Statul paralel nu este o invenţie a partidului la putere. Este o invenţie a
unei societăţi care, cu mentalităţile şi comportamentele ei, a preferat să
dedubleze realitatea în loc să o înfrunte. Iar asta nu de ieri, de azi, ci de
multe decenii încoace. Adică să creeze o realitate paralelă, suportabilă, la
care să se poată acomoda cu uşurinţă. Realitatea paralelă e aceea în care
vindecarea nu e posibilă decât dacă dai şpagă medicului, o autorizaţie nu poate
fi obţinută decât dacă dai şpagă unui funcţionar, un examen un poate fi trecut
decât dacă dai şpagă profesorului. Oricât de fictivă sau de imaginară a fost
această realitate, mereu hrănindu-se din realitatea tuturor disfuncţionalităţilor
statului şi, de fapt, chiar alimentând în felul acesta ruina însăşi a unui
stat, la un moment dat aceasta realitate închipuită a devenit funcţională şi
efectivă. Ca orice lucru
modern bine făcut, devine ceva tehnic, sistematic, rational şi urmărit
îndeaproape. Existenţa lui nici măcar nu este percepută şi cu atât mai puţin
chestionată : toată lumea ştie că trebuie să mergi cu plicul la medic şi
cu Kentul la primărie. Toate generaţiile de studenţi ştiu că la profesorul
X nu treci dacă nu depui 50 de euro în contul comun al grupei. Toate acestea au
funcţionat nestingherit zeci de ani. Şi ele au distrus orice posibilitate a
statului de a se însănătoşi.
Statul român este azi putred în toate măruntaiele
sale, nu doar la vârf, este putred şi printre miniştri, dar şi la nivelul
funcţionarilor celor mai mărunţi şi al asistentelor cele mai modeste de pe
cuprinsul patriei. De aceea, pe cât de binevenită este revolta unei părţi a
societăţii în faţa unora dintre reprezentanţii acestui stat putred, pe atât de
nesfârşită şi epuizantă s-ar putea dovedi această revoltă dacă ea ar trebui să
vizeze toată administraţia publică din România. Pentru că dacă azi va demisiona
un ministru sau un prim-ministru, vor fi zeci de mii de funcţionari gata să-i
ia locul, împărtăşind exact aceeaşi mentalitate. Iar în adândurile lui, în
măruntaiele lui din toate birourile ticsite de dosare şi de sictirul
funcţionarilor, se vor găsi mereu alţi şi alţi oameni gata să calce pe cadavre
pentru un status-quo sau pentru o formă de mărire (glorie sau salariu sau
şpagă).
Statul paralel există de foarte multă vreme şi este fabricat
prin contribuţia fiecăruia dintre noi atunci când alege să nu folosească drumul
anevoios al legii şi al normei, ci drumul scurt al aranjamentului şi
descurcărelii. Fiecare plic cu 100 de lei sau 200 de euro este o cărămidă la
buncărul statului paralel în care se ascund azi toţi cei care simţim că ne fură
prezentul şi viitorul. Iar despre acest stat, care a funcţionat şi funcţionează
încă destul de bine, am aflat atunci când am realizat, unii dintre noi doar, nu
toţi, că a da un plic medicului nu e bine, că a cumpăra o diplomă e o
infracţiune, că a falsifica o licitaţie e ilegal. Abia atunci ne-am descoperit inabilitatea de a
respecta legea, uşurinţa cu care o încălcam, mirarea că ceea ce am făcut până
atunci în acest fel a devenit brusc ilegal. Extrapolaţi asta de la 100
de euro la 1 milion de euro şi veţi avea schema nu doar a corupţiei, ci şi a
alimentării prin mărunta corupţie a monstrului de stat care a produs bogăţii de
neimaginat şi fărădelegi criminale.
Cu fiecare plic dat unui medic, unui profesor, unui funcţionar,
am asasinat încă o şansă de a instaura domnia legii într-o administraţie
sufocată de presiunea şi tentaţia corupţiei. Cu fiecare plic şi cu fiecare
aranjament am fragilizat statul de drept şi am întărit statul paralel în care
atâţia dintre noi şi-au dorit să ajungă şi îşi doresc încă, pentru că el
produce bogăţie rapidă, diplome rapide, sănătate, reputaţie publică, stele pe
umăr şi orice altceva. Împotriva acestui stat închipuit şi totuşi atât de real
nu e de ajuns să protestăm în stradă. Din punctul de vedere al celor care au
profitat masiv de pe urma închipuirilor noastre şi a naivităţii noastre că în
felul acesta se "rezolvă" totul în România, da, lumea din afară
este paralelă, nu are nici o putere asupra lumii lor. Există o lume completă şi
autosuficientă, care nu depinde de un singur om, care este anume construită să nu
depindă de un singur om, tocmai pentru a supravieţui vremelniciei funcţiilor şi
persoanelor. Este o lume pe care însă o cunoaştem, mai mult sau mai puţin, cu
toţii. Nu vine din afară, nu vine din viitor, ea vine din biografiile noastre şi
din felul nostru de a fi unii cu alţii. Nu, nu vreau să spun că suntem cu toţii
hoţi. Vreau doar să spun că nu ne-a deranjat prea mult existenţa hoţilor
printre noi. Mai precis : ne-au revoltat întotdeauna hoţii de buzunare şi
găinării, niste amatori. Dar am fost indiferenţi, dacă nu respectuoşi şi chiar admirativi,
faţă de hoţii cu ştaif, descurcăreţii, inteligenţii, oportuniştii. Au încăput
cu toţii, indistinct, în definiţia noastră generoasă a succesului.
Astăzi însă succesul lor e pe cale să năruie o societate
întreagă. Ei nu înţeleg ce avem cu ei, că doar noi i-am creditat cu încredere
şi admiraţie, iar noi nu înţelegem cum am ajuns aici. Am ajuns pas cu pas, zi
de zi, mărunt, modest, tăcând, înghiţind, acceptând, trecând cu vederea sau
dând o sută de lei ca să prindem loc în faţă. Iar in faţă azi nu mai e nimic. Decât furia si revolta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu