Oraşul (de Jean-Luc Nancy)

Ville [“oraş”, în franceză] vine din villa [„locuinţă”, în latină] deoarece de la bun început oraşul este un grup de locuinţe. Nu e o dezvoltare organică a unităţii familiale: el e, dimpotrivă, o unitate (dacă există aşa ceva) de un ordin superior şi exterior celei a familiei, a gens-ului [„gintă”, în latină] sau a neamului, a vetrei, sau a gospodăriei. El nu este casa amplificată şi ramificată. Locuinţa, dimpotrivă, fuge în definitiv de oraşul care o conţine şi care, în ce-l priveşte, e cu totul altceva, strada, piaţa, calea, bulevardul sau pasajul, tramvaiul sau metroul, podul, bacul sau funicularul. S-a putut spune că strada nu putea să apară decât după casă, dar logica oraşului funcţionează exact pe dos. Oraşul este întâi şi-ntâi o circulaţie, un transport, o cursă, o mobilitate, o oscilaţie, o vibraţie. De pretutindeni el trimite pretutindeni şi în afara lui însuşi : dar exteriorul său este din ce în ce mai puţin zona rurală în mijlocul căreia ar fi aşezat, mai curând exteriorul indefinit al oraşului însuşi este cel care se îndepărtează şi care rurbanizează (cu spun sociologii) tot mai departe. Ţesutul se întinde, se exfiltrează, până la a atinge din ce în ce mai mult alte oraşe, dizolvându-le distanţele şi individualităţile.

Urbanitatea se tentaculează şi se răspândeşte, se dă astfel în vileag, se desfăşoară, se problematizează, deportează cetatea şi cetăţenia, iar dezmembrarea lor desenează alte constelaţii, încă nenumite.

Astfel, oraşul de astăzi îşi dă ca spectacol oraşul de ieri : îl prezervă şi îl restaurează, îi înviorează faţadele, monumentalizează şi patrimonializează oraşul trecut, pe care în acelaşi timp îl deconstruieşte. Deschide excavaţiile viitoarelor culoare de circulaţie, scoţând la lumină straturi mai vechi ale sale pe care le va pune sub sticlă, expuse la vedere de-a lungul noilor drumuri. Pe amplasamentul unei puşcării distruse unde se va construi un parking, tineri arheologi trec prin pensetă şi pămătuf resturile unei ruine greco-romane.. Oraşul se priveşte, se caută şi, în acelaşi timp, fuge de sine în analele sale şi în straturile sale strivite unele de altele. Acolo unde succesivele stăpâniri îşi îngrămădeau, ca la Troia, oraşele unele peste altele în straturi succesive de putere, în prezent o domnie unică se întinde peste toate orizonturile, iar vechile metereze exhumate nu mai sunt fundaţii, ci incluziuni curioase într-o întindere fără fond şi fără margini.

Urbs, oraşul, se opune atât fortăreţei (arx) şi satului (rus). Polis, care a fost la început citadela, suprapune spaţiul fizic şi spaţiul juridic, cel al cetăţii. Dar oraşul, până la urmă, deformează şi debordează aceste spaţii. El nu se rezumă nici la urbanitate, nici la urbanism, nici la cetăţenie, nici la civilitate. Oraşul nu este civilizat : el este mai degrabă nucleul agitat, ascensiunea şi asaltul civilizaţiei înţeleasă ca mişcare şi nu ca stare, ca defrişare şi ca invazie, potopire, febră, propagare şi contagiune mai degrabă decât ca şlefuire şi poliţie a moravurilor. “La cité” desemnează, [în franceza de] astăzi, un ansamblu de imobile de suburbie, cu teritoriul şi cu reperele sale, departe de „centru” şi departe de oraşul însuşi, bucată de oraş distanţată de oraş, desprinsă ca un iceberg în derivă, plutind pe un ocean nesigur.

Oraşul se caută şi se prăbuşeşte din nou, se lasă prins de un alt adevăr decât cel al subsolului şi al fundaţiei, pe care le-a excavat. El se deplasează către o altă fiinţă sau către o altă esenţă, o altă valoare şi chiar alt nume, conurbaţie, megalopolă. Într-o zi, el va uita până şi acest nume de „oraş”.

Oraş este un loc unde are loc altceva decât locul (satul ar fi, va fi fost acolo unde la început domnea locul, exactitudinea unei măsuri de spaţiu-timp). Dealul sau râul, propice supravegherii şi aprovizionării, n-au fost niciodată de-ajuns pentru a defini oraşul, nici pentru a-l elabora, chiar dacă logica lor a comandat aşezarea şi stabilirea. Oraşului îi mai trebuie şi altceva, îi mai trebuie un alt ethos decât acela al locului şi localităţii.

În el, trebuie să se exercite un drept: drept de târg, drept de bătut monedă, drept de a percepe impozit, drept de vamă şi concesiune, imunităţi burgheze. Acesta este dreptul unui comerţ mai mult decât cel al unei puteri. Oraşul face negoţ: în cea mai largă extensie a cuvântului, aceasta este întreaga sa definiţie. Oraşul târguieşte, iar “târgoveţul” îşi instalează personajul său mult mai bine decât nobilul, preotul sau căpitanul. La fel cum figura negustorului şi împreună cu ea ideea de comerţ, ocupă un loc surprinzător, prin ambiguitate, în istoria civilizaţiei noastre (apreciat şi discreditat, îndrăzneţ şi lacom, descoperitor şi conservator : în această privinţă, Europa a secretat o schizofrenie a comerţului şi a bogăţiei fără seamăn în alte părţi, îndeosebi în lumile arabă sau chineză), în acelaşi fel oraşul deopotrivă refulează şi exaltă natura sa comercială, negustorească, natura sa negociantă, adică fără odihnă, fără repliere în sine, deschisă din toate părţile, foarte ocupată cu schimbul şi cu circulaţia, cu traficul, cu traducerea, cu medierea şi cu speculaţia.

Ethos-ul sau spiritul oraşului este negociant, negociator, nici reglat după o natură, nici îngenunchiat unei puteri, la distanţă de ogoare ca şi de castel, reglat prin estimarea şi prin discutarea valorii, a interesului, a utilităţii, a beneficiului şi a riscului, prin gustul călătoriei şi al depărtărilor, prin atracţia unei creşteri în acelaşi timp indefinit preţioasă şi aventuroasă. De aceea acest ethos este de la bun început în alt registru decât cel al familiei, al tribului, al economiei domestice. Felul său de a fi se îndepărtează de intimitate la fel ca şi de glorie : nici în interioritate, nici în strălucire, ea este în agitaţie, în întâlnire, în discuţie, în schimbul obligat şi în independenţa necesară. În oraş nu există nici natură comună, nici rânduire după o supranatură: ci un spaţiu diferit, unde se neguţează în toate sensurile, fără a se identifica unii cu alţii şi fără a se ignora reciproc întru totul. Comerţ egalitar, dar nu comunitar : dincolo de comunitate, sau dincoace de ea, renegociind fără încetare schimbul, rejucînd partajul şi rolurile.