Dacă existenţa umană se fixează în stabilitatea vieţii de zi cu zi (prin practicile anonime, repetitive, prin muncă sau prin atribuirea de semnificaţii modeste, dar sigure), această stabilizare rămîne mereu fragilă, provizorie: pe de o parte, ea este mereu ameninţată de evenimente (biologice, naturale, sociale, economice, politice etc.) care o aduc în vecinătatea imediată a morţii; pe de altă parte, o existenţă umană redusă la cotidianitate este resimţită adeseori ca insuficientă. Sensul său este trăit ca deficitar, repetiţia uzează, anonimatul contestă certitudinea existenţei, munca epuizează fizic şi psihic, iar siguranţa sensului minim capătă în timp forma unei lipse de sens. De unde atunci nevoia, impulsul găsirii unei suveranităţi a existenţei, ca posibilitate de a accede, fie şi momentan sau temporar la un sens superior.
Cu alte cuvinte, suveranitatea şi precaritatea constituie extremele vieţii umane, acele extreme unde viaţa intră într-o tensiune totală cu dreptul, mai precis cu două drepturi, care sînt limitele absolute ale oricărui sistem de drept: conform definiţiilor clasice, suveranitatea este atributul acelei persoane sau instanţe care se bucură de un drept de viaţă (şi de moarte) asupra supuşilor săi. La cealaltă extremă, putem defini precaritatea ca locul (sau momentul) existenţei umane în care aceasta îşi revendică cel mai elementar drept al său, dincoace de toate drepturile omului fixate de declaraţiile modernităţii, dincoace deci de orice drept politic, juridic sau social: dreptul la viaţă. Dar în fiecare din aceste două revendicări este vorba de viaţă; mai mult, este vorba de o viaţă prinsă în dimensiunea ei cea mai vulnerabilă, în ceea ce Benjamin numea „simpla viaţă” (bare life), iar Foucault şi Agamben „viaţă nudă” (naked life). Şi suveranitatea şi precaritatea supun viaţa unei expuneri la nivelul articulării sale minime, la graniţa fragilă ce o desparte de non-viaţă, de moarte. În această expunere, orice altă revendicare, politică, juridică, estetică etc., devine secundară în raport cu forţarea limitei care, în cazul suveranităţii, atestă dreptul excepţional de a transgresa (prin ucidere sau condamnare la moarte) ceea ce altfel nu poate fi transgresat decît cu consecinţe sancţionabile juridic; în cazul precarităţii, forţarea acestei limite nu are alt scop decît perpetuarea fie şi provizorie a existenţei.
Efect colateral (sau principal…) al epuizării suveranităţii şi gîndirii suveranităţii, precaritatea este starea, dimensiunea cea mai problematică a societăţilor şi indivizilor din epoca globalizării, că ea descrie condiţia umană într-o „societate a spectacolului”, sau în „societatea riscului”, în epoca „puterii normalizatoare” sau „disciplinare”.
Precaritatea împărtăşeşte, ca într-un efect de oglindă, aceleaşi atribute ale suveranităţii, ca un soi de moştenire a unor imperative devenind, de la marile sisteme filosofice şi pînă la noi, ritualuri şi practici cotidiene. Astfel, dacă existenţa suverană era decisă în situaţia de excepţie, precaritatea este starea unei existenţe excepţionale, dar fără pretenţia suveranităţii, ci doar cu aceea a minimei sale continuări. Asemeni celei suverane, şi viaţa precară se decide în prezentul clipei, dar într-un prezent trăit la intensitate maximă, care nu reclamă decît reluarea lui într-o altă clipă, printr-une efort de supravieţuire. Viaţa precară trăieşte asemeni celei suverane în non-timp, dar nu printr-o alegere deliberată sau printr-o voinţă de putere suverană, ci printr-o condamnare ori chiar înlănţuire de prezent. Dacă suveranitatea este dovada unui exces de energie, al unei cheltuiri în pură pierdere, precaritatea este tot un exces, dar, dacă putem spune astfel, al unei lipse de energie, orice cheltuire fiind pariul riscant al vieţii cu ea însăşi.
Suveranitatea întreţinea un raport intim cu necesitatea; în viaţa precară, necesitatea (în sens de nevoie) este incomunicabilul însuşi al unei intimităţi devenind totuna cu viaţa organică. „Necesitatea nu are lege”: iată o afirmaţie valabilă şi pentru omul post-suveran, în ambele sensuri pe care le putem da acestei afirmaţii: „necesitatea nu recunoaşte nici o lege”, ea acţionează haotic şi depinzînd de unica lege a oportunităţii. Dar şi în sensul în care „necesitatea îşi creează propria sa lege”, lege de fier a darwinismului social pus în scenă astăzi de strategiile neoliberale. În sfîrşit, dacă experienţa suverană este experienţa par excellence, precaritatea expune omul celei mai intense şi dureroase experienţe, aceea a organicului prins în mecanismele ecotehnice globale, e exploatării resurselor genetice şi afective ca marfă într-un comerţ mondial al bunurilor materiale şi simbolice.
Suveranul este cel care nu are nevoie de altul decît în sensul în care acesta din urmă îi recunoaşte superioritatea, maiestatea. Precarul nu are nevoie de altul, într-un prim sens, deoarece nu-şi este suficient sieşi, nu se poate proiecta pe sine ca producător de relaţii, în afara relaţiei de cerere, de ajutorare şi de salvare. Precarul nu are nevoie de altul, ca un altul distinct şi distant, într-un al doilea sens, pentru că el nu se poate distanţa de sine, nu se poate imagina pe sine ca un altul şi nu se poate elabora ca proiect. Suveranul şi precarul pariază amîndoi, în fiecare gest al lor, pe chiar viaţa lor. Dacă primul o face pentru a conferi vieţii un sens superior, cel din urmă o face în absenţa oricărui sens şi a oricărei promisiuni de sens, o face riscîndu-şi viaţa doar pentru ca viaţa însăşi să continue.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu