Biblioteca – un spaţiu public ? (1)

Pentru a putea defini biblioteca drept un spaţiu public trebuie să identificăm acele trăsături spaţiale şi non-spaţiale ale spaţiului public ce pot fi atribuite ori recunoscute unei biblioteci.

Astfel, din punct de vedere spaţial vorbim despre bibliotecă în sensul unui spaţiu determinat în interiorul ţesăturii urbane, structurat, capabil să găzduiască, să provoace şi să stimuleze oameni, evenimente, acţiuni.

Din punct de vedere non-spaţial, trăsăturile spaţiului public ni se înfăţişează mai degrabă ca o serie de atribute pe care biblioteca le poate căpăta şi de funcţii pe care le poate îndeplini sau nu. Dacă pentru spaţiul public în general putem vorbi de însuşiri precum accesibilitatea, conflictualitatea, vizibilitatea, comunalitatea, o temporalitate, o raţionalitate şi o sensibilitate specifice, care dintre aceste însuşiri pot fi recunoscute bibliotecii astfel încît ea să poate fi considerată un spaţiu public?

Introducere

În percepţia publică a societăţii româneşti actuale, biblioteca îşi găseşte tot mai greu un loc onorabil. Dacă această societate pare tot mai hotărît orientată spre succesul imediat după reţete de cele mai multe ori gata făcute, conform unei logici primitive a capitalismului de piaţă în care timpul nu este niciodată un aliat al profitului, iar spaţiul doar un conglomerat de locuri cu potenţial investiţional, biblioteca se înscrie în contratimp şi contraspaţiu cu o asemenea logică. Între imaginea unui loc al trecerii obligatorii pentru studenţi, profesori şi cercetători cu misiunea precisă a informării în vederea atingerii unui scop limitat (un examen, un curs, un articol de scris) şi folclorul urban de proastă calitate care o recodifică prin metonimie pentru a o asimila divertismentului bahic, biblioteca are de recîştigat un prestigiu şi o funcţie socială într-o bătălie inegală cu forţele şi formele seducătoare ale consumului. Ştiind bine că întoarcerea la modelul arhivei specifice modernităţii timpurii sau chiar unor epoci mai îndepărtate nu e posibil decît cu preţul unui nou defazaj în raport cu actualitatea, în ce fel se poate propune biblioteca drept un spaţiu integrat în spaţiul mai larg urban, dar şi drept un loc aflat în coerenţă cu nevoile, aspiraţiile şi interesele unui public diversificat, de la copii la vîrstnici, de la cercetători consacraţi la oameni aflaţi în căutarea unui loc de muncă, de la persoane în căutarea unui loc de destindere creativă pînă la grupuri, iniţiative, asociaţii care să poată organiza aici acţiuni cu impact şi beneficii publice? Şi, mai ales, pentru bibliotecile care există (de multe ori neştiute, ignorate sau devalorizate), cum pot ele să-şi găsească o funcţionalitate şi o utilitate publică fără a se înscrie, prin demisie şi abandonarea propriei vocaţii, în strategiile de eficienţă ale pieţei libere?

Biblioteca – spaţiu public?

Biblioteca este prin definiţie un spaţiu construit. Arhitectul sau proiectantul o imaginează şi o înalţă croind un loc în care un număr nedeterminat de evenimente, de întîlniri, de gesturi, de senzaţii şi de gînduri să poată avea loc. El este un loc închis şi organizat conform unui număr de exigenţe de accesibilitate, de funcţionalitate şi de securitate. De asemenea, el este un loc condensat şi pliat: condensat, întrucît concentrează în sine arhive materiale ale cunoaşterii şi informaţiei care sînt stocate după criterii considerate riguroase. Dar şi un loc pliat, întrucît el se lasă depliat prin chiar accesul presupus nelimitat la aceste arhive şi, graţie lor, în vederea lor sau folosindu-le doar ca pretext, ele îngăduie o desfăşurare discursivă, imaginativă, afectivă sau doar pragmatică. Biblioteca propune un model de organizare alternativă a spaţiului, nu doar pentru că adăposteşte obiecte cu trăsături spaţiale cu totul deosebite (obiecte spaţiale în care se concentrează o altă ordine spaţială, cea a scrisului, el însuşi spaţializare a limbii ca mediu al gîndirii şi mijlocitor între oameni, generaţii şi civilizaţii), ci şi pentru că provoacă şi stimulează comportamente, atitudini, gesturi spaţiale care întrerup, în mediul urban, ritmurile şi vitezele corporale trepidante.

Spaţiul bibliotecii este unul al întreruperii celorlalte configuraţii spaţiale ale oraşului, prin decelerare, suspendare, reducţie fenomenologică a senzaţiilor şi punere între paranteze a stimulilor cu care oraşul bombardează simţurile. Înainte de a fi raft (liber), sală de lectură sau catalog, biblioteca e un refugiu, oraş-refugiu în inima oraşului, loc de azil şi protecţie al celor refugiaţi din calea opresiunii urbane. Ea îngăduie, trebuie să îngăduie, prin modul însuşi în care e construită, dispusă în oraş şi organizată în interiorul său, o ospitalitate necondiţionată, un acces liber şi gratuit, intuitiv şi imediat, o ospitalitate înscrisă în pereţii săi, în uşile şi ferestrele sale, în carnalitatea însăşi a clădirii. Spaţiu intermediar între public şi privat, nici întru totul public asemenea străzii, cu care împărtăşeşte accesibilitatea, dar nu şi temporalitatea, nici întru totul privat, cu care împărtăşeşte o anumită formă de reflexivitate, dar nu aceeaşi intimitate. De aceea, biblioteca nu e doar o fugă din calea oraşului, ci şi, precum casa descrisă de Lévinas, o întoarcere la sine, o regăsire, prin adunarea laolaltă într-un prezent repliat a trecutului şi viitorului, ele însele transformate: la propria biografie, la vieţile celor apropiaţi şi trecuţi, dar şi, în forma proiectării de sine prin cunoaştere şi informare. Ruptura spaţială nu e posibilă dacă nu provoacă o decuplare a corpului uman de masiva corporalitate urbană şi o adăpostire a lui, creînd în primul rînd senzaţia fizică de protecţie, prin diminuarea agresivităţii senzoriale şi crearea condiţiilor materiale necesare, dar încă nu suficiente, care să permită corpului revenirea la sine, deturnarea atenţiei dinspre securitatea sa ontologică şi pragmatismul gesturilor mecanice, rutiniere, specifice cotidianităţii stradale, înspre grija de sine înţeleasă ca preocupare pentru punerea în valoare a capacităţilor proprii de mediere, de la medierea sinelui cu sine, trecînd prin medierea sinelui cu alţi sine reali sau imaginari, vii, morţi sau nenăscuţi, pînă la medierea comunitară.

Pentru ca biblioteca să poată îndeplini această condiţie, arhitectura ei trebuie să fie, după expresia lui Benoît Goetz, „une merveille de discrétion”, o minune de discreţie, un edificiu non-monumental, fără a fi însă modest, non-ostentativ, dar rămînînd uşor de identificat. Într-o logică spaţială primitivă a centrului şi periferiei, biblioteca trebuie să-şi poată crea propria centralitate, indiferent de locul fizic în care se află în oraş. Altfel spus, ea trebuie să se constituie ca un pol centripet, capabil să deturneze trasee cotidiene, să magnetizeze şi să stimuleze într-un prim moment tactici pietonale care să conducă apoi spre o anumită dispoziţie mintal-afectivă propice informării, cunoaşterii, medierii etc.

Biblioteca – heterotopie şi heterocronie

Ca arhivă, biblioteca se propune ca un spaţiu sedimentat, stratificat, un spaţiu al explorării altor spaţii şi timpuri. Ea este heterotopie în sensul strict, aşa cum o definea Foucault, un spaţiu altfel care întrerupe ordinea spaţiului curent, a spaţiilor date ale locuiri, muncii sau traversării, care fragmentează ritmul monoton al teritoriului urban pentru a introduce un prag, o denivelare şi pentru a face astfel posibilă pătrunderea într-un univers cu totul nou al semnificaţiilor temporale şi spaţiale („muzeele şi bibliotecile sînt nişte heterotopii în care timpul nu încetează să se adune şi să se caţere în vîrful lui însuşi”, spune Foucault, vorbind despre heterocronii ca rupturi în ordinea timpului ce însoţesc rupturile spaţiale). Heterotopia bibliotecii funcţionează ca un inconştient colectiv, în care trecutul, prezentul şi viitorul se înlănţuire după alte logici şi în alte configuraţii spaţiale, în care trecutul cel mai îndepărtat se reactivează şi coexistă paşnic, într-un mod aproape de neînţeles, cu clipa prezentă şi cu proiectele viitorului. Inconştientul colectiv este împărtăşit individual de cel care-şi abandonează starea de maximă atenţie a conştiinţei specifice regiunii spaţio-temporale a vieţii cotidiene pentru a se dispune sau pentru a se expune unei alte stări, aceea în care este străbătut de gîndurile şi afectelor altora, din alte vremi şi din alte locuri, o expunere nu doar la trecuturi, ci şi la stări viitoare, ale sale sau ale comunităţii sale. Inconştientul colectiv se depune în urnele arhivelor scrise (ori înregistrate, azi) nu pentru a se mumifica sau muzeifica, ci pentru a retrăi în intelecte, imaginaţii şi afectivităţi diferite, pentru a traversa şi a provoca stări individuale şi colective noi, pentru a prezentifica trecuturi şi a proiecta în viitor prezenturi.

(Text prezentat in cadrul workshop-ului Biblionet, organizat de Irina Cios si ICCA Bucuresti, luni 28 martie 2011)