Filosofia, o chestiune de ton

Redau mai jos textul cursului festiv pe care am avut onoarea sa-l sustin duminica 6 iunie 2010, la invitatia  si in prezenta promotiei 2010 (nivel licenta) a Departamentului de Filosofie al UBB.

Cred că este pentru prima dată de cînd vorbesc la astfel de ceremonii cînd îndrăznesc şi prefer să mă adresez mai degrabă părinţilor şi nu absolvenţilor. Motivele ar fi mai multe, să zicem doar că, în ce-i priveşte pe cei din urmă, am speranţa că mă voi reîntîlni cu unii dintre studenţi la cursurile de master, pe holuri, la o cafea, sau, nu-i aşa, on line.

Aş spune o vorbă părinţilor, pentru că ei s-au întrebat neîncetat de trei ani încoace „oare ce-o să faci cu filosofia?”, pentru că ei trăiesc cu mai multă apăsare grija zilei de mîine pentru copiii lor, care au luat un fel de decizie privind viitorul, o decizie pe care ei, părinţi bugetari, privaţi sau pensionari, nici astăzi nu o înţeleg. În cel mai bun caz, de dragul odraslelor lor, dar şi încrezători în potenţialul şi în curajul lor, i-au lăsat să-şi urmeze propria alegere, înlăturînd pentru o vreme din minte grija diplomei, a meseriei sau a salariului, oferindu-le bucuria unui răgaz de alegeri printre întrebările şi adevărurile lumii şi sperînd ca în felul acesta să se găsească pe ei înşişi în aceste căutări.

Îmi îngădui, aşadar, să vorbesc pentru o clipă în numele acestor studenţi/absolvenţi şi în numele unei mici comunităţi de supravieţuitori ai filosofiei.

În această vorbire, într-un moment precum acesta şi în vremuri precum cele pe care le trăim, trebuie să ne ferim de două tentaţii ale facilităţii: triumfalismul şi catastrofismul. Ceremonia la care sîntem părtaşi ne îndeamnă să uităm o clipă de toate neajunsurile şi să celebrăm cu fast, aşa cum se cuvine, de altfel, un moment de bucurie, demn de păstrat în memorie peste ani. Consider însă că nici măcar un astfel de moment nu trebuie să ne ispitească să lansăm cuvinte mari, păstrîndu-ne luciditatea şi modestia în raport cu o situaţie dificilă şi a societăţii, dar şi a universităţii, cu atît mai mult a filosofiei. Pe de altă parte, nimic nu e mai tentant decît să transformăm sărăcia de imaginaţie şi de soluţii într-un discurs apocaliptic, pentru că profeţii de serviciu ai lumii s-au hrănit epoci la rînd din mizeria şi tragediile lumii, ascunzîndu-şi astfel propria lipsă de originalitate sau de iniţiativă. Filosofia mai are o şansă în panica înconjurătoare dacă va şti să-şi găsească tonul potrivit, ritmul pe care să se desfăşoare în acord cu unele ritmuri ale societăţii, şi nu cu toate, rămînînd un fenomen de actualitate, dar nu unul de modă, în priză nu cu ştirile de la ora 5 sau 7, ci cu evenimentele majore care pot să dea sens la ce ni se întîmplă, în parte şi împreună.

Căutînd un astfel de ton potrivit, nu vă voi vorbi invocînd nume mari şi autorităţi din domeniul meu de cercetare, filosofi pe care să-i credeţi mai abitir decît pe mine – fie şi numai pentru că am convingerea că oricare dintre colegii mei profesori v-ar putea spune ceea ce vreau vă spun eu acum, alegînd alte nume şi alte modele de înţelepciune din istorie sau de astăzi.

Ce vreau să vă spun ? Cîteva lucruri simple, aş zice aproape de bun simţ. Fiind de acord cu dvs. că bunul simţ a devenit o marfă rară, nu numai în politică şi la televizor, dar chiar şi în universitate.

