Moarte pe credit

Moartea recentă, prin epuizare, a angajatei unei multinaţionale a devenit, pe fondul supraexcitării din mediul politico-mediatic din ultima vreme, fie un subiect de plasat între ştirile de la ora 5, fie materia unor imagini spectacular-tragice (preoţi, sicrie, coroane, preoţi, meniu complet) de la înmormântarea bietei femei. Reacţiile pe care le-a stârnit acest eveniment au pendulat între umorul negru al unui „analist” precum Lucian Mîndruţă din Dilema Veche, cel care se miră fals naiv că în România se poate muri (şi) de prea multă muncă, pseudo-anchetele unor jurnale, care scormonesc cu neruşinare în biografia celei moarte sau strâng reacţii spontane de pe stradă pro sau contra muncii în exces şi, în fine, deturnarea populistă în discursurile găunoase ale unui lider de partid cu stofă pretins aristocrată, dar convertit, cu ocazia unei campanii vulgare, în mare combatant împotriva capitalismului. Nu am văzut însă, cel puţin până acum, nici o analiză, sau măcar o reflecţie articulată asupra unui fenomen simptomatic pentru vremurile neoliberale pe care le trăim. Deşi mass-media au vorbit, cu jumătate de gură, despre suprasolicitările la care sunt supuşi angajaţii în diverse firme private, naţionale sau multinaţionale, făcând apel la specialiştii din psihologie, nimeni nu a îndrăznit să împingă cercetarea mai departe, înspre cauzele structurale ale acestui fenomen. Şi înţelegem, în parte, de ce: pentru că mulţi dintre cei ce scriu la ziar sau prezintă ştirile senzaţionale la televiziunea fac parte ei înşişi dintr-o maşinărie draconică, în care ierarhia puterii nu admite libertatea de expresie, iar supramunca şi supunerea tăcută la legea de fier a profitului sunt singura lege în vigoare.

După calmarea isteriei politicianiste şi încercând să recâştigăm un minimum de luciditate, putem lansa cel puţin două tipuri de reflecţie pornind de la moartea Ralucăi Stroescu. Primul dintre ele priveşte regimul însuşi al muncii într-o economie ce pretinde ca a încheiat tranziţia. Dezvoltarea economică din ultimii ani din România, considerată (pe nedrept) un succes al guvernanţilor, se însoţeşte de extinderea a ceea ce teoreticienii contemporani numesc „munca imaterială”. Această muncă „soft”, scăpată din galera combinatelor siderurgice, a minelor şi a trudei agricole, pare a fi visul de emancipare al unei întregi generaţii de tineri formaţi în universităţi din ţară sau din străinătate. E o muncă în care se câştigă bine, e o muncă să-i zicem „curată”, care oferă un statut superior şi o sumedenie de alte beneficii ori avantaje materiale şi simbolice acelora care o practică. Ea mai este, de asemenea, o muncă transversală şi delocalizată: transversală, întrucât nu are un domeniu precis în care se practică: de la IT, finanţe, publicitate, media, până la comerţ sau cercetare, munca se imaterializează şi se efectuează după regulile stricte ale proiectului, programului şi dead-line-ului. Delocalizată, deoarece se deteritorializează în permanenţă, ea nu mai are un loc unde se practică (mină, ogor, uzină, nici chiar birou), se poate face oriunde şi, mai ales şi mai grav, oricând. Este o muncă „portabilă”, asemeni maşinii, telefonului, computerului, care devin azi accesorii indispensabile nu doar ale muncii, ci şi ale întregii noastre existenţe. Pierzându-şi locul, munca şi-a pierdut şi timpul, ştergând complet frontierele instituite – ca o victorie a raţiunii şi a voinţei libere, progresiste – de lumea modernă între spaţiu public şi spaţiu privat, între timp de muncă şi timp liber, între zi şi noapte, între timp pentru sine şi timp pentru ceilalţi. Munca imaterială anulează până şi distincţia dintre efort şi destindere, reuşind să facă imperceptibilă trecerea de la un regim mental al solicitării la unul al ruperii şi întreruperii, al ieşirii de sub presiunea termenelor şi a sarcinilor permanente.

