Unul
dintre foştii mei studenţi şi colaboratori apropiaţi în perioada de aur a
efervescenţei cultural-editoriale clujene, acum scriitor prestigios, îmi face o
mărturisire în spaţiul acesta al exhibării tuturor intimităţilor posibile care
este reţeaua socială. O mărturisire cât un reproş – sau invers. Spune el, într-un
acces de… nici nu ştiu ce… sentimentalism, slăbiciune ori, dimpotrivă tărie?, că
le-aş lipsi şi că plecând în diplomaţie, părăsind deci universitatea, mi-am
abandonat vocaţia şi am fugit de meserie. O
spusă lejeră, aşa cum sunt mai toate spusele aruncate în spaţiul fără de loc şi
fără de margini al virtualului, dar care e posibil să poarte în ea un dram de
adevăr. În modul cel mai puţin sentimental cu putinţă, adică pur factual, în
2012 am părăsit sala de curs pentru a pleca să reprezint România în Africa. Am
putut să explic această decizie studenţilor cu care am avut şansa de a lucra în
ultimele luni în care am predat şi mi s-a părut, şi atunci ca şi acum, decizia
corectă. Cel puţin pentru mine. Dar nu am putut s-o explic şi tuturor celorlalţi,
cu care nu m-am mai întâlnit de mulţi ani.
După
care s-a aşternut liniştea. O linişte datorată acelei obligaţii de rezervă pe
care o are orice diplomat în funcţie şi care îl face să nu vorbească public mai
mult decât e nevoie, adică aproape deloc; apoi, o linişte provocată de cei
peste 8.000 de kilometri care despart Clujul de Dakar, distanţă fizică, distanţă
a neîntâlnirii, recuperată doar în rarele reveniri estivale în ţară; în sfârşit,
o linişte forţată de volumul copleşitor de muncă într-o ambasadă deficitară în “resurse
umane”, dar excendentară în îndatoriri, ambiţii şi provocări. Au fost ani
foarte intenşi, foarte frumoşi, dar şi foarte grei. Au fost ani în care
filosofia, câteodată vreme de săptămâni sau luni întregi, era doar un cuvânt
dintr-o strategie diplomatică şi nicidecum o preocupare intelectuală.
În
toţi aceşti patru ani am avut arareori, şi mereu pe fugă, ocazia să mai vorbesc
cu (de-acum) foştii mei studenţi. Din fericire, facebook-ul şi corespondenţa
electronică mi-au îngăduit să-i am şi să-i simt aproape de mult mai multe ori
decât îşi pot ei închipui. Şi mai ales să-i ştiu solidari în mod discret, dar
trainic, în numeroase situaţii în care mi s-a întâmplat să mă clatin sau să mă
simt pierdut între lumi ciudate, între feluri de oameni despre care nici nu ştiam
că pot să existe, între forţe şi jocuri de putere dintre cele mai greu de bănuit.
Cu
excepţia unor albume cu fotografii frumoase din Africa (nici nu era prea greu să
iasă frumoase cu lumina de acolo), răsplata şi recunoştinţa mea au fost foarte
modeste. Desigur, niciunul nu mi-a cerut nimic, cele câteva scrisori de
recomandare sau sfaturi chiar nu se pun. Iar asta ar trebui să aibă darul de a-mi
domoli remuşcările, consolându-mă tot mai convingător, odată cu trecerea
timpului şi odată ce unele dintre amintirile acelor ani se estompează şi de o
parte şi de alta, mai ales că şi mulţi dintre ei, foştii studenţi, s-au îndepărtat
de universitate.
Rămâne
însă – dincolo de orice consolare şi de orice remuşcare – sentimentul unei
datorii neonorate. El s-ar putea exprima iute şi stângaci în acest fel: mi se
pare că nu am reuşit deocamdată să restitui creditul de încredere care mi-a
fost acordat vreme de douăzeci de ani, an de an, semestru după semestru, curs
după curs. Şi e limpede pentru mine că nu-l voi putea restitui în alţi douăzeci
de ani: nu e deloc sigur că timpul şi timpurile vor mai avea răbdare cu noi.
Dar
mă gândesc că aş putea începe s-o fac într-un fel derivat, încercând să explic în
scris, pe blog sau chiar într-o carte, sper, ce a însemnat educaţia mea
filosofică pentru posibilitatea înţelegerii lumii africane, în ce fel am trăit
Africa, în ce fel mi-a modificat percepţiile şi mi-a zdruncinat reperele
conceptuale ori valorice şi mi le-a construit în arhitecturi surprinzătoare,
pline de înţelesuri nebănuite. Ambasador ca funcţie, nu am încetat să privesc
ce se întâmplă în jurul meu, în societatea senegaleză, ca un profesor care ia
notiţe pentru un curs ce va să vină şi ca un filosof încercând să cuprindă în
scheme conceptuale experienţa cotidiană a întâlnirii cu o alteritate când mai
radicală, când mai superficială, dar niciodată aşa cum o bănuiai. Mărturisesc că
nu mi-e încă foarte limpede cât am reuşit şi ce anume am reuşit să înţeleg din
cei patru ani petrecuţi în Senegal. Impresiile rămân amestecate, cele instituţionale
cu cele personale, cele plăcute cu cele mai puţin plăcute şi va fi nevoie ca
ele să se decanteze în timp, inclusiv prin tehnici ale uitării, ale ocultării
anumitor impresii recente şi dominante în profitul evidenţierii unor experienţe
cu adevărat marcante, demne de a fi recuperate reflexiv.
Să
fie oare acesta modul de a plăti o datorie? Se prea poate, dar cu siguranţă că
nu e singurul. Şi cu siguranţă că nu este singura dimensiune a datoriei: îmi
pare că am, de asemenea, o mare datorie faţă de Senegalul cel primitor, faţă de
oamenii ei simpli care mi-au fost alături din prima până în ultima zi, pentru
intelectualii lui care trăiesc decolonizarea spiritului ca pe o misiune supremă,
pentru administratorii lui care încercă să facă viaţa mai uşoară milioanelor de
oameni nevoiaşi, în sfârşit, pentru artiştii lui care aşează toată această
existenţă colectivă într-o nesfârşită bucurie de a trăi.
Despre
toate, însă, pe rând şi cu răbdare.
Foarte frumos spus!
RăspundețiȘtergere