Fericirea

Cred că niciodată nu am văzut atîta fericire în jurul meu. Mai exact: atîta nevoie de a arăta fericirea. Şi mai exact: atîtea imagini pe facebook cu oameni care ţin neapărat să-şi arate în felul cel mai evident starea de fericire prin care trec. În această dimineaţă de 1 ianuarie, peretele e plin de guri pînă la urechi, de danturi albe, uneori singure, alteori în grup, surîzînd cu toate inteligentului telefon. Mai importantă decît fericirea în sine (care probabil că nu a existat niciodată) este nevoia de a spune şi de a arăta celorlalţi că eşti fericit. Probabil că tocmai aceasta e definiţia fericirii: cât de mult putem surîde celorlalţi, de unul singur, în doi sau în grup, pentru a-i convinge că sîntem fericiţi. Iar după ce am făcut fotografia, putem reveni la starea dinainte. Şi la starea obişnuită, nici fericită, nici nefericită, doar plată şi călduţă.

Desigur, cei care ţin să-şi arate fericirea în modul cel mai public cu putinţă sunt probabil o minoritate. O minoritate dintr-o altă minoritate, aceea a fericiţilor. Niciunul dintre cei mulţi şi nefericiţi nu s-a arătat nefericit lumii. Îşi consumă tristeţea într-o alt fel de solitudine. Nefericirea nu e de împărtăşit: ea trebuie ascunsă, ţinută departe de lume. Nefericirea nu e la modă, adică nu adună like-uri şi share-uri în nopţi în care a devenit o obligaţie să fii fericit. Fie ca nefericirea, tristeţea, chinul şi suferinţa să nu se vadă. Fie ca telefoanele noastre să-şi declanşeze flash-urile pe poziţia selfie doar atunci când ne vom fi aranjat pînă la ultimul detaliu gulerul la cămaşă şi zîmbetul pe toată faţa.

Nu-i deloc exclus ca tocmai asta să fie fericirea azi. E prea posibil să nu existe o fericire în sine, o stare de bine proprie, un simţămînt detaşat de toate cele dimprejur şi trăit doar pentru el însuşi, ca o înşurubare în propria-i trăire. Poate că de-abia acum, graţie reţelelor sociale care ne impun obligaţia de a arăta că sîntem fericiţi, înţelegem că fericirea este exact acest lucru: a fi capabil, a fi în dispoziţia şi în situaţia de a arăta celorlalţi, bine cunoscuţi, abia cunoscuţi sau cu totul necunoscuţi, că şi eu, şi noi sîntem fericiţi, că ne vine rîndul, de cînd stăm la coada fericirii, să prindem o felie, cu care să ne arătăm, suverani, lumii.

Se prea poate deci ca fericirea să fie, în modul cel mai realist, mai adevărat şi mai credibil, exact această capacitate pe care o dobîndim, tehnic şi relaţional, de a arăta altora că putem fi şi noi fericiţi. Şi pentru asta cel mai potrivit moment e o asemenea noapte. De mîine încolo, această capacitate se diminuează şi se amestecă într-o proporţie de nimeni neştiută cu jumătatea ei nefericită. În ce fel putem arăta celorlalţi că sîntem nefericiţi ? Dar despre asta într-un episod viitor. Deocamdată se ne bucurăm împreună cu cel mai bun prieten al omului: smartphone-ul. Prietenul care la nevoie ne recunoaşte. Face recognition.