Datoria

Unul dintre foştii mei studenţi şi colaboratori apropiaţi în perioada de aur a efervescenţei cultural-editoriale clujene, acum scriitor prestigios, îmi face o mărturisire în spaţiul acesta al exhibării tuturor intimităţilor posibile care este reţeaua socială. O mărturisire cât un reproş – sau invers. Spune el, într-un acces de… nici nu ştiu ce… sentimentalism, slăbiciune ori, dimpotrivă tărie?, că le-aş lipsi şi că plecând în diplomaţie, părăsind deci universitatea, mi-am abandonat vocaţia şi am fugit de meserie. O spusă lejeră, aşa cum sunt mai toate spusele aruncate în spaţiul fără de loc şi fără de margini al virtualului, dar care e posibil să poarte în ea un dram de adevăr. În modul cel mai puţin sentimental cu putinţă, adică pur factual, în 2012 am părăsit sala de curs pentru a pleca să reprezint România în Africa. Am putut să explic această decizie studenţilor cu care am avut şansa de a lucra în ultimele luni în care am predat şi mi s-a părut, şi atunci ca şi acum, decizia corectă. Cel puţin pentru mine. Dar nu am putut s-o explic şi tuturor celorlalţi, cu care nu m-am mai întâlnit de mulţi ani.

După care s-a aşternut liniştea. O linişte datorată acelei obligaţii de rezervă pe care o are orice diplomat în funcţie şi care îl face să nu vorbească public mai mult decât e nevoie, adică aproape deloc; apoi, o linişte provocată de cei peste 8.000 de kilometri care despart Clujul de Dakar, distanţă fizică, distanţă a neîntâlnirii, recuperată doar în rarele reveniri estivale în ţară; în sfârşit, o linişte forţată de volumul copleşitor de muncă într-o ambasadă deficitară în “resurse umane”, dar excendentară în îndatoriri, ambiţii şi provocări. Au fost ani foarte intenşi, foarte frumoşi, dar şi foarte grei. Au fost ani în care filosofia, câteodată vreme de săptămâni sau luni întregi, era doar un cuvânt dintr-o strategie diplomatică şi nicidecum o preocupare intelectuală.

În toţi aceşti patru ani am avut arareori, şi mereu pe fugă, ocazia să mai vorbesc cu (de-acum) foştii mei studenţi. Din fericire, facebook-ul şi corespondenţa electronică mi-au îngăduit să-i am şi să-i simt aproape de mult mai multe ori decât îşi pot ei închipui. Şi mai ales să-i ştiu solidari în mod discret, dar trainic, în numeroase situaţii în care mi s-a întâmplat să mă clatin sau să mă simt pierdut între lumi ciudate, între feluri de oameni despre care nici nu ştiam că pot să existe, între forţe şi jocuri de putere dintre cele mai greu de bănuit.

Cu excepţia unor albume cu fotografii frumoase din Africa (nici nu era prea greu să iasă frumoase cu lumina de acolo), răsplata şi recunoştinţa mea au fost foarte modeste. Desigur, niciunul nu mi-a cerut nimic, cele câteva scrisori de recomandare sau sfaturi chiar nu se pun. Iar asta ar trebui să aibă darul de a-mi domoli remuşcările, consolându-mă tot mai convingător, odată cu trecerea timpului şi odată ce unele dintre amintirile acelor ani se estompează şi de o parte şi de alta, mai ales că şi mulţi dintre ei, foştii studenţi, s-au îndepărtat de universitate.

Rămâne însă – dincolo de orice consolare şi de orice remuşcare – sentimentul unei datorii neonorate. El s-ar putea exprima iute şi stângaci în acest fel: mi se pare că nu am reuşit deocamdată să restitui creditul de încredere care mi-a fost acordat vreme de douăzeci de ani, an de an, semestru după semestru, curs după curs. Şi e limpede pentru mine că nu-l voi putea restitui în alţi douăzeci de ani: nu e deloc sigur că timpul şi timpurile vor mai avea răbdare cu noi.

Dar mă gândesc că aş putea începe s-o fac într-un fel derivat, încercând să explic în scris, pe blog sau chiar într-o carte, sper, ce a însemnat educaţia mea filosofică pentru posibilitatea înţelegerii lumii africane, în ce fel am trăit Africa, în ce fel mi-a modificat percepţiile şi mi-a zdruncinat reperele conceptuale ori valorice şi mi le-a construit în arhitecturi surprinzătoare, pline de înţelesuri nebănuite. Ambasador ca funcţie, nu am încetat să privesc ce se întâmplă în jurul meu, în societatea senegaleză, ca un profesor care ia notiţe pentru un curs ce va să vină şi ca un filosof încercând să cuprindă în scheme conceptuale experienţa cotidiană a întâlnirii cu o alteritate când mai radicală, când mai superficială, dar niciodată aşa cum o bănuiai. Mărturisesc că nu mi-e încă foarte limpede cât am reuşit şi ce anume am reuşit să înţeleg din cei patru ani petrecuţi în Senegal. Impresiile rămân amestecate, cele instituţionale cu cele personale, cele plăcute cu cele mai puţin plăcute şi va fi nevoie ca ele să se decanteze în timp, inclusiv prin tehnici ale uitării, ale ocultării anumitor impresii recente şi dominante în profitul evidenţierii unor experienţe cu adevărat marcante, demne de a fi recuperate reflexiv.

Să fie oare acesta modul de a plăti o datorie? Se prea poate, dar cu siguranţă că nu e singurul. Şi cu siguranţă că nu este singura dimensiune a datoriei: îmi pare că am, de asemenea, o mare datorie faţă de Senegalul cel primitor, faţă de oamenii ei simpli care mi-au fost alături din prima până în ultima zi, pentru intelectualii lui care trăiesc decolonizarea spiritului ca pe o misiune supremă, pentru administratorii lui care încercă să facă viaţa mai uşoară milioanelor de oameni nevoiaşi, în sfârşit, pentru artiştii lui care aşează toată această existenţă colectivă într-o nesfârşită bucurie de a trăi.

Despre toate, însă, pe rând şi cu răbdare.