică, dar comprehensibilă, vulgarizatoare în sensul pozitiv al cuvîntului, poate oferi o înţelegere mai profundă sau diferită a unei stări de lucruri.
Însă o asemenea vizibilitate – tradusă din ceea ce Hannah Arendt numea apariţie şi aparenţă ca trăsături definitorii ale spaţiului public – este consecinţa unor acte de curaj public. Ori tocmai asta pare să lipsească filosofiei şi filosofilor noştri (mă număr printre ei…): curajul public al asumării unor idei şi al suportării consecinţelor lor. Spiritul critic poate să fie oricît de bine dezvoltat în dezbaterile de apartament şi de cafenea, opţiunile radicale şi denunţarea „sistemului” n-au decît să fie acte de bravură la o bere sau la o petrecere, cîtă vreme înfruntarea cu acest sistem pe terenul lui este evitată (din diferite motive, de la comoditate pînă la dispreţuirea lui, ori teama faţă de implicaţiile personale), filosofii vor rămîne doar nişte chibiţi inofensivi pe marginea unei scene ocupată mereu de actori oportunişti în căutarea gloriei efemere. Căci dacă sistemul mediatic-spectacular produce pe bandă rulantă asemenea vedete de o zi, născute din impostura unui decalaj între a fi şi a părea, tot el este în condiţiile actuale şi singura (ori măcar cea mai importantă) modalitate de a avea acces la cuvîntul public. Un cuvînt pe care filosofii nu îl practică. Şi, de aceea, ei nu pot fi în nici un fel modele pentru tinerii care îşi caută un drum propriu în oferta de modele ale pieţei.
Filosofia nu s-a remarcat niciodată prin atractivitate, dar nu trebuie mizat, pe de altă parte, pe imaginea pe care ne-o facem despre adolescenţii sau tinerii care nu ar căuta decît o realizare materială rapidă. Profesorii din departamentele de filosofie nu sînt neapărat atractivi prin prezenţa lor fizică, dar problema e că nu sînt activi în nici un fel pentru a putea măcar intra într-o competiţie a atractivităţii. Iar asta nu se face vorbind despre măreţia ideilor lui Platon, Sf. Augustin, Kant sau Heidegger, ci prin capacitatea (pe care asemenea profesori pot s-o aibă, trebuie s-o aibă) de a transpune în simplitatea unor idei publice sisteme sofisticate de gîndire.
Curajul intelectual despre care vorbesc nu înseamnă a se replia în spatele acestor nume uriaşe ale istoriei pentru a combate astfel nimicnicia gîndirii spectacolului contemporan. Nu cu Hegel în braţe vom face presiune asupra ministerului împotriva eliminării filosofiei dintre materiile de bacalaureat. Dar vom da filosofiei o şansă la înălţimea demnităţii sale seculare atunci cînd vom şti deconstrui, ori chiar denunţa, prin apariţii individuale sau colective, prin luări de poziţii ferme, transparente şi comprehensibile, prostituţia mentală care contaminează generaţiile actuale, de la tinerii debusolaţi pînă la maturii frustraţi ori vîrstnicii resemnaţi. Laşitatea noastră postdecembristă („cu toţii sîntem ocupaţi”, „nu merită să ne implicăm”, „cauza noastră e superioară şi greu de înţeles pentru prostime”) îşi găseşte azi efectele, pe de o parte, în sărăcia cruntă a dezbaterilor culturale şi de idei şi, pe de altă parte, în deruta vecină cu fatalismul, care bîntuie azi în departamentele de filosofie.
S-ar putea ca şansa filosofiei, ca tip de gîndire, ca tip de preocupare şi ca tip de instituţie, să se afle tocmai în ceea ce ea a obişnuit să dispreţuiască cel mai mult, cotidianul şi spaţiile sale publice.

