Paul Virilio - Arhitectură sau post-arhitectură?

Arhitectură sau post-arhitectură? În sfîrşit, dezbaterea în jurul modernităţii pare să participe la un fenomen de derealizare care atinge, pe rînd, disciplinele care ţin de expresivitate, felurile de reprezentare şi de informare. Cearta actuală a MEDIILOR, care se înveninează pe ici pe colo, în cazul anumitor fapte politice şi a comunicării lor sociale, aduce atingere, fără doar şi poate expresivităţii arhitectural, care nu mai poate fi separată în mod decent din ansamblul sistemelor de comunicare, în măsura în care ea însăşi suportă influenţele directe sau indirecte ale diverselor “mijloace de comunicare” (automobile, audio-vizualul etc.). De fapt, pe lîngă tehnicile de construcţie, există, fapt ce nu trebuie uitat, construcţia tehnicilor, ansamblul mutaţiilor spaţiale şi temporale, care nu încetează să reorganizeze, împreună cu cîmpul cotidianităţii, reprezentările estetice ale teritoriului contemporan. Spaţiul construit nu este construit ca atare doar ca efect material şi concret al structurilor construite, prin permanenţa elementelor şi reperelor arhitectonice sau urbanistice, el este construit prin proliferarea bruscă, prin extincţia neîncetată a efectelor speciale care afectează, avînd conştiinţa timpului şi a distanţelor, percepţia mediului.

Această dereglare tehnologică a diferitelor medii este şi una de natură “topologică”, direct proporţională cu faptul că ea construieşte nu numai un haos sensibil şi foarte vizibil, de felul proceselor de degradare sau de distrugere (accident, îmbătrînire, război…), ci şi unul contrar, paradoxal, o ordine insensibilă, invizibilă, dar practică, asemeni celei a construcţiilor sau a administraţiei drumurilor. Este mai mult decît probabil astăzi că esenţialul în ceea ce continuăm să numim URBANISM este compus/descompus de către aceste sisteme de transfer, de tranzit şi de transmisie, de aceste reţele de transport şi de transmigrare ale căror configuraţie imaterială o reînnoieşte pe aceea a configuraţiei cadastrale, a edificării de monumente. În prezent, dacă mai există “monumente”, ele nu mai sînt de ordinul vizibilului, în ciuda ocolurilor şi subterfugiilor exagerate ale arhitecturii, această “disproporţie” se înscrie din ce în ce mai puţin în ordinea apariţiilor sensibile, în estetica apariţiei volumelor asamblate sub soare, ci mai degrabă în obscura luminiscenţă a terminalelor, a consolelor sau a altor “noptiere” ale electronicii. Se uită prea repede că înainte de a fi un ansamblu de tehnici destinat să ne permită adăpostirea de intemperii, arhitectura este un instrument de măsură, o sumă de capacităţi, dînd măsura legăturii noastre cu mediul înconjurător, organizînd spaţiul şi timpul societăţilor. Or, această aptitudine “geodezică” de a defini o unitate de timp şi de loc pentru activităţi, intră acum în conflict deschis cu capacităţile structurale ale mijloacelor de comunicare în masă.

Două proceduri se înfruntă aici: una materială, constituită din elemente fizice, pereţi, praguri şi etaje, toate situate precis, cealaltă imaterială, ale cărei reprezentări, imagini, mesaje, nu posedă nici o localizare, nici o stabilitate, căci sînt vectori ai unei expresii momentane, instantanee, cu toate manipulările de sens şi interpretările eronate pe care aceasta le presupune…

Una dintre ele, prima, arhitectonică şi urbanistică, ce organizează şi construieşte durabil spaţiul geografic şi politic, acel celălalt care amenajează şi demenajează nesocotit spaţiul-timp, continuum-ul societăţilor. În mod evident, nu este vorba aici despre o judecată maniheistă ce opune fizica metafizicii, este pus însă în discuţie statutul arhitecturii contemporane, şi în particular al arhitecturii urbane, în deconcertantul concert al tehnologiilor avansate. Dacă arhitectonica s-a dezvoltat odată cu progresul cetăţii, cu descoperirea şi colonizarea de noi teritorii, odată cu sfîrşitul acestei cuceriri, arhitectura a intrat într-un proces de regresie, însoţind declinul marilor aglomerări. Continuînd să investească în echipamentul tehnic intern, arhitectura a ajuns să se situeze, progresiv, într-o poziţie introvertită, devenind o galerie de maşini, o sală de expoziţie a ştiinţelor şi tehnicilor, tehnici rezultate din maşinismului industrial, din revoluţia transporturilor, şi în fine, din faimoasa “cucerire a spaţiului”. Este, de altfel, relevantă în mod evident constatarea că, atunci cînd vorbim astăzi de tehnologii spaţiale, nu mai este vorba despre arhitectură, ci doar de ingineria care serveşte la a ne expedia în atmosferă…

Toate acestea ca şi cum arhitectura n-ar fi decît o tehnică subsidiară, depăşită de cele care permit deplasarea accelerată, proiectarea siderală. Apare aici o interogaţie asupra performanţelor arhitecturale, asupra funcţiei telurice a domeniului construit şi raportul, relaţia unei anumite culturi tehnice cu solul. Dezvoltarea Cetăţii drept conservator al tehnologiilor antice a contribuit la multiplicare arhitecturii, proiectînd-o în toate direcţiile spaţiului, odată cu concentrarea demografică şi cu extrema îndesare verticală a mediului urban, opusă organizării agrare, fapt demn de remarcat; tehnologiile avansate nu încetat, de atunci, să prelungească acest “avans”, această expansiune nesocotită a arhitecturii, fapt accentuat în particular de progresul mijloacelor de transport. În prezent, tehnicile de vîrf obţinute datorită cuceririi militare a spaţiului proiectează locuinţa şi mîine, cine ştie, Cetatea, pe orbitele planetelor. Odată cu sateliţii locuiţi, cu navetele şi staţiile orbitale, spaţii predilecte ale cercetării ştiinţifice şi ale industriei a-gravitaţionale, arhitectura este aruncată în aer, fapt care nu este fără urmări în ceea ce priveşte soarta societăţilor post-industriale, ale căror repere culturale tind să dispară unele după altele, odată cu declinul artelor şi cu lenta regresie a tehnologiilor primare.

Este arhitectura pe cale să se transforme într-o tehnologie la fel de depăşită ca şi agricultura extensivă?

Este oare arhitectura doar o formă degradată a stăpînirii solului, cu consecinţe analoge celor ale începutului exploatărilor excesive ale materiilor prime?…

Eşecul unui număr de metropole nu se constituie oare ca o figură emblematică a declinului industrial şi a şomajului forţat? Simbolul eşecului materialismului ştiinţific… Aici, recursul la istorie, aşa cum îl propun adepţii “post-modernităţii”, nu este decît un paleativ care permite evitarea problemei timpului, a regimului temporalităţii “transistorice”, efect al ecosistemelor tehnice. Dacă putem vorbi astăzi despre criză, ea este în primul rînd una a referinţelor (etice, estetice…), incapacitatea de a da măsura evenimentelor într-un mediu în care aparenţele ne sînt potrivnice. Dezechilibrul crescînd între informaţia directă şi cea indirectă, rod al dezvoltării diverselor mijloace de comunicare, tinzînd să privilegieze în mod exagerat informaţia mediatizată în detrimentul celei direct sensibile, efectul de real suplineşte, se pare, realitatea imediată. Criza marilor naraţiuni ale modernităţii de care vorbeşte Lyotard, trădează aici efectul noilor tehnologii, accentul fiind pus de acum încolo pe “mijloace” mai mult decît pe “scopuri”.

Marilor naraţiuni ale cauzalităţii teoretice le-au urmat mici naraţiuni ale oportunităţii practice, şi în fine, micro-naraţiunile de autonomie. Problema care se pune nu mai este deci cea a “crizei modernităţii”, ca declin progresiv al idealurilor comune, proto-fondare a sensului Istoriei, în beneficiul naraţiunilor mai mult sau mai puţin restrînse, legate de dezvoltarea autonomă a indivizilor, ci chiar cea a naraţiuni , adică a unui discurs sau a unui mod de reprezentare oficial, legat pînă acum de capacitatea universal recunoscută de a scrie, de a descrie, şi de a înscrie realul, moştenire a Renaşterii. Astfel, criza noţiunii de “naraţiune” apare ca o altă faţă a crizei noţiunii de “dimensiune” ca naraţiune geometrică, ca discurs de măsurare a unui real oferit tuturor în mod vizibil.

Criza marilor naraţiuni spre profitul micro-naraţiunilor, revelîndu-se în sfîrşit ca o criză a naraţiunii “marelui” şi “micului”, apariţia unei dezinformări conform căreia nemăsuratul, incomensurabilitatea ar fi pentru “post-modernitate” ceea ce rezoluţia filosofică a problemelor şi rezoluţia imaginii (picturale, arhitecturale…) au fost pentru naşterea “luminilor”.

Criza noţiunii de dimensiune apare deci ca o criză a întregului, sau, altfel spus, ca o trecere de la un spaţiu substanţial, omogen, moştenit de la geometria greacă arhaică, la un spaţiu accidental, eterogen, în care părţile, fracţiile redevin esenţiale, apărînd o atomizare, o dezintegrare a figurilor, a reperelor vizibile care favorizează toate transmigrările, toate transfigurările, spaţiu căruia topografia urbană nu încetează să i se supună, la fel ca şi peisajele şi solul în faţa mecanizării demersului agricol. Această efracţie subită a formelor întregi, această distrugere a proprietăţilor unicului prin industrializare, este totuşi mai puţin simţită în spaţiul oraşului, în ciuda destructurării suburbiilor, decît e percepută în timpul oraşului, în percepţia secvenţială a aparenţelor urbane. De fapt, transparenţa a înlocuit demult aparenţele, profunzimea cîmpului perspectivelor clasice a fost reînnoită încă de la începutul secolului XX prin profunzimea timpului tehnicilor avansate. Dezvoltarea industriei cinematografice şi a aeronauticii a urmat cu puţin după deschiderea marilor bulevarde. Defilării hausmaniene i-a urmat defilarea accelerată a fraţilor Lumière, esplanadei Invalizilor i-a urmat invalidarea planului urban, ecranul a devenit brusc o piaţă, intersecţie a mass-mediilor.