Stradă, rutină, transgresiune (3)

Rutină şi transgresiune

Posibilitatea deschisă a străzii – în oricare din cele trei ipostaze descrise mai sus: multiplicitate de locuri şi evenimente, întîlnirea cu celălalt, transgresiunea normelor negative – este posibilitatea ca ceva să se petreacă în orice moment, dar una care se articulează pe realitatea unui “prezent continuu al rutinei” (Humberto Giannini). Aşa cum am spus mai sus, aspectul previzibil al rutinelor aparent minore este legat de sentimentul securităţii psihologice şi al continuităţii acestor rutine. Pentru a sintetiza cele spuse de urbanist şi de sociolog şi pentru a trece la specificul stradal al rutinei, să mai ascultăm odată ce spune Anthony Giddens: “Rutina este psihologic odihnitoare, dar nu toată lumea are dreptul la ea. Continuitatea rutinelor vieţii cotidiene nu se obţine decît printr-o vigilenţă constantă a părţilor în cauză – deşi ea este obţinută aproape întotdeauna la nivelul conştiinţei practice”.

Drumul nu are doar o realitate fizică imediată, ci şi una mentală, reprezentaţională, morală ori politică, mediată reflexiv. El are o tentă existenţială evidentă şi se referă la parcursul unei vieţi în reţeaua de norme care îi ghidează curgerea. Rutina, ca previzibilitate a înaintării vieţii către împlinirea şi încheierea ei, este atunci o sumă de asemenea norme, de obişnuinţe, coduri, legi (scrise sau nescrise) care modelează existenţa individuală şi comunitară şi a căror respectare condiţionează atingerea scopurilor propuse. Toate acestea sînt concentrate de experienţă anterioară, în care evenimentele au fost supuse, controlate şi orientate, încît apariţia lor să fie anticipabilă, iar efectele lor utilizabile în scopuri pozitive. Reţeaua de norme şi tehnici în care este ţesută viaţa cotidiană are ca scop tocmai reducerea imprevizibilităţii şi a surprizei exteriorităţii la o experienţă a cunoscutului şi a controlabilului, a ceea ce este sigur şi garantat. Evident, sensul prim al rutinei este unul temporal: ea absoarbe transcendenţa viitorului în “normalitatea unui prezent continuu şi identic cu sine” (H. Giannini). Ea are un caracter preventiv, legiferant şi normativ, în care prezentul covîrşeşte prin autoreflecţia sa memoria trecutului şi proiecţiile viitorului. Rutina “nu aşteaptă nimic de la viitor. Ea aşteaptă, dar fără a merge în întîmpinarea a ceea ce este aşteptat. Astfel, rutina sfîrşeşte prin a face inofensive propriile sale proiecte din teama de a se îndepărta de la traseu”, astfel încît viitorul devine “parazit al unui prezent deşertic producîndu-se în chip continuu şi paşnic ca normă şi normalitate”  (H. Giannini).

Rutina are însă şi o dimensiune spaţială evidentă, aşa cum se manifestă ea de manieră exemplară în stradă. Locurile principale ale traiectoriilor cotidiene, casa, strada şi locul de muncă, sînt prinse într-o circularitate a trimiterilor reciproce şi succesive, în ritmurile specifice diferitelor temporalităţi. Locuri de reculegere, locuri de trecere şi locuri de acţiune, toate se presupun unele pe altele şi se articulează într-o spaţialitate rutinieră precis delimitată, cu repere uşor de identificat, cu funcţii distincte şi complementare. Dintre toate însă, strada rămîne spaţiul prin excelenţă al rutinei, al drumurilor bătute într-o direcţie şi în alta, al paşilor ce-şi calcă zilnic pe urme şi al frecventării repetate a locurilor atît de cunoscute. Previzibilitatea pe care o instaurează cotidianul (formulă pe care o putem citi şi invers: cotidianitatea pe care o produce previzibilul) este manifestă şi în ordonarea spaţială a străzii, în care predomină fluiditatea traseelor, rapiditatea transportului, caracterul lizibil şi accesibil al semnelor şi reperelor care populează acest spaţiu.