5 comentarii:

  1. "Era mareata si cutremuratoare , senzatia ca se putea zamisli o lume noua..." , sunt cateva randuri scrise de mult de un mare scriitor sf , dar care ar trebui sa "impinga" o noua generatie de filozofi , sa puna gand dupa gand , idee peste idee si sa treaca in fata , asa cum au facut si predecesori lor ilustri in momente cheie ale istoriei noastre . Nu se poate sa lasam in fata tot gunoaiele sa iasa la suprafata , iar cei ce au capacitatea de a gandii sa o faca doar in colocvii , discutii de apartament cu 2 camere pe str. Horea , intruniri prietenesti la bere , sau pe blogosfera...
    Ar trebui sa adunam lumea de pe net si sa formam un partid pe net ,daca nu vrem cu totii sa ne mutam pe marte , cum spune un trubadur contemporan . Aici trebuie sa intervina gandirea filozofului !!!!!!!!! Iar dupa ce s-a lansat si format pe net TREBUIE mutat si implementat in viata de zi cu zi.(partidul , dar hai sa-i spunem altcumva , ca suna ca dracu ~ parca asa spunea si petre roman la balciul din decembrie ~).
    Scopul ar trebui sa fie o "revolutie" mentala , dar si sociala a poporului roman .
    Atunci s-ar realiza in Romanica ceva ce nu s-a intamplat nicaieri , si sunt sigur , si posteritatea ar multumii Creatorului , si l-ar pomenii alaturi de ceilalti filozofi ce "au iesit in fata ".
    Internetul are capacitatea de a aduna cateva milioane de oameni care sa poate intervenii in soarta unei natiuni , fara prea mare efort .
    Oare nu versurile din imn spun :
    "Acum ori niciodata croieste-ti alta soarta..."
    Cat de "barbarii de tirani" , ce mai , parca e spusa de Nostradamus.
    E.......????!!!!!!!!
    Ar fi o provacare pentru un filozof?
    Aici trebuie spuse cuvintele de mai sus : "curaj intelectual" , "suntem ocupati" ,"greu de inteles" , samd ...
    Dar orice miscare trebuie doar pornita , si daca "prinde un val" prielnic , poate avansa asa cum nu mi-am putut imagina in 21 decembrie '89 ca se poate intampla...
    Poate sansa unui val e aproape , eu il simt , cu totii il simtim , trebuie doar sa ne hotaram.

    ( epigonul albastru )

    RăspundețiȘtergere
  2. o idee despre cotidian si filosofi, cred totusi ca la noi se "sta" mai bine in domeniul acesta decat la vecinii nostri polonezi pe care-i cunosc cat de cat. Ignorand faptul ca au o "scoala" intelectuala mai vizibila (Kolakoswski, etc, Michnik) acolo cotidianul si filosofia sunt lucruri care par sa se excluda din start. Nu am vazut nicaieri atata dezgust pentru filosofi ca si la studentii polonezi. Sa fi student la filosofie inseamna automat sa fi hirsut, deprimat,neurastenic, pshycho-taciturn, delasator si eventual insotit de ceva duhoare. Mi s-a parut ca studentii de filosofie de acolo nu pot sa scape de "aerul greu" care-i "inconjoara" (ca si cum ar fi o categorie asociala) nici macar cat si cum o fac studentii de la noi. Oricum par sa fie mai degraba o categorie hollywoodiana decat orice altceva.

    RăspundețiȘtergere
  3. As avea doua observatii pe marginea acestui text, altminteri impecabil:
    a) nu noi ii invatam intre altele pe studenti (si ne repetam in felul acesta si noua) ca disputele de la televizor si de aiurea din presa sint neinteresante, neinspirate, goale, fara miza si fara miez si ca ar trebui sa faca altceva mai bun (inclusiv filosofie)?
    b) chiar daca am schimba punctul anterior, au de unde invata acei studenti cum se vorbeste la televizor, sau cum se scrie un articol bun, astfel incit, daca le-ar trece prin cap vreodata sa ia parte la o astfel de discutie, sa o poata face in mod profesionist?