Aş vrea să încep cu o mărturisire: noi nu le-am dat în trei ani acestor studenţi o meserie. Şi chiar dacă vor mai sta doi ani, pentru master, şi încă trei sau patru, pentru doctorat, tot n-o să le dăm o meserie. Nici noi nu putem s-o facem şi nici ei nu cred că vor. Noi nu putem, pentru că meseria de filosof nu se regăseşte în nomenclatorul profesiilor din România. Şi nu putem nici cît puteam acum zece ani (cînd un absolvent de filosofie putea preda filosofie în orice liceu), înainte ca această materie să fie alungată din licee, pentru a fi înlocuită cu nişte monstruozităţi de denumiri la modă care au ambiţia să-i transforme pe toţi liceenii în mari antreprenori şi businesmani de succes. Şi putem chiar mai puţin acum, deoarece managerii actuali ai învăţămîntului caute să elimine şi logica dintre discipline, poate din teamă că prostirea zilnică prin televiziune şi publicitate nu va fi chiar completă, că aceşti tineri formaţi un pic altfel nu vor deveni chiar clienţii abrutizaţi de fericirea cumpărării ultimului obiect la modă, că s-ar putea gîndi puţin înainte s-o facă şi astfel ar gripa motorul maşinăriei de produs şi consumat fericire pe bandă rulantă.

Dar şi să fi putut noi să le dăm o meserie, nu cred că vor fi vrut ei o meserie. Pentru că aceşti studenţi, aceşti cîţiva absolvenţi, sînt o minoritate, pe cît de puţin numeroasă, pe atît de demnă faţă de ea însăşi şi demnă de admiraţia noastră. Cînd spun asta, nu vreau să le flatez orgoliul, vreau doar să vă conving de cîteva lucruri elementare.

Şcolile noastre superioare sînt înnebunite după profit, dinspre conducere, şi după meserii bănoase, dinspre studenţi. Specializările la modă azi produc en gros absolvenţi a căror singură preocupare în cei trei sau cinci ani de şcoală este să obţină patalamaua cu care să se angajeze numaidecît fie într-un post liniştit, fie într-un post bine plătit (şi dacă se poate în amîndouă, cu atît mai bine). De cealaltă parte, profesorii au devenit ei înşişi maşini de predat, simple jaloane de depăşit în cursa tot mai rapidă către diplomă, dependenţi în traiul lor de zi cu zi de taxele pe care le plătesc aceşti cumpărători de iluzii cu diplomă care sînt studenţii.

Calitatea actului educaţional e lesne de înţeles şi pentru cineva din exteriorul sistemului: formăm mii de economişti pe an, dar economia noastră e la pămînt; scoatem sute de jurişti în fiecare generaţie, dar avem cel mai corupt şi mai incoerent sistem juridic din Europa. Avem secţii peste secţii de relaţii internaţionale, dar nu putem evita bazicele gafe diplomatice, făcute de dinozauri uitaţi în posturi de pe vremea lui Ceauşescu. E plină universitatea de oferte în ştiinţele comunicării, jurnalism, publicitate, etc., dar tot ce vedem la televizor şi în presă frizează analfabetismul, vulgaritatea şi oportunismul carieristic. Nu are sens să continuăm cu exemplele, imaginaţi-vă dvs. bunăoară ce specialişti în ştiinţe politice formăm, gîndindu-vă doar o clipă la tinerii din politica românească, al căror nume tocmai îmi scapă acum…

În tot acest entuziasm general al diplomelor şi carierelor de tip copy-paste, rămîn cîteva oaze de ciudăţenie, precum filosofia, matematica, fizica, literele, discipline fundamentale, discipline prăfuite, prea puţin pe gustul celor mici, pentru că te obligă să citeşti mult, să gîndeşti cît de cît, să părăseşti reţetele tradiţionale. Şi după ce faci tot acest efort, răsplata e pe măsură: fără joburi sau cu salarii de mizerie, profesorii sau intelectualii, savanţii formaţi azi îngroaşă rîndurile grupurilor precare.

Vă spuneam că noi, profesorii de filosofie, nu putem certifica printr-o meserie formarea în filosofie a studenţilor noştri. Dar îndrăznesc să vă spun că le putem da mai mult şi altceva decît o diplomă sau o meserie. Încerc, pentru asta, să vă conving de cîteva adevăruri simple, nu pentru a va consola, părinţi şi studenţi, ci pentru a cerceta o clipă temeiurile intrării şi orientării acestor tineri în viaţa adultă.

