Biblioteca – un spaţiu public ? (2)

Biblioteca – spaţiu public?

Ca să putem vorbi pe deplin despre spaţiul public al bibliotecii, trebuie să evaluăm măsura în care aceasta răspunde unora dintre criteriile care fac dintr-un loc sau o reţea de locuri un spaţiu public. Împărtăşim aici ideea exprimată în unele dintre teoriile contemporane după care un loc (topos), luat în dimensiunile sale geometrice sau topografice, o suprafaţă de betonată, asfaltată sau plantată, nu este suficientă, nici măcar necesară, pentru a căpăta atributul de public. Că în expresia „spaţiu public” termenul înşelător este mai degrabă cel de „spaţiu”, atîta vreme cît rămînem la o comprehensiune fizicalist-newtoniană a lui şi nu-l gîndim ca nume al unei deveniri, spaţializare, iar în cazul spaţiului public, nume al unei spaţializări a ceea ce este public sau devine public prin chiar această spaţializare. Să clarificăm această idee modulînd-o pe cazul specific al bibliotecii.

1) Accesibilitatea

Spaţiul public trebuie să fie deschis şi al deschiderii, un spaţiu accesibil oricărui anonim şi tuturor necunoscuţilor, care nu are nevoie de identificări, autorizări şi competenţe specifice pentru a-l practica, pentru a intra sau ieşi din el.

Pentru ca biblioteca să poată fi considerată un spaţiu public din punctul de vedere al accesibilităţii, arhitectura ei, programul ei de funcţionare, configurarea ei internă trebuie să îngăduie vizitarea facilă, intrarea şi ieşirea din locurile ei conform unei organizări spaţiale intuitive. În cazul mai precis al resurselor sale documentare sau informatice, accesibilitatea se traduce şi prin posibilitatea identificării şi utilizării rapide a acestor resurse, fără ca utilizatorul sau vizitatorul să aibă nevoie de o instruire avansata prealabilă. Deschiderea bibliotecii se declină în flexibilitatea orarului său şi în disponibilitatea pe care personalul său calificat o manifestă faţă de orice utilizator sau vizitator, fără a face din această calificare pretextul unei distanţe formale ori al unei ierarhii simbolice.

2) Conflictualitatea

Spaţiul public trebuie să îngăduie şi să protejeze diferenţa, antagonismul şi conflictul. În cadrul său, indivizii intră în raporturi diferenţiale şi ca diferiţi, acceptîndu-i pe ceilalţi ca adversari, concurenţi, dar nu ca inamici. Rivalitatea este un alt nume al acestei conflictualităţi, ce nu trebuie înţeleasă în sensul negativ-distructiv al termenului, ci ca pe o sursă de creaţie şi de evenimente.

Cum se poate traduce o asemenea caracteristică în spaţiul unei biblioteci, care trebuie să fie mai degrabă un loc al egalităţii şi al lipsei de conflict, un loc în care inegalităţile şi conflictele sociale să poată fi anulate pentru o vreme? Biblioteca, în oricare dintre configuraţiile sale (urbane sau rurale, universitare, naţionale, de cartier etc.), este un spaţiu al diferenţei. Nu doar pentru că ea însăşi este un spaţiu diferit de cele care o înconjoară, dar şi, mai ales, pentru că e ospitalieră cu diferenţele; pentru că în raport cu monotonia comportamentelor şi convingerilor dominante, ea are ca materie primă diferenţa şi alteritatea, mai precis strategiile individuale şi colective de cunoaştere şi cultivare a acestora. Desigur, biblioteca nu preia din spaţiul străzii sau din alte spaţii publice potenţialul de conflictualitate care le conferă acestora o dimensiune agonistic-politică explicită. Ea nu este un loc al revendicărilor de natură socială, economică sau de altă natură; poate să devină incidental sau accidental un asemenea loc, dar vocaţia ei se situează într-un anterior al revendicărilor. Spus simplu, biblioteca poate să fie prin excelenţă locul forjării unei anumite cetăţenii şi atitudini civice, şi prin cunoaşterea istoriei şi manifestărilor acestora în trecut, dar şi, mai ales, prin accesul la informaţii de natură politică şi juridică stipulînd drepturile, libertăţile şi obligaţiile omului. O instruire oricît de sumară la care biblioteca poate participa cu toate resursele sale poate avea darul de a stîrni o conştiinţă civică sensibilă la formele de dominaţie şi control existente şi capabilă, printr-o cristalizare mai complexă, să participe la mobilizarea de contra-puteri sociale. Cred că abia în acest sens putem recunoaşte bibliotecii dimensiunea conflictualităţii.

3) Vizibilitatea

Spaţiul public trebuie să-i facă vizibili pe practicanţii ei şi să se ofere neîncetat ca ansamblu de locuri ale vizibilităţii. Nu ale supravegherii (video), nu ale controlului, ci ale negocierii limitei dintre ceea ce trebuie să se vadă şi ceea ce trebuie să rămînă ascuns, dintre ceea ce trebuie să se spună şi ceea ce nu trebuie să se spună. Vizibilitatea în spaţiul public nu poate fi separată de chestiunea expunerii (act de curaj, după Hannah Arendt, act de expunere prin rostire publică a cuvintelor şi ideilor) şi de chestiunea transparenţei.

Ce reţine biblioteca din această vizibilitate? Într-un prim moment, biblioteca este ea însăşi vizibilă, iar aceasta chiar de două ori: ca edificiu public aflat la îndemînă, în calea trecătorilor sau a celor interesaţi, dar vizibilă şi ochiului invizibil al conştiinţei individuale şi colective, care, printr-o educaţie laborioasă şi deloc spectaculoasă, o poate plasa pe harta mentală a reperelor sale formative, educative ori creative. Efortul cel mare pe care trebuie să-l facă responsabilii bibliotecilor (de la administraţii publice, locale şi centrale, pînă la instituţiile culturale şi agenţii privaţi) este să fixeze în vizibilitatea parcursurilor personale sau de grup biblioteca drept reper inevitabil pentru creşterea în maturitate profesională şi publică a individului sau comunităţii. Cum să faci (întrebare aproape retorică, desigur) astfel încît biblioteca să fie, şi asta chiar pentru copii şi mai ales pentru ei, o alternativă de timp liber sau de timp util nu numai în raport cu ofertele mult mai tentante ale divertismentului şi consumului, ci şi cu ofertele de informare pe care le oferă abundent şi neselectiv lumea virtuală? Nu cumva îşi poate croi biblioteca propriul plan de expunere în vizibilitate tocmai prin inteligenţa cu care ştie să distingă între cunoaştere şi informare, iar, înăuntrul acesteia din urmă, între o informare pertinentă (adică utilă, non-contradictorie, completă şi non-agresivă) şi un bombardament cu zgomot informaţional specific mediilor televizate, mai ales, ori o informare pur cantitativă proprie internetului.

Dar biblioteca poate să moduleze vizibilitatea şi în alt sens, înăuntrul şi în jurul spaţiilor sale: să se expună şi să-şi facă transparentă misiunea într-un mod cît se poate de concret, printr-o prezentă publică marcată, prin provocarea de sau asocierea la evenimente culturale de interes larg, prin asumarea în acţiunile sale a unor valori ale cunoaşterii, culturii, artei, democraţiei, drepturilor omului etc.

4) Comunalitatea

Spaţiul public trebuie să rămînă comun, în ambele sensuri ale acestui cuvînt. El este un spaţiu comun, întrucît nu aparţine nimănui în mod precis şi tuturor în acelaşi timp. El creează astfel premisele egalităţii, prin inapropriabilitatea sa şi prin accesul şi practica în comun, în mai mulţi. Spaţiul public este şi un spaţiu al comunului, pentru că practica lui se face în nume comun, fără a angaja nume proprii sau, cel puţin, fără a utiliza aceste nume proprii ca surse de autoritate şi de adevăr.

Din punctul de vedere al acestei caracteristici, şi în cele două înţelesuri ale termenului, biblioteca este prin excelenţă un spaţiu public. Ea este astfel tocmai ca loc al comunităţii, loc de întîlnire, loc de „socializare” altfel (acceptînd pentru o clipă un sens pozitiv al acestui termen), un loc în care virtutea faptului-de-a-fi-în-comun (Mitsein), de a-fi-unul-cu-celălalt (Miteinandersein) se materializează existenţial prin capacitatea bibliotecii de a aduce laolaltă indivizi, de a suda ceea ce spaţiile private sau spaţiile personale desfac în intimism sau în utilitarism. În acest sens, ea se propune şi ca resursă pentru comunitate, dacă înţelegem aici şi resursele de documentare sau de evenimente, dar şi resursele de „comun”, potenţialul să de agregare şi creativitatea de care trebuie să fie capabilă pentru a strînge comunităţile în jurul său. De aceea, biblioteca funcţionează ca un accelerator (stimul, motivaţie, pretext, context) pentru mobilizarea acelei dimensiuni a vieţii în comun pe care strategiile contemporane de marketing fie o dispreţuiesc, fie o manipulează comercial, fie, în sfîrşit, o exploatează prin masificare.

Al doilea sens al termenului „comun” se activează prin bibliotecă sub forma instituirii unor practici repetitive: ea nu trebuie să rămînă locul unor evenimente sau întîlniri excepţionale, chiar dacă într-o primă fază ea are a se manifesta în acest fel pentru a-şi marca prezenţa publică. Biblioteca trebuie să poată oferi motivaţia revenirii, instituind comportamente previzibile şi progresiv constructive, de genul acelor gesturi şi convingeri care, devenind comune, adică obişnuite, sînt capabile să participe la construirea unui (trai-în-)comun, a comunităţilor transversale (adică nu constituite pe criterii tari şi exclusive, etnice, rasiale, religioase, sexuale etc.), animate de interese specifice şi cu valenţe publice.

În fine, şi prin conjugarea cu trăsături anterioare, spaţiul bibliotecii este unul comun pentru că nu are nimic excepţional în el şi nu pretinde celor care-l ocupă nici o însuşire excepţională, calităţi sau convingeri altele decît cele pe care e edificată biblioteca însăşi.

5) Temporalitate

Spaţiul public este locul în care trebuie să se întîmple ceva, care poate găzdui evenimentul (şi nu doar evenimente planificate). Astfel, spaţiul public este „locul” în care ceva are mereu loc, locul evenimentelor, surprizelor, întîmplărilor şi întîlnirilor. Este, de asemenea, spaţiul ruperilor de timp, al întîrzierilor şi amînărilor, al imprevizibilului – al corpurilor altfel, al gesturilor şi vorbelor altfel – şi, deci, al expunerii fiecăruia şi a tuturor la ceea ce nu era nicidecum aşteptat.

Aşa cum spuneam mai sus citîndu-l pe Foucault, biblioteca este heterocronie prin alterarea temporală pe care o propune. Înmagazinînd timpuri trecute, întredeschizînd timpuri viitoare, ea alterează şi prezentul (ar fi mai corect să spunem că îl dezalterează, în sensul medical şi cosmetic al termenului): îl detensionează şi purifică de ingredientele sale imediat pragmatice şi de ritmurile sale amestecate, pentru a-l destinde şi a-l pune la dispoziţia celui care deschide uşa bibliotecii. În bibliotecă, omul nu mai trebuie să fie sub vremi, ci în ritm cu ele.

6) Raţionalitate

Spaţiul public trebuie să fie locul învăţării şi exersării unei raţionalităţi individuale şi colective. Cei care îl practică sînt cetăţeni liberi, subiecţi politici înzestraţi cu raţiune, voinţă şi responsabilitate capabili să formuleze argumente şi revendicări comprehensibile şi negociabile.

Biblioteca este un obiect arhitecturat raţional; resursele documentare (imprimate sau electronice) pe care le depozitează sînt, la rîndul lor, expresii ale unei raţionalităţi multiple sau, mai exact, ale unei gîndiri care a putut fi, în istoria ei, mitologică, religioasă, artistică, politică, ştiinţifică, economică, filosofică etc. Ea îi interpelează pe cei care o frecventează îndeosebi în calitatea lor de fiinţe raţionale şi autonome. Provocarea cu care se confrunta azi biblioteca se referă la abilitatea sa de a face să trăiască arhivele ei de raţionalitate în forma discernămîntului privat şi public pe care indivizii sînt sau nu în stare să-l manifeste atunci cînd este vorba de existenţele lor proprii ori de cele ale semenilor lor. Raţionalitatea publică luată aici drept miză a bibliotecii poate să se refere la capacitatea pe care oamenii o pot dobîndi graţie trecerii prin sau frecventării regulate a spaţiului său în vederea expresiei şi acţiunii publice.

7) Sensibilitate

Spaţiul public trebuie să fie locul învăţării exersării unei sensibilităţi individuale şi colective. Spre deosebire de spaţiul privat, loc al intimităţii corporale, şi de spaţiul profesional, loc al funcţionalităţii corporale, spaţiul public este locul iruperii corporale ca masă (şi mască) purtătoare a unui rol public, altul decît cel atribuit prin locul propriu acasă ori la muncă. Acest loc, în cazul bibliotecii, face loc unei prezenţe corporale sensibile detaşate de grijile casnice şi de stresul muncii, într-o relaxare senzorială ce se propune ca stare de fond de pe care se pot înălţa curiozitatea epistemică, dorinţa de informare, disponibilitatea la comunicare şi la comuniunea cu ceilalţi. Există deci şi o dimensiune sensibilă a bibliotecii, prin materialitatea sa arhitecturală şi prin amenajarea sa discretă, primitoare şi tolerantă nu doar cu gîndurile celor care-i calcă pragul, ci şi cu senzaţiile şi sentimentele lor.