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga M.,
    Iti multumesc pentru observatii, pe cit se poate de binevenite, completind fericit ceea ce n-am reusit sa spun suficient de clar.
    a) Ai dreptate, noi ii invatam pe studenti asta, si nu o facem neaparat spunindu-le-o explicit, sistematic, ci mai degraba prin atitudinea noastra. Aceasta atitudine ma intereseaza pentru ca e compusa, pe de o parte, dintr-un soi de dispret fata de implicarea in treburile publice (filosofia fiind, nu-i asa, superioara preocuparilor mundane, intelesurile pe care ea le smulge lumii nu pot fi "accesate" de oricine si in orice conditii - a se vedea publicatiile filosofilor in reviste si presa de nespecialitate), iar, pe de alta parte, dintr-o reala si plina de efecte inabilitate in a se prezenta (in) public, in a interveni prompt intr-o dezbatere, in a avea o prezenta publica demna, respectata, de ce nu si eleganta...

    b)punct ochit, punct lovit. Desi nu stam deloc rau pe partea de retorica, mai degraba teoretica, suferim, ca model de formare, de cuplarea teoriei cu minime exercitii practice. De aceea se umple ecranul si paginile jurnalelor de descurcaretii si mondenii care invata "tehnici de comunicare" in spatele carora nu e nimic. Te doare minte cind vezi cine face jurnalism scris sau televizat - iar asta, intr-o oarecare masura, si pentru ca pe cei care gindesc cu capul lor si nu cu prompterul sau cu "copy-paste" nu-i atrage sau chiar ii inhiba iesirea in public.
    In fine, revin la ideea pe care as vrea s-o pot dezvolta mai mult, mai argumentat: cred ca e vorba de lipsa curajului public. Curajul formal si aparent al faptului de a sta in fata lumii, intr-o postura publica ce poate fi judecata in fel si chip (inclusiv la nivel de prezenta fizica, vestimentara), dar mai ales curajul intelectual, al asumarii tuturor consecintelor propriilor idei. A lua pozitie publica inseamna a transa, a face alegeri si a judeca in mod critic in favoarea a ceva sau in defavoarea a altceva, a risca. A lua pozitie publica inseamna nu sa-i invoci neaparat pe Platon, Kant, Foucault sau alte autoritati in apararea cutarei idei, ci a putea integra intr-un argument propriu acel simt critic, acel discernamint care a facut din ei mari ginditori.

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, putem lua atitudine pe Internet, în presa scrisă, în emisiuni televizate. Să presupunem că se rezolvă şi problemele de spontaneitate în comunicare. Însă cine va fi interesat sau va încerca să înţeleagă ideile prezentate fără a le scoate din context şi a le vulgariza? Cu toţii vrem să oferim o nouă perspectivă, o viziune “înaltă” pentru societatea în declin, însă astfel de lucruri nu se pot face “peste noapte”. Revoluţionarea sistemelor filosofice, social-politice nu echivalează cu o răscoală din vremea lui Spartacus. Apariţiile publice sunt apă de ploaie care nu vor atinge piaţa-ţintă. Tot cei care au gândirea deja formată şi neviciiată de asaltul non-valorilor promovate zilnic în mass-media vor fi receptivi la tentativele de trezire la realitate. Restul turmei se va resemna să schimbe pagina/postul sau, eventual, să ridiculizeze orice efort întreprins în sensul schimbării direcţiei în care merge deocamdată societatea. Dacă vrem o reformă de gândire trebuie să începem cu paşi mici şi acolo unde sunt şansele cele mai mari de reuşită: în educaţia copiilor. Însă asta cât mai devreme. Altfel o oră de filosofie pe săptămână în ultimul an de liceu va fi exact ce e şi acum: “apă de ploaie” şiroind pe feţele impasibile ale unor indivizi deja spălaţi pe creier şi programaţi să se entuziasmeze în faţa non-valorilor.

    RăspundețiȘtergere