23 ianuarie 2016

Între vîrste (scenă citadină africană)





Nu părea să aibă mai mult de 22 de ani. Înaltă, uscăţivă, chiar slabă, cu trăsături de fetiţă care se trădau încă în frăgezimea formelor ori în mimica jucăuşă. Ochii zglobii, curioşi şi veseli, străluceau la întîlnirea cu lumea. Vedea totul cu nesaţul unui copil care descoperă, şi nu-şi poate opri niciodată privirea mai mult decît o clipă, alergînd de colo-colo, dintr-o floare în alta a lucrurilor din jur.

În faţa ei, de cealaltă parte a unei mese pentru doi, el putea să aibă în jur de 25 de ani. Tînăr angajat într-o multinaţională sau proaspăt patron. Şi mai înalt decît ea, şi mai slab decît ea, scheletic, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, cu mîini lungi şi degete răsfirate, singurele care păreau a avea o dinamică şi un contact cu ce se întîmpla în jurul lui. Purta un costum gri, şters, de duzină, care-l costase neîndoielnic bani mulţi din salariu şi care-i venea bine totuşi, deşi nu e uşor să te îmbraci cînd eşti un asemenea lungan. O privea din cînd în cînd, mai degrabă din întîmplare; sau chiar din greşeală. Ea însăşi voia să-i evite privirea şi se uita prefăcut preocupată spre o sală în care nu se întîmpla mai nimic. Cel mai adesea îşi atîrnau privirile de telefon, ca un soi de refugiu binevenit, unde iarăşi nu părea să se întîmple, tot din nefericire, mare lucru. Derulau, citeau, îşi citeau, îşi făceau stingheri poze şi apoi şi le arătau unul altuia rîzînd. Mai mult ea lui. Însă totul părea a fi un joc improvizat, jucat să treacă timpul.

Nu aveau prea multe să-şi spună. Iar noi, străini pe veci, spectatori de-o clipă, nu vom şti de ce. Poate pentru că şi-au spus atît de multe înainte ? Sau, dimpotrivă, poate pentru că şi-au spus prea puţine, le-au terminat, şi nu ştiu de unde să apuce firul cel subţire şi deja întrerupt? Oricum ar fi, tăceau îndelung, ocolindu-şi privirile şi evitînd cu sfială orice gest care sa declanşeze reacţii la celălalt. Muzica mergea din ce în ce mai tare, iar ritmurile erau tot mai antrenante. De la mesele alăturate cuplurile se ridicau să danseze. La masa lor, nimic nu anunţa o asemenea posibilitate. Doar, discret, mişcările gurii ei. Nu exista vreo melodie pe care buzele-i cărnoase să nu fie capabile să o reproducă, însoţite de un zâmbet de siguranţă. Din cînd în cînd, atunci cînd ritmul era prea iute, corpul ei se mişca de la mijloc în sus, pe scaun, iar braţele i se desprindeau de corp, în gesturi lente şi lascive, venind parcă din dansurile altor vremuri. Vremurile tinereţii ei, vremuri în care dansa împreună cu prietenele pe ascuns, cel mai probabil în camera închisă pe dinăuntru a vreuneia dintre ele. 

I-am privit îndelung, cu un sentiment amestecat de admiraţie pentru tinereţea lor debordantă şi de tristeţe pentru resemnarea pe care par să le-o impună codurile sociale din ţara lor. Ceea ce credem noi despre ei probabil că se află foarte, dar foarte departe de starea de fapt: dar ne place să credem, înfăşurîndu-i în pînza fină de păianjen a propriei noastre imaginaţii, că ar putea fi, bunăoară, doi tineri care ies pentru prima dată într-o lume atît de selectă. Însă ciocnirea dintre nevoia de a arăta lumii că pot, că îşi permit (mai ales el, că are banii să o invite şi să iasă împreună) şi situaţia cu totul nouă în care se află îi conduce la această paralizie din care nu vor ieşi toată seara: ea trebuie să se poarte, poate pentru prima dată, ca o doamnă, rezistînd cu mari eforturi tentaţiei de a dansa, de a se simţi în largul ei aşa cum obişnuia să fie între fete; el încearcă să pară un domn, dar nu ştie cum, e rigid, pietrificat, dorindu-se mau curînd absent. De teamă să nu facă ceva greşit, preferă să-şi reducă la minimum toate gesturile, rămîne nemişcat, privind cînd spre ea, cînd prin ea sau peste ea. Nici măcar alături, nici măcar spre sală, spre alte mese ori, şi mai grav, înspre pista de dans, de teamă ca nu cumva privirea lui, gesturile lui, întreg corpul lui să se contamineze de la vreo libertate transgresivă pe care să nu ştie cum să şi-o domolească. 

Păreau amîndoi prizonieri. Ea cea dintîi, pentru că – în rochia ei şcolărească, alb cu roşu – venise cu aşteptarea şi cu speranţa de a se simţi bine „în societate”, cu un bărbat; dar şi el era un prizonier, odată ce a acceptat să intre în lumea cea nouă, lumea oamenilor cu bani, cu coduri noi, care trebuie învăţate, dar mai ales trebuie interiorizate, stăpînite, practicate. Deocamdată însă totul e copleşitor: ea nu mai este adolescenta care ar fi vrut să mai poată fi. El nu este încă bărbatul stăpîn pe sine care şi-ar dori să fie deja. Se află fiecare la un mijloc de viaţă, între vîrste. Lucrurile se vor aşeza în matca lor simplă şi liniştită peste puţină vreme: dacă în spatele lor sînt familii (orice va fi însemnînd sau nu iubirea dintre ei), atunci ea va înceta să mai fie copilă, iar el va deveni, forţat, bărbatul care trebuie să fie. Pentru că aşa stau lucrurile în viaţă: numai alungînd copiii din ei, aceşti tineri vor deveni adulţi. Adică vor înceta să fredoneze sau să se mişte de la mijloc atunci cînd stau faţă în faţă la restaurant, despărţiţi de farfurii şi împreunaţi de nota de plată. Vor dansa unul cu celălalt atunci cînd toată lumea dansează şi, mai ales, vor învăţa să tacă împreună atunci cînd îşi vor fi spus totul înainte de a se aşeza la masă.

Un comentariu:

  1. Ma bucur ca pot sa citesc în limba ta ! J'ai bien aimé cette tranche de vie...

    RăspundețiȘtergere