Aceste adevăruri ne sînt tuturor la îndemînă, să le luăm repede pe rînd:

1. Niciodată în istorie atîta informaţia nu a fost accesibilă atîtor oameni şi cu atîta uşurinţă. Însă poate tot niciodată n-am fost mai puţin înzestraţi să transformăm această informaţie în cunoaştere, iar, prin asta, să ne formăm şi dăm un sens existenţei noastre şi a celei a lumii noastre. Bombardaţi zilnic cu o cantitate inflaţionistă de ştiri, dependenţi de noutate şi de efemerul ei, n-o putem asimila, n-o putem transforma în mod de viaţă, nici măcar n-o putem transpune în chiar actul educaţional, în cursuri, în seminarii şi dezbateri, dinspre cei învăţaţi înspre cei (încă) dornici să înveţe. Cei trei ani de studii în filosofie au încercat totuşi şi asta: să-i înveţe pe studenţi să discearnă între zgomot şi informaţie pertinentă, să-l ignore pe cel dintîi şi s-o ierarhizeze pe cea din urmă, să se aşeze în vîrtejul informaţional care-i înconjoară, să încerce să facă deosebirea între ceea ce are sens şi ceea ce este absurd, între ceea ce are însemnătate şi ceea ce se pierde numaidecît după ce s-a întîmplat sau s-a spus. A înţelege ce se întîmplă cu noi azi nu este numai o preocupare gratuită, de lux, a cîtorva intelectuali neliniştiţi; dimpotrivă, este chiar şansa supravieţuirii individuale şi colective într-o societate globală în care orice structură e deschisă şi mobilă, iar informaţiile depind de puteri, de instituţii, de persoane ale căror chipuri şi intenţii ne rămîn adeseori necunoscute. E adevărat că a înţelege ce se întîmplă nu-ţi dă pe loc un statut social privilegiat şi nici satisfacţii materiale imediate, dar te ajută să nu te prăbuşeşti atunci cînd pereţii fragili ai construcţiilor noastre comune se dărîmă.

2. Rareori în istorie informaţia a fost atît de puţin inocentă; altfel spus, sîntem actorii, martorii şi victimele unor mecanismele subtile şi eficiente de manipulare. Am venit din comunism cu o foame nesfîrşită de informaţie şi de imagine şi de douăzeci de ani le consumăm aşa cum consumăm orice alt bun material: adică masiv, pe nerăsuflate, fără discernămînt. Credem cu o credinţă aproape religioasă în ce vedem şi ce auzim şi avem nevoie mereu de mai mult, (puţine ţări se pot lăuda cu atîtea canale de televiziune…), de mai multe şocuri, de mai mult senzaţional, de mai mult tragic, de mai mult intim exhibat ca spectacol public. Şi pentru că există totuşi din cînd în cînd riscul să ni se aplece, adică să nu mai credem în tot ce ni se spune şi ni se arată, pentru că uneori cererea ramîne în urma ofertei, universităţile s-au oferit să-şi schimbe misiunea şi să creeze promoţii de experţi în comunicare, publicitate, marketing, cei care au grijă ca disconfortul nostru în faţa minciunii sau a excesului să pară fie o boală, fie un motiv de autoînvinovăţire. Pentru amîndouă, există asistenţi, consilieri, consultanţi, psihologi, pregătiţi să ne îndrume din nou pe calea cea dreaptă a cuminţeniei consumului şi a credulităţii în fericirea pe care ne-o procură îmbuibarea cu mărfuri şi cu imaginile lor. Studenţii de la filosofie, nişte inadaptaţi, nu par a-şi găsi locul în acest scenariu; din experienţa milenară a filosofiei, au aflat cum se minte cu logica în mînă şi mai ales simulînd-o; de aceea, sînt azi printre puţinii în stare să citească printre rînduri, să judece, să creeze şi să întrebuinţeze concepte cu care să se imunizeze în faţa minciunilor şi să cedeze mai greu strategiilor rafinate de seducţie şi manipulare. Noi, filosofii, profesori şi studenţi, nu propovăduim postul negru şi fuga de lume, ci doar o decenţă şi o maturitate a judecăţii, pe care am putea-o numi „exerciţiu al libertăţii responsabile”; în alte cuvinte, dincolo de cunoaşterea acumulată în anii de şcoală, ne dorim să transmitem an de an studenţilor sensibilitatea pentru libertate şi spre responsabilitate, întemeiate amîndouă pe capacitatea de a judeca prin propria minte şi nu prin cea a altora, din nefasta serie „gîndeşte liber!”.

3. Împărtăşim cu unii dintre autorii de astăzi ideea că divertismentul şi consumul au făcut din dorinţele noastre principala resursă pe o piaţă pe care cu cît mai multe lucruri primesc un preţ, cu atît altele (sau chiar aceleaşi) îşi pierd din valoare. În clipa în care subiectivitatea noastră devine marfă de mare preţ, dorinţele, chiar şi cele mai intime, ne sînt preluate de programe şi strategii publicitar-informaţionale care ne suprasaturează cognitiv şi afectiv, aliniindu-ne în felul acesta la ceea ce doreşte toată lumea, dorinţă de masă, consum de masă, producţie de masă, turism de masă etc. Poarta de intrare, ca să spunem aşa, înspre intimitate este mecanismul atenţiei. Or vedeţi în cîte feluri, de la cele mai subtile, pînă la cele mai brutale, ne este captată şi deturnată azi atenţia, astfel încît ea să fie mereu trează, mereu deschisă pentru a face loc altor şi altor oferte. Urmăriţi de cîte ori întîlniţi într-o zi (în media, la cunoscuţi sau la dvs.) cuvinte mari, cuvinte grele, precum: „excepţional”, „senzaţional”, „incredibil”, „halucinant” etc. şi veţi vedea că ele ne adîncesc şi mai mult în banalitatea existenţelor noastre, adică ne fac să ne simţim astfel, banali şi neînsemnaţi. Altfel spus, e ca şi cum altundeva şi altcineva ar hotărî sistematic pentru bietele noastre vieţi cînd e bine să simţim intens şi cînd nu, cînd trebuie să se întîmple lucruri nemaipomenite în existenţele celorlalţi şi ale fiecăruia dintre noi şi cînd nu. Aici mă întorc înspre studenţii de la filosofie, cu nădejdea că vreme de trei ani, şi poate încă doi sau cinci, au ştiu şi vor şti să nu-şi lase înşelată atenţia, să nu şi-o vîndă pentru ceva care străluceşte, cîntă frumos sau are un ambalaj roz cu picăţele.

4. Un ultim adevăr simplu sub forma a două idei complementare. Aceşti absolvenţi vor fi, cred, de acord cu mine, că au crescut într-o lume cu repere morale fragile, schimbătoare. Că s-au putut considera fericiţi dacă au întîlnit în viaţa lor, în afara părinţilor, una, două, cîteva persoane care le-au marcat viaţa prin calităţile lor morale, prin forţa şi rectitudinea caracterului lor. Nu sînt convins că în cei trei ani de universitate de pînă acum numărul acestor persoane a crescut simţitor, după cum nici nu sînt foarte sigur că certitudinile lor în materie de morală s-au înmulţit cultivîndu-ne. Ne-au descoperit pe noi ca profesori, cu calităţile şi cu slăbiciunile noastre, am făcut bucăţi de drum împreună pe care am înaintat şi pe care ne-am poticnit deodată, ne-am descoperit unii pe alţii şi pe noi înşine ca oameni simpli: nu vedete unii, nu fani ceilalţi, nu somităţi, dar nici slugi fidele. De aceea, aş îndrăzni să spun următorul lucru: sper că i-am dezvăţat, prin chiar felul nostru de a fi cu ei, dificil şi incoerent pe alocuri, că n-au nevoie de modele şi vedete de urmat, că se pot descurca singuri, poate chiar mai bine singuri decît altfel. Şi pentru că mai mulţi dintre ei lucrează pentru a face studii de filosofie, şi o fac cu o modestie şi o discreţie ce le conferă mai multă demnitate şi decît angajatorilor lor, şi decît profesorilor lor, am convingerea că îşi vor găsi mai degrabă reperele morale în ei înşişi decît în cei din jur, în pasiunea cu care îşi vor urma drumul printre cărţi şi idei decît în mesajele publicitare şi ofertele ispititoare care îi asaltează la tot pasul.

De aceea, să nu ne scandalizăm, dimpotrivă, să ne bucurăm atunci cînd vreun alt om politic va face imprudenţa să spună că avem prea mulţi filosofi în ţara asta. Adevărul trist al sărăciei noastre spirituale şi al naivităţii noastre este că avem prea puţini filosofi. De aceea vă propun să-i preţuim şi să-i încurajăm pe aceia care mai doresc să se abată de la tinichigerie, frizerit şi alte meserii nobile, pentru a citi şi a gîndi apoi cu capul lor şi de capul lor.