Suveranitate şi precaritate (2)

Dincolo însă de aceste consideraţii şi comparaţii, cum putem interpreta devenirea societăţilor noastre şi, în particular, a societăţilor postcomuniste din perspectiva acestor două figuri, ale suveranului şi precarului? În ce fel viaţa cotidiană a acestor societăţi se lasă înţeleasă în categoriile încă vagi ale suveranităţii şi precarităţii?

Aş spune că evenimentul căderii comunismului este momentul despărţirii de ultimele iluzii politice sau metafizice ale suveranităţii; ştim prea bine că regimul politic totalitar comunist încetase de mai multă vreme să creadă el însuşi, în ciuda declaraţiilor sale agresive, în posibilitatea instaurării unui regim al libertăţii suverane. Egalitatea pe care o propovăduia, egalitate la nivelul de jos, al existenţei trăită la minimul securităţii ontologice, anula orice posibilitate de distincţie (dar nu de ierarhie!), calitate fără de care aspiraţia la suveranitate rămîne neputincioasă. Dar căderea comunismului s-a produs şi atunci cînd aceste iluzii au încetat să mai funcţioneze, atunci cînd realismul rece şi pragmatic al societăţii de consum le-a înlocuit cu modelul unei suveranităţi ce poate fi atinsă pe cale individuală, prin consum şi prin ceea ce s-ar putea numi un design existenţial propriu. Să fim bine înţeleşi: suveranitatea promisă de capitalism nu e mai puţin iluzorie, după cum precaritatea indusă de economia de piaţă nu e mai puţin gravă, ba dimpotrivă. Atîta doar că iluzia produce zilnic efecte reale de suveranitate, iar precaritatea pare a putea fi zilnic evitată la limită, ori depăşită tocmai atunci cînd acest lucru părea cu neputinţă.

Efectul aproape miraculos pe care societatea spectacolului îl produce asupra vieţii cotidiene este că o întinde cu o abilitate desăvîrşită între extremele sale, acolo unde practicile rutiniere se suspendă în experienţe ale suveranităţii şi precarităţii. Dar, la o analiză mai atentă putem observa că nu se instaurează nici o simetrie între cele două, ca şi cum ele ar fi zonele de protecţie ori de distrugere, de cîştigare ori de pierdere a sensului existenţei. Nu cred că avem astăzi un spaţiu neted al rutinelor şi spaţii altfel ale evadării în suveranitate sau ale înfundării în precaritate. Aş spune că schema celor trei concepte care ne ocupă aici funcţionează în cu totul alt fel, pe care l-aş putea rezuma printr-o frază abruptă: cotidianul este locul în care iluzia (promisiunea) suveranităţii maschează realitatea precarităţii. Cotidianul este locul în care luxul, cheltuirea, excesul sînt oferite în doze homeopatice – reale sau imaginare – pentru a deturna atenţia de la sărăcie, nevoie, fragilitate, vulnerabilitate. 

Voi încheia dînd trei exemple care să-mi susţină analiza teoretică anterioară.

Primul exemplu provine din mass media, mai precis din televiziune. În acest moment, România este pe unul din primele locuri în Europa ca număr al canalelor de televiziune publice şi private. Inflaţia de canale nu s-a produs însă în sensul diversificării ofertei de programe, ci, cu excepţia cîtorva canale de nişă (ştiri, seriale sud-americane şi sport), în sensul tabloidizării emisiunilor oferite. Chiar şi jurnalele de ştiri, în goana după senzaţionalul zilnic (ce paradoxală expresie, şi totuşi perfect adevărată…), oferă informaţia cea mai diversă – politică, sport, accidente de circulaţie, catastrofe naturale sau industriale – la acelaşi nivel de prezentare exaltantă, „live”, din holurile parlamentului, de pe stadion, dintr-un sat inundat, de la locul accidentului sau exploziei, în cel mai pur stil hollywoodian. Totul trebuie să se petreacă instantaneu, nu e timp de pierdut şi mai ales nu e timp de pierdut pentru a gîndi la ce se întîmplă, totul trebuie trăit la intensitate maximă.

Spectacularizarea oricărui eveniment (moment ulterior, de fapt, transformării non-evenimentului în eveniment sau al creării „din nimic” a evenimentului) este strategia cea mai simplă şi mai eficientă pentru a întreţine în milioane de telespectatori pasivi, care nu au exersat niciodată spiritul critic al acelui om major la care visa Kant, imaginea şi imaginarul luxului, al cheltuirii, al situaţiei excepţionale, al experienţei unice, al faptei exemplare, al intensităţii trăirii dincolo de limite. Desigur, nu în România s-a inventat această strategie şi nici telespectatorii români nu sînt cei mai originali din lume în acest comportament pseudo-mimetic. (Nu există, de altfel, nimic original în afara, poate, a vînzării originalităţii şi autenticităţii ca mărfurile cele mai de preţ astăzi.) Dar atunci cînd televiziunea a devenit nu numai principala sursă de informaţie, ci şi prima sursă de cunoaştere şi de cultură, cînd, conform unui sondaj recent, mai mult de jumătate din populaţia ţării nu e în stare să indice numele unui singur scriitor străin, atunci oferta de tv-suveranitate atestă doar fragilitatea oricărui raport cu celălalt şi cu sine în autonomia necesară a cunoaşterii, a comprehensiunii şi a dialogului.

Al doilea exemplu, dintr-o cu totul altă sferă, cea a sănătăţii. Anii din urmă au reinventat un fenomen pseudo-social pe care-l credeam dispărut odată cu sărăcia comunistă: coada. Şi nu orice coadă, ci aceea la medicamente. În fiecare zi, mass media vorbeşte despre mulţimea de bătrîni şi bolnavi care aşteaptă ore şi zile în şir, în ploaie, în frig sau în caniculă, să-şi procure medicamentele gratuite necesare supravieţuirii pentru încă o lună. Nu vreau să discut aici despre criza sistemului medical, nici despre multiplele semnificaţii biopolitice ale acestui fenomen. Vreau doar să spun că poate nicăieri imaginea precarităţii reale şi cotidiene nu este mai insuportabilă decît în această prezentare spectaculară a tristeţii care însoţeşte ultimii ani sau anii cei mai grei din viaţa unor oameni, a muribunzilor cerşind statului o prelungire a scadenţei vieţii lor. Nici urmă de suveranitate, de cheltuire, de lux sau exces: doar epuizare, consumare de sine şi pîlpîire a vieţii la pragul nudităţii ei absolute. Dacă statul-naţiune atinge un prag al modernităţii biologice, aşa cum spune Michel Foucault, atunci cînd ia în grijă viaţa nudă a fiecăruia dintre cetăţenii săi (cu tot ce poate să însemne aceasta pozitiv şi negativ, în termeni de natalitate, mortalitate, sănătate publică, etc.), despre statul român postcomunist se poate spune că nu reuşeşte încă să dezvolte strategii biopolitice prin care viaţa simplă să devină una din mizele sale importante, dacă nu cea mai importantă.

Ultimul exemplu, la fel de actual şi de dramatic. Una din condiţiile integrării României în Uniunea Europeană este rezolvarea problemei corupţiei. „Revoluţia” din 1989 a fost ocazia pentru venirea la putere a eşalonului secund al partidului comunist şi mai ales pentru confiscarea afacerilor statului de către membrii serviciilor secrete, ai poliţiei politice, dar şi de către cei care lucrau în afacerile externe şi în comerţul exterior. După 16 ani nu avem încă o imagine cît de cît realistă a furtului şi a delapidării. Viteza cu care sute de români au devenit multimilionari în euro în cîţiva ani ne dă doar o imagine vagă despre dimensiunile corupţiei. Dar corupţia nu este, se ştie, doar financiară, ea este şi economică, politică, morală. Ea este atît de generalizată, atît de endemică, încît pare uneori a face parte din structurile intime ale fiecărui român şi ale societăţii în întregul ei. Aş dori să mă opresc asupra unui singur aspect al corupţiei, mai precis al recentei campanii anticorupţie declanşate de puterea politică de la Bucureşti. Aceasta putere a venit în 2005 cu voinţa fermă de a eradica marea corupţie şi chiar a promis Uniunii Europene, într-un moment de ezitare al acesteia privind data aderării, că va aresta un număr de X mari corupţi pînă în aprilie 2006, data următorului raport de ţară privind România. Zis şi făcut: de cîteva săptămîni încoace, toate filmele de acţiune de la televiziune trec pe un loc secund în faţa jurnalelor de ştiri care transmit live, de mai multe ori pe zi, imagini de la parchet, de la tribunal, de la poliţie, de la casele acuzaţilor, interviuri cu avocaţi, procurori, martori şi acuzaţi, într-un spectacol judiciar pasionant ce pare fără sfîrşit. Fiecare element nou într-un dosar provoacă un fior naţional, fiecare nume nou adăugat pe lista suspecţilor trezeşte reacţii de satisfacţie în rîndul spectatorilor. Iar satisfacţia e cu atît mai mare cu cît numele e mai important, cu cît cel învinuit este sau a fost mai aproape de vîrful ierarhiei puterii. Altfel spus, omul de rînd trăieşte spectacolul arestărilor ca pe o pedepsire ritualică a suveranului decăzut. Dar dincolo de aceste ritualuri mediologice, două probleme de fond pot fi identificate: mai întîi, în acest spectacol statul de drept este pus la încercare, legitimitatea şi legalitatea acţiunilor sale rămîn discutabile, dacă nu chiar riscante. Astfel, mai multe decizii politice din ultima vreme au fost luate la limita legalităţii, invocîndu-se fie urgenţa situaţiei, fie corectitudinea ori popularitatea respectivei intervenţii. Prerogativele suveranităţii statului în plan interior pot fi deci exercitate excesiv şi pot crea precedente ale unor acţiuni aducînd atingere drepturilor omului, libertăţilor individuale ori valorilor democraţiei.

A doua problemă este că personajele ceremoniilor juridice trec drept deţinătoare ale monopolului corupţiei, tot aşa cum cu 10-15 ani în urmă cîteva persoane au putut să concentreze în ele întreaga vină a comunismului. Procesul comunismului şi procesul corupţiei (care s-ar putea să fie, într-un fel, acelaşi lucru) sînt – în felul în care ele se petrece pînă acum – în acelaşi timp operaţiuni de deresponsabilizare publică, în care figuri ale suveranităţii ancestrale revin mereu în actualitate pentru a fi pedepsite şi, prin pedeapsa lor festivă, ele umple cu sens o realitate cotidiană precară, în care valorile civice au dificultăţi în a se impune (exemplul cel mai bun este cel al micii corupţii şi al educaţiei tacite pentru încurajarea ei pentru a scurtcircuita mecanisme birocratice ori inerţii ale instituţiilor).

O ultimă frază pentru a încheia: punerea într-o relaţie filosofică a conceptelor de cotidianitate, suveranitate şi precaritate ne permite, pe de o parte, să regîndim radical conceptele tradiţiei metafizico-politice şi gradul lor de inadaptare la realităţile naţionale şi internaţionale ale timpului nostru. Nu mai putem fi siguri că suveranitatea face sens, nici la nivelul deciziei excepţionale a suveranului politico-teologic (dar cine ar mai putea fi acesta?), şi nici la nivelul suveranităţii subiective a individului încercînd să-şi elaboreze viaţa prin tehnologii adecvate de sine. Putem fi însă siguri că în viaţa de zi cu zi precaritatea se infiltrează mult mai profund în toate deciziile noastre, decizii libere sau decizii impuse, o precaritate care, prin acţiunea ei insistentă şi permanentă, erodează toate convingerile şi toate credinţele noastre, expunîndu-ne unei revocabilităţi neîncetate a propriei noastre identităţi.

Pe de altă parte, rezistenţa la această universală precarizare poate să îmbrace în filosofie forma creării de concepte noi, capabile să citească experienţa cotidiană. Mimetismul este, în România şi în altă parte, o soluţie la îndemînă, preluarea de teorii şi concepte gata făcute poate fi o soluţie provizorie pentru a introduce în ele o realitate mereu excesivă. Dar, în timp, realitatea se răzbună, iar intelectualii deprimă din cauză că frumoasele lor idealităţi nu sînt pe placul realităţii.