Seducţia transgresivă a rutinei (seducţia cotidiană a transgresiunii)

În relaţie cu acest caracter rutinier al cotidianului, şi ca o cale de părăsire a sa, putem vorbi, odată cu Giannini, de producerea unei “seducţii transgresive”, exercitată atît la limita temporalităţii vieţii cotidiene, cît şi a spaţialităţii sale. Astfel, pentru hermeneut, transgresiunea se manifestă în raport cu o normativitate instituită instituţional sau doar cutumiar, aparţinînd familiei, mediului public ori muncii. Dar ea este posibilă tocmai caracterului mereu neîmplinit al rutinei şi al normelor care o fac să înainteze şi de aceea transgresiunile avute în vedere sînt mai degrabă pozitive, ca tot atîtea modalităţi de a duce spre împlinire cotidianul. În mod obişnuit, este adevărat, transgresiunea are o valoare negativă, ca încălcare (voită sau nu, conştientă sau nu) a unor norme ale comunităţii, ale drepturilor membrilor săi şi ea trebuie pedepsită (prin oprobriu public ori prin lege) pentru reinstaurarea ordinii. Ea a avut însă parte în ultimele decenii de analize care-i reabilitează funcţia socială integratoare, cu deosebire în scrierile lui Roger Caillois (Omul şi sacrul) şi Georges Bataille (Erotismul). Ideea de bază a acestor analize este că transgresiunea este cuprinsă în chiar caracterul iraţional al oricărui interdict şi că efectuarea ei este specifică speciei umane, înzestrate cu raţiune. Violenţa care o însoţeşte e cuprinsă deja în interdict, iar transgresiunea nu face decît să elibereze o potenţialitate care îşi găseşte, de altfel, mai multe forme de manifestare (de la actul erotic la sărbătoare sau la război): “Transgresiunea interdictului nu e violenţă animală. E tot violenţă, exercitată de o fiinţă susceptibilă de raţiune (punîndu-şi ocazional înţelepciunea în serviciul violenţei)… Dacă transgresiunea propriu-zisă, opunîndu-se ignoranţei interdictului, n-ar avea acest caracter limitat, ea ar fi o reîntoarcere la violenţă – la animalitatea violenţei. În fapt, nici vorbă de aşa ceva. Transgresiunea organizată formează împreună cu interdictul un ansamblu care defineşte viaţa socială” (G. Bataille).

Complementaritatea celor două contribuie aşadar la instaurarea unei cotidianităţi şi a unei socialităţi a căror miză este negocierea permanentă a limitei dintre interdict şi transgresiune. În textele lui Caillois şi Bataille, acestei dualităţi îi corespunde o alta, cea dintre sacru (sărbătoare) şi profan (cotidian): “Vieţii regulate, ocupată cu treburile zilnice, liniştită, prinsă într-un sistem de interdicte, toată numai precauţii, în care maxima quieta non movere menţinea ordinea lumii, i se opune efervescenţa sărbătorii… Se înţelege de ce sărbătoarea, reprezentînd un asemenea paroxism al vieţii şi curmînd atît de violent măruntele griji ale existenţei cotidiene, îi apare individului ca o altă lume, în care el se simte susţinut şi transformat de nişte forţe ce-l depăşesc… El consacră [activităţii de zi cu zi] fără doar şi poate atenţie, răbdare, îndemînare, dar, mai adînc, trăieşte cu amintirea unei sărbători şi în aşteptarea alteia, căci sărbătoarea închipuie pentru el, pentru memoria şi dorinţa lui, vremea emoţiilor intense şi a metamorfozei fiinţei sale” (R. Caillois). 

Sau, de o manieră şi mai explicită la Bataille: “Transgresiunea excede fără a o distruge o lume profană, al cărei complement este. Societatea omenească nu e numai lumea muncii. Simultan – sau succesiv – o alcătuiesc lumea profană şi lumea sacră, ce-i sînt cele două forme complementare. Lumea profană este aceea a interdictelor. Lumea sacră se deschide transgresiunilor limitate. E lumea sărbătorii, a suveranilor şi a zeilor”.

Există aşadar o valoare pozitivă a transgresiunii, ce se întinde de la gestul mărunt, banal şi nevăzut al trecătorului pînă la marile fapte colective. La nivel “micro”, transgresiunea îmbracă forma experimentării ezitante a limitelor (normelor), a ieşirii din cadrele care atribuie roluri precise indivizilor. Un exemplu simplu pentru acest nivel al fi sărutul a doi îndrăgostiţi “în plină stradă”, modalitate de a aduce puţin din intimitate în public, ori de a ieşi din anonimatul la care cotidianul îi constrînge şi de a-şi afirma o cvasi-identitate proprie. De asemenea, acest tip de transgresiune se manifestă şi prin cuvînt, în măsura în care interdictul se referă şi asupra discursului cotidian, stabilind reguli precise de comunicare ori de non-comunicare.

Într-un al doilea sens al pozitivităţii transgresiunii, putem avea în vedere tocmai acţiunea sa cotidiană; în acest fel, ceea ce la un moment dat cădea sub incidenţa unui interdict şi era sancţionat, devine, prin repetiţie, parte integrantă a rutinei. Moda este cel mai bun exemplu în acest sens, ori, într-un plan cu totul diferit, “revoluţia permanentă” declarată de regimul comunist.

În sfîrşit, în sensul cel mai deplin al pozitivităţii transgresiunii, vorbim despre valoarea sa de răscumpărare a ceea ce interdictul cotidian uzează, slăbeşte, degradează. Pentru Giannini, această valoare se manifestă prioritar tot în raport cu timpul: “Răscumpărare a unui timp care sporeşte posibilităţile a ceea ce atins de el, a unui timp integral; răscumpărare ontologică a ceea ce s-a înfundat în ‘obiectivitate’; răscumpărare, în sfîrşit, a experienţei fragmentate şi risipite în timpul ocupaţiilor noastre”.

Iar o asemenea răscumpărare se petrece în momentele alese ale sărbătorii, timp excepţional, timp înzestrat cu sens şi generator de sens, timp capabil să redea întregului timp un nou sens şi o nouă valoare. Într-un model circular al timpului, sărbătoarea este evenimentul fondator de la care porneşte istoria şi la care se întoarce istoria; într-un model liniar, precum cel iudeo-creştin sau modern, sărbătoarea comemorează, aniversează, fixează memorabilul şi judecă prezentul din perspectiva distanţei faţă de momentul întemeierii, al revoluţiei etc. În orice caz, timpul este scandat de aceste repere fixe şi eliberate de interdicţii (repere care, în originaritatea lor, au fost transgresiuni unice şi exemplare), din care se alimentează în permanenţă timpul cotidian, timp al grijii, trudei şi uzurii.

Transgresiunea şi răscumpărarea capătă, la nivel spaţial, înţelesuri noi. Circularitatea traseelor zilnice sugerează cel puţin două idei în privinţa comprehensiunii spaţiului:

§     cercul vieţii cotidiene se trasează între cele două puncte fixe ale sale, unite prin linia străzii; această linie, în calitatea sa de circumferinţă, închide acest cerc (tocmai în forma acelei normativităţi negative descrise mai sus) şi-l deschide periodic ori ocazional în anumite locuri şi momente ale cotidianului;

§     cercul cotidian se trasează în jurul unui centru, sau mai degrabă a unor centri (centre) – repere spaţiale, funcţionale sau simbolice – iar transgresiunea înseamnă atunci contestarea acestor centri, deplasarea sau înlocuirea lor, suspendarea lor temporară ori definitivă. De asemenea, răscumpărarea uzurii cotidiene se face în aceleaşi locuri centrale, locuri sacre, locuri ale cheltuirii sau ale excesului. Acestui reper central îi putem da numele de monument, al cărui înţeles depăşeşte semnificaţia precisă arhitecturală. Monumentului îi vom consacra însă o analiză aparte după ce vom fi încheiat descrierea topografiilor cotidiene.

Din această nouă perspectivă, strada nu este doar locul rutinei şi al interdicţiei, ci, mai ales, locul transgresiunii şi al ieşirii din cotidian. Spaţiu fragil, mereu supus modificării, prins în proiectul eternizării mereu de reînceput, strada oferă la fiecare pas ocazia evaziunii; în modul cel mai concret, strada îşi împlineşte esenţa în măsura în care comunică cu alte străzi, cu drumuri, şosele şi autostrăzi, într-o reţea a circulaţiei devenite astăzi planetare şi practic nesfîrşite.