Cred că nu trebuie să ne iluzionăm şi să ne mulţumim cu explicaţia medicală a morţii acestei femei. Desigur, din punct de vedere medical, se poate oricând descoperi un element patologic care să fi declanşat procesul ireversibil, bunăoară inaniţia (moartea prin înfometare a unei tinere care câştigă într-o lună cât un sat întreg din Africa într-un an nu are, desigur, nimic de-a face cu foametea endemică de pe continentul negru). Patologia ei nu e una de natură medical-biologică, ea este mai degrabă una economico-socială. Ea ţine, printre altele, şi de lipsa de imunitate socială şi individuală la solicitările din ce în ce mai mari ale pieţei muncii şi consumului. Aşa cum un copil devine uşor dependent de televizor sau de computer, făcându-i pe părinţi să fie mulţumiţi de „cuminţenia” lui tâmpă sau de „inteligenţa” cu care manipulează un mouse, lipsit fiind de protecţiile pe care unui adult i le poate da un exerciţiu intelectual şi o altă cultură a timpului şi spaţiului propriu – tot aşa, noua generaţie de angajaţi (cei aflaţi azi între 25 şi 40 de ani, în general, dar vârsta nu este un criteriu exclusiv) în întreprinderile private de succes intră lipsiţi de distanţă şi de simţ critic în relaţiile de putere şi în îndeplinirea diverselor munci care li se atribuie. Sunt tineri pentru care efortul fizic – văzut mai curând ca o eliberare, ca una din puţinele eliberări, dar care este, de fapt, un simplu exerciţiu de menţinere în formă a intelectului productiv – se rezumă la aerobic, înot, alergări de dimineaţa sau de seara, adică practici corporale reglate, prelungind şi susţinând imaterialitatea muncii pe care o efectuează. Să ne înţelegem: nu pledez pentru întoarcerea la sapă sau la ciocan ca munci „autentice”, vreau doar să spun că imaterializarea muncii atrage după ea, ca printr-un efect de iluzie optică, dematerializarea corpului, a spaţiului şi timpului său, în cele din urmă, a întregii personalităţi. Corpul este doar un suport tăcut al muncii, obiect de îngrijit şi de sculptat estetic, de disciplinat riguros pentru a purta însemnele succesului în veştminte, forme şi gesturi. Imaterializarea muncii poate să creeze impresia inutilităţii corpului; acesta însă îşi va revendica până la urmă dreptul, singurul său drept veritabil, dinainte de orice lege şi ordine juridică, anume „dreptul” biologic la propriul metabolism elementar.

Şi cu aceasta, aş lansa al doilea tip de reflecţie, care vizează mai concret aspectul generaţional şi social al acestui caz. Tinerii care intră în „câmpul muncii imateriale” au doar o vagă idee despre ceea ce îi aşteaptă. Atraşi – în aceste vremuri în care cea mai căutată şi mai vândută marfă e subiectivitatea (dacă ar fi să-l credem pe Marius Babias ), iar bunăstarea e numele mântuirii – de mirajul putând deveni rapid realitate (chiar dacă această realitate înseamnă încă un credit pe 25 de ani în bancă…) al câştigului de bani mulţi, ei îşi pun la bătaie nu doar forţa de muncă şi eventualele aptitudini dobândite prin studiu, ci întreaga personalitate şi întreaga disponibilitate, devenind sclavii tăcuţi ai profitului şi ai puterii care îl produce. Calificarea lor în firmă – cu alte cuvinte integrarea lor mai mult sau mai puţin definitivă în mecanismul productiv – înseamnă, în acelaşi timp, şi o îndoctrinare în „spiritul” firmei; competenţele nu sunt suficiente pentru a fi un bun angajat, e nevoie de un devotament şi de o fidelitate religioasă faţă de „filosofia” întreprinderii (nu ştiu însă de câte ghilimele ar fi nevoie pentru a şterge puţin din ruşinea şi oroarea folosirii cuvântului „filosofie” într-un asemenea context…). Imaterialitatea muncii are o latură spirituală, vecină pe alocuri cu misticismul, munca devine profitabilă cu adevărat doar atunci când angajatul este dedicat trup şi suflet firmei, când îşi oferă şi gândurile cele mai intime, şi convingerile cele mai durabile conducerii. Angajatul nu este doar pregătit pentru sarcinile care i se cer, ci şi îndoctrinat cu o ideologie la fel de „măreaţă” pe cât este de efemer produsul muncii prestate. Iar această îndoctrinare are loc în celebrele „training”-uri la care angajaţii participă conştiincios: de formare sau de destindere, în hoteluri de lux sau la cabana patronului, aceste exerciţii induc în angajaţi ideea solidarităţii, a comunităţii, chiar a familiei. O familie care adeseori trebuie s-o sacrifice pe cealaltă, învechită şi rigidă, care fagocitează viaţa cuplurilor şi care, în ierarhii stricte de putere, face ca relaţiile între partenerii contractului nupţial să se golească ele însele de conţinut. Ori, perversiunea sistemului, atât de bine descrisă de Michel Houellebecq în romanele sale, e că munca imaterială îi transformă pe angajaţi nu într-o familie unită, nu într-o comunitate sudată, ci în particule elementare, care îşi pierd treptat facultăţile de socializare: mai mult, ei ajung să creadă că numai munca îi poate apropia de ceilalţi, în vreme ce, în realitate, exact inversul se produce, ea îi îndepărtează şi îi izolează pe fiecare în parte, şi asta nu doar de mediul profesionale în care lucrează, ci şi de celelalte medii, cu deosebire de mediul familial. Exploatarea e desăvârşită atunci când angajatul renunţă nu doar la timpul său, ci şi la mediul său, la valorile sale, la propria-i imunitate, dobândite sau câştigate de-a lungul vieţii. În puţini ani, studenţii rebeli din căminele patriei devin cuminţi purtători de costume „de firmă”, cămaşă în dungi şi cravată cu nodul lat, şi deţinători de limuzine cumpărate „pe firmă”, în leasing. Iar această masă tăcută şi rătăcitoare de indivizi vulnerabili, îmbrăcaţi mereu frumos şi practicând un discurs formal, de PR, zâmbitori şi afabili în aparenţă, dar în care clocoteşte furia şi sentimentul nedreptăţii, această masă incapabilă să facă masă, să devină o masă critică, tocmai din cauza efectului de izolare individuală din sânul său, sporeşte pe zi ce trece, creând public iluzia unei clase de mijloc îndestulate, gata să conducă întreaga economie pe noi culmi de progres.

Două vorbe în încheiere despre „generaţia” muncii imateriale din România: sunt tineri pentru care succesul e totul, iar succesul nu se măsoară, ca în modele feudale de tip Becali sau Ţînţăreanu, în vile, maşini de lux şi teancuri de bancnote etc. Succesul lor nu este neapărat vizibil: el înseamnă un nivel şi un stil de viaţă superior mediei, iar căutarea lui poate să umple o viaţă, timpul şi spaţiul ei. Vreau să spun: nici nu e nevoie de altceva, mai ales de prezenţă social-civică sau politică, de participare la viaţa publică. Este o generaţie cinică, urmărindu-şi cu înverşunare şi pe tăcute (până în moarte sau până unde?...) scopul: nu îndestulare materială, nu exhibare a bunăstării, ci stil (standing) oferit de bunăstare. O generaţie care, ferită de experienţele dure ale comunismului, ratând intensitatea lui decembrie 1989, îşi caută stimulenţii corporali şi mentali în experienţe extreme – fie ele muncă în exces, sport extrem, petreceri orgiastice, dezinhibiţii de tot felul, călătorii etc. O generaţie – prima, la noi – care nu ştie sau a uitat ce este lenea: adică refuzul muncii, încetarea ei intenţionată, refuzul voluntar şi scufundarea în contemplaţie de dragul pierderii de vreme. Nu ştie să piardă vremea pentru că a pierde vremea înseamnă a o fi avut anterior în posesie; dar ea nu a avut-o niciodată, pentru că reuşita acestei generaţii se măsoară după chiar faptul că şi-a vândut de la bun început timpul, când a semnat contractul de angajare. O generaţie care, neavând şansa istorică a izbucnirii suverane din anii ’90, este capabilă să-şi plătească, se încăpăţânează să-şi cumpere la orice preţ clipa de suveranitate, o generaţie care trăieşte, mai degrabă, cu speranţa chinuitoare că sclavia în care se lasă prinsă va putea fi compensată printr-o eliberare totală, la un moment dat, undeva anume, în moarte chiar, în ultimă instanţă. Moartea Ralucăi Stroescu, şi, probabil, a atâtor alţi angajaţi neştiuţi, epuizarea lor zilnică şi neîncetată, până la transformarea în trupuri translucide şi suflete pustii, dovedeşte iluzia şi eficacitatea acestui vis: neoliberalismul întruchipat de noua economie de piaţă şi de munca imaterială ştie perfect cum să promită libertate şi mântuire, fără să fie tras vreodată la socoteală pentru distrugerea libertăţii şi pentru pervertirea mântuirii, şi asta până în moarte şi nicidecum dincolo de ea.