(Cuvînt înainte la traducerea în limba română a lucrării
lui Achille Mbembe, Critique de la raison nègre, Idea, 2016, traducere de Ciprian Mihali şi Andreea Raţiu)
Cititorul va avea
ocazia să descopere în acest text mai multe nuanţe şi semnificaţii ale
cuvântului „negru”. Desigur, fiind vorba la origine despre o culoare a pielii,
termenul „negru” a ajuns să desemneze,
prin extensie, acea parte a umanităţii care, prin contrast cu cei având pielea albă ori deschisă la culoare, este
desemnată, obligată de aceştia din urmă, să poarte drept nume general – un nume
abuziv, exclusiv şi excluziv – numele culorii pielii lor.
Intenţia principală a
lui Achille Mbembe în această carte nu este de a analiza modalităţile prin care
albul se opune în chip radical negrului sau invers, nelăsînd loc între ele unor
nuanţe de gri. O asemenea opoziţie este oarecum dată şi ea face parte din
strategiile gîndirii identităţii în lumea modernă, o gîndire a contrastelor şi
diferenţelor grele, ancorată temeinic în imaginarul raselor. Opoziţia între
omul alb şi omul negru este premisa majoră pe care se clădeşte premisa minoră
şi, abia ea, cu adevărat problematică: aceea prin care – conform convenţiei
adoptate în traducere – negrul devine
Negru. Sau, cu spusele autorului, du noir, à travers le Noir, vers le Nègre.
Cu alte cuvinte, de la constatarea culorii negre a pielii, trecînd prin opoziţia
om alb-om negru, până la Negru,
subiectul negru.
Traducători ai acestei
cărţi, am adoptat o convenţie vizuală care poate părea uneori ea însăşi abuzivă:
astfel, am ales ca pe tot parcursul acestei cărţi să redăm „Nègre” prin „Negru”, cu majusculă deci. Este
posibil ca, din cînd în cînd, cititorul să-şi simtă privirea interpelată de
către o asemenea intervenţie grafică, pe alocuri frecventă. Există însă o dublă
motivaţie pentru această alegere. Mai întîi, e vorba de faptul că în limba
franceză, beneficiază de majusculă (aşa cum se întîmplă cel mai adesea în
această carte cu termenul Nègre) reprezentantul
abstract sau reprezentanţii generici ai unor state, naţiuni sau etnii sau
grupuri populaţionale: le Camerounais,
les Italiens, l’Arabe, les Touaregs (în vreme ce în româneşte spunem „camerunezul”,
„italienii”, „arabul”, „tuaregii”). Aici însă Negrul capătă majusculă tocmai pentru că, fără a fi membrii unui
stat, ai unei naţiuni sau etnii, ci doar exemplare ale unei rase – oamenii africani
sînt prinşi într-un dispozitiv de abstractizare şi de generalizare, dispozitiv
pe care îl descrie în detaliu cartea lui Mbembe.
Apoi, pentru că limba
română nu face deosebirea între Noir
şi Nègre pentru a deosebi pur şi
simplu omul cu pielea neagră de negrul pe care jargonul atît de bogat al limbii
noastre l-ar numi mai degrabă în mod peiorativ „negrotei” (asta pentru a nu
scotoci mai adînc în vocabularul plin de imaginaţie al limbii române). Ne putem
însă imagina o mişcare elipsoidală a trecerii de la Noir la Nègre pentru a
ajunge azi din nou la Noir, dar
într-o altă poziţie: dacă primul Noir purta
încă în el surpriza descoperirii brute a omului african, după istoria tragică
şi violentă a Negrului ca Nègre (şi
care este toată istoria modernităţii
europene), regăsirea negrului ca Noir se
produce printr-o operaţiune de metaforizare perseverentă, în care se depun
eforturi vinovate şi suprarealiste de a pansa rănile lăsate în conştiinţa
non-neagră de tratamentul aplicat vreme de secole Negrului ca Nègre. Violenţa făcută Negrului prin
colonizarea ucigaşă a milioane de oameni şi confiscarea tuturor numelor lor
dîndu-le în schimb acest unic nume de Nègre,
dar şi prin rasismul care funcţionează drept combustibil al strategiilor
identităţii, face ca astăzi nu doar Nègre,
dar nici măcar Noir să nu mai poată
fi rostit fără a trezi toţi demonii sclavagismului, ai colonizării, ai
segregării, ai discriminării, ai crimei prevestite de însăşi pronunţarea
cuvîntului. Rezumînd, am putea spune că abuzul înfăptuit prin transformarea
negrului în Negru face cu neputinţă întoarcerea la… negru.
Prin urmare, o
intervenţie grafică abuzivă, pe măsură unei asemenea abuz istoric despre care
face vorbire această carte. Ea descrie, într-o rezonanţă foucaldiană, istoria
procedurilor biologic-ştiinţifice, lingvistic-discursive, ideologice şi
economice prin care se fabrică o categorie, un subiect nou în lumea nouă a
modernităţii, Negrul. Negrul-Noir devine Negru-Nègre atunci cînd, pe de o parte, în lumea fizică, o parte a
umanităţii, deosebită prin culoarea pielii, este retrasă prin captură, prin
jefuire şi prin război din umanitate pentru a fi preschimbată în obiecte,
mărfuri şi monede, în maşină de produs profit. Pe de altă parte,
devenirea-Negru a lumii înseamnă producerea teoretică a unui subiect de rasă şi
a unei raţiuni negre în care se cuprind deopotrivă figuri ale cunoaşterii
(reprezentări, abstractizări, sintetizări, deducţii, extrapolări); paradigme de
supunere subiectivă (sujet-assujetissement, tot în cheie
foucaldiană, colonizare lingvistică şi discursivă); complexe psiho-onirice
(fabulaţii, deliruri, fantasme, nevroze, obsesii, isterii…).
Negrul-Noir devine Negru-Nègre atunci cînd, reprezentîndu-ne omul african ca alteritate radicală, activăm cîte
ceva din prea-plinul acestor operaţiuni şi calificări, atunci cînd, de pildă, în
ignoranţa noastră cvasi-totală despre îndepărtata, sălbatica şi fierbintea
Africă, nu găsim nici un reper în afara inferiorităţii umane vecină cu
vegetalul şi animalul. Atunci cînd nu putem concepe relaţia noastră morală cu
Negrul decît – în cel mai bun caz – sub forma unei lucrări civilizatoare şi
umanitare pe care sîntem chemaţi să o realizăm, iar relaţia noastră culturală
decît ca descoperire a artelor primitive (dansuri, măşti, incantaţii,
exorcizări…) sau a locurilor exotice, populate de bărbaţi vînjoşi cu pielea
strălucitoare şi negrese zvelte unduindu-se la umbra unor palmieri pe plaje
însorite.
Negrul-Nègre este rezultatul unei ficţiuni. Dar
o ficţiune cît se poate de eficientă, care a ucis milioane de oameni, a jefuit timp
de secole un continent întreg, a produs imperii şi bogăţii nemaivăzute, a creat
inegalităţi, sărăcie şi suferinţe nemaiîntîlnite în istorie, a dat naştere la
războaie lungi şi păci fragile, a produs un imaginar, o literatură, arte
plastice şi filme abundente. O ficţiune care, în momentele ei actuale de
agonie, lasă în urmă o conştiinţă nesigură a umanităţii despre ea însăşi şi o
figură tot mai abstractă, deci mai manipulabilă, a subiectului uman.
Cartea aceasta este
complementul necesar la marile teorii ale subiectivităţii moderne. Ea
completează în chip binevenit, fără ca prin asta să fie o reparaţie
epistemologică, genealogiile şi arheologiile conştiinţei europene, punînd-o pe
aceasta să se privească în oglinda alterităţii sale celei mai evidente şi mai
contrastante cu putinţă. Critica raţiunii
negre este, după mai bine de două secole de la lucrarea care-i inspiră
numele, bilanţul eşecului unei raţiuni pretins pure care nu a ştiut, nu a putut
şi mai ales nu a vrut să-şi urmeze legea morală sub cerul mai înstelat ca
niciunde al Africii.
Ciprian Mihali
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu