Înainte de a vorbi despre orice fel de „post-arhitectură”, despre confuzia dintre realitate şi virtualitate, dintre realitate şi imaginile sale, o dezbatere demnă, desigur, de toata atenţia şi aflată la mare preţ în comunitatea internaţională a arhitecţilor, cred că mai putem zăbovi, măcar preţ de un text, la confuzia de dincoace de arhitectură. Iar atunci cînd indic acest „loc”, nu îl vizez în sensul unei anteriorităţi cronologice (deşi nici ea nu ar trebui neglijată), ci în acela al unei arhitecturi (mentale şi materiale) prost întocmite, de la proiectul său şi pînă la ultimele finisaje, de la individualitatea construcţiei pînă la ansamblul în care elementele ar trebui să se integreze.
Să încercăm, pentru început, să definim în cîteva cuvinte complicaţia şi complexitatea, pentru a ne opri, spre final, la confuzie.
Este complicat ceea ce nu este simplu; afirmaţie banală, dar care situează bine contrastul cu definiţia complexităţii. Mai elaborat spus, între complicaţie şi simplitate există o gradare ce ţine atît de un tip de organizare a elementelor, cît şi de modalitatea de cunoaştere şