Mistificarea morală

Drama cea mai mare a acestui popor şi care îl dezbină azi până la a-l împărţi în grupuri şi bule care se duşmănesc de moarte este mistificarea morală. Înţeleg prin mistificare morală setul de tehnici prin care dispozitive de putere din viaţa politică, din mass media sau din lumea mondenă răstoarnă ierarhiile valorilor pentru a ne face să credem că răul nu e rău, ci e bine, că nedreptatea e o altă formă a dreptăţii, că minciuna este un semn al inteligenţei, iar furtul o dovadă a unor abilităţi practice superioare cu care am fi înzestraţi de la natură etc.

Mistificarea morală nu este nouă, o regăsim în textele clasice şi moderne şi în toată istoria noastră biseculară. Dar democratizarea mijloacelor de comunicare în masă din ultimele două-trei decenii i-au dat o dimensiunea totală, integrală şi imposibil de evitat. Astfel încât putem să spunem că azi suntem cu toţii victime şi actori ai acestei mistificări, devenită în numeroase cazuri automistificare. Diferenţa nu este de calitate şi nu se face între grupuri minoritare active care cred cu tărie în puritatea unor valori morale şi o mare majoritata debusolată, pasivă, gata să creadă în orice. Diferenţa este de cantitate, adică de doză a mistificării şi a compromisului, de implicare în întreţinerea fantasmelor colective. Strategii politici şi mediatici se bat în modul cel mai cinic nu pentru a-i deosebi pe cei care rezistă mistificării morale de cei care i-au cedat, ci pentru a-şi atrage public şi electorat tot mai numeros dintre cei care au cedat şi s-au familiarizat cu arta compromisului.

Nu există în acest moment nici o forţă politică importantă care să pară însufleţită de idei morale puternice, sincere şi convingătoare. Nu există nici o forţă politică importantă care să dorească să educe un electorat în spiritul unor valori şi să-şi atragă un electorat în jurul unor asemenea idei.

Nu există azi nici o figură publivă individuală capabilă să provoace un consens moral major în rândul tinerilor sau al celor mai puţin tineri. Nici vârsta, nici cultura, nici experienţa de viaţă nu reuşeşc să provoace admiraţie, respect sau modele de urmat. Nici măcar senectutea nu mai e demnă de respect.

Nu există nici o instituţie culturală sau mediatică dornică sau în stare să propună antidoturi la ignoranţă, incultură, mimetism, violenţă de gândire şi de vorbire.

În momentul în care şcoala devine ea însăşi fabrică de impostură, iar profesorii nişte traficanţi de diplome şi prestigiu, ultimul criteriu care mai poate deosebi între moral şi imoral, între bine şi rău, se clatină.

Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că ne aflăm în faţa unui dureros paradox: pe de o parte, că nu există nici o şansă ca extragerea unui popor întreg din mlaştinile imoralităţii de tot felul să se petreacă prin intermediul sau cu sprijinul actualei clase politice. În cea mai mare parte a ei, ea este rezultatul doar cel mai vizibil al generalizării imoralităţii publice devenită o forţă dominantă în societate. Pe de altă parte însă, ieşirea din marasmul corupţiei, imposturii, hoţiei şi minciunii – dat fiind nivelul metastatic la care au ajuns – nu poate fi decât tot politică. Adică ea necesită o voinţă publică unită şi hotărâtă, prin care o majoritate socială, sau măcar o minoritate vie să-şi asume proiectul unei renaşteri naţionale în jurul unor idei precum cele de cinste, de adevăr, de dreptate. Iar un asemenea proiect, chiar dacă se naşte sub forma unor mişcări civice, asociative, trebuie să devină politic, adică să fie suficient de convingător pentru a lămuri şi oamenii educaţi şi oamenii mai puţin educaţi că există „afaceri publice”, că există lucruri comune, idealuri şi valori comune şi că în absenţa lor riscăm în scurt timp să ne dăm în cap unii altora.  Agregarea politică a unor valori minimale, dar consensuale, este singurul proiect de ţară posibil şi singura soluţie la mistificarea morală. Nu există adevăruri alternative şi nici dreptăţi relative, ori „corupţie mică”. Nu trebuie confundată omenia cu înţelegerea şi iertarea furtului din bunul public, chiar dacă ceea ce se fură se împarte la mulţi. Nu există nici o justificare pentru trecerea a măcar un leu din bunul public în averea personală.  

O asemenea agregare în jurul unor oameni ireductibil cinstiţi trebuie să aibă loc la nivelul cel mai de jos al înţelegerii valorilor publice, acolo unde acordul între cei mai mulţi membri ai comunităţii se face mai uşor. Ea se poate produce doar dacă întreg procesul educativ, de la grădiniţă până la doctorat, stă sub semnul responsabilităţii. Dacă soclul acţiunilor individuale şi colective este capacitatea noastră de a răspunde pentru ceea ce spunem şi facem, atunci pe acest soclul se poate construi ceva comun.

Naţiunile puternice au renăscut după tragedii colective doar începând cu momentul în care şi-au asumat responsabilitatea pentru trecutul lor, pentru prezentul lor şi pentru viitorul lor. Ele au căzut de acord privind valorile în care cred, fără să se mintă, fără să se fure şi fără să se descurce unii în dauna celorlalţi, pentru că au pus deasupra interesului imediat şi personal interesul public şi pe termen lung. România nu este o naţie nici mai binecuvântată şi nici mai blestemată decât altele, nici mai inteligentă şi nici mai puţin înzestrată decât altele. Diferenţa între această ţară şi alte ţări nu este nici genetică, nici istorică, nici geografică. Să nu ne lăsăm minţiţi de patriotisme găunoase şi de imagini idilice ale unui trecut care nu a existat decât pentru a suci minţile naivilor. Diferenţa dintre România şi alte ţări ţine astăzi de pachetul de valori în jurul cărora înţelege să se reunească majoritatea cetăţenilor ei: valori colective, valori în care credem dincolo de credinţele noastre religioase, politice sau de altă natură, valori în jurul cărora credem că vor putea trăi şi copiii noştri împreună, fără să se urască, fără să se  şi fără fugă unii de alţii.

Nici o minciună colectivă nu durează: nici minciuna despre trecutul nostru excepţional, nici minciuna despre prezentul nostru furat de străini, nici minciuna despre viitorul nostru ameninţat din toate părţile. Putem începe să ne construim ca naţie încetând să mai credem în mitologii şi fantasmagorii religioase, naţionaliste, politicianiste sau de alt fel. E nevoie poate şi de religie, şi de patriotism şi de politică. Dar nu ca să ne descurcăm, nu ca să fentăm greutăţile sau să ne aranjăm, că oameni suntem. Ci pentru un scop superior, al binelui comun pe care îl lăsăm moştenire celor de după noi. Dar să ştim un lucru clar: acest scop noi nu-l avem încă, noi nu lucrăm la el şi nimeni nu o face, iar cei pretind că-l apară sau că-l reprezintă sunt nişte mincinoşi vremelnici care ne conduc şi care fac trafic cu vorbe aşa cum fac de treizeci de ani cu toate bogăţiile acestei ţări.