Cred că se ridică
astăzi câte provocări majore pentru noi, ca intelectuali care ne exprimăm în
spaţiul public românesc. Numesc aici intelectual orice persoană pentru care lumea
este plină de semne, iar studiile făcute au avut ca miză descoperirea înţelesului
acestor semne.
Provocarea cea
mai importantă mi se pare aceea care ne obligă să ne întrebuinţăm la maximum
raţiunea pentru a înţelege şi interpreta ce se întâmplă în societate. Raţiunea
înseamnă luciditate, spirit critic şi autonomie a propriei gândiri. Că este
vorba de justiţie, de educaţie, de sănătate, de orice politici publice,
intervenţia raţională critică în dezbaterile publice nu este sinonimă cu o
neutralitate sau cu un relativism care ar echivala diferitele puncte de vedere.
Faptul că unii şi alţii se folosesc de inteligenţa lor pentru a manipula,
pentru a ţine captiv, pentru a-şi masca interesele nu înseamnă ca o astfel de
inteligenţă instrumentală este comparabilă cu una critică.
A doua provocare
constă în a deveni capabili de a explica celorlalţi în cuvintele cele mai
simple strategiile voit complicate ale puterii prin care aceasta vrea toată
puterea. În cuvinte simple, dar nici simplist şi nici senzaţionalist. Prin
formule extreme (« senzaţional », « şocant », « catastrofal »)
nu vom face dovada unei mai mari puteri de convingere, ci vom obţine cel mult
adeziuni bazate pe renunţarea la gândire proprie. Spaţiul public, mai ales cel virtual, s-a
populat masiv cu o populaţie care are acces pentru prima oară la cuvânt, fără
să ştie ce să facă cu el. Pentru prima dată, reţelele sociale dau cuvântul
celor care nu vorbesc politic decât o singură dată, la vot, şi o fac repetând
ce li s-a spus să facă. De acum, un „like”, un „share” sau un comentariu devin
gesturi politice. Marea bătălie politică s-a mutat pe internet.
În ce fel poate
fi educată în spirit critic, în discernământ şi în respectul inteligenţei
această populaţie, ale cărei reflexe, indiferent de partizanatul practicat,
rămân cele ale intoleranţei, ale vehemenţei, ale grabei violente, ale
adevărului absolut?
Nu ştiu dacă
intelectualii mai pot juca rolul de educatori de tip „luminist”. Nu ştiu dacă
ei mai au vreo misiune socială emancipatorie. Această vocaţie s-a compromis din
varii motive: unele ţin de mulţimea de compromisuri compromiţătoare la care au
recurs mulţi intelectuali pentru a accede la putere sau la recunoaştere
simbolică. Altele ţin de faptul că spaţiul însuşi al intelectului este invadat,
agresat, devastat de hoarde de indivizi care pretind a avea aceleaşi drepturi
la intelect.
Dar dacă există
ceva de făcut dinspre noi, cei care ne-am hărăzit o parte din timpul şi energia
noastră semnelor lumii, atunci cred că acest ceva e neapărat politic şi public,
civic şi militant: să nu renunţăm la a apăra onoarea raţiunii, să nu abandonăm
spiritul critic de dragul ideologiilor, să nu pretindem că deţinem în
exlusivitate misterul Adevărului, al Binelui sau al Dreptăţii, în dispreţ faţă
de toţi ceilalţi, bieţi truditori ai ignoranţei.
Societatea
românească îmi pare azi străbătută mai abitir ca în alte perioade de forme diverse
de dogmatism, obscurantism, intoleranţă şi ură. Datorită circulaţiei
informaţiei şi accesului nelimitat la informaţie şi la cuvânt, toate acestea
devin arme politice. Cred că ne paşte un pericol de care nu suntem încă pe
deplin conştienţi: devin foarte numeroşi cei care declară pe internet că sunt
gata să vă zdrobească, să vă ardă, să vă dea în cap pentru că gândiţi altfel.
Devin la fel de numeroşi cei care încurajează („like & share”) aceste
declaraţii. Într-o bună zi, nu departe de noi, unul dintre toţi aceştia va fi
suficient de „curajos” să treacă la acţiune. Iar în spiritul solidarităţii urii
şi al violenţei care se întreţine pe sine, lângă acest unul vor veni şi alţii.
Şi vor desăvârşi lucrarea pe care v-au făgăduit-o atunci când v-au dorit
moartea pentru că aveţi alte opţiuni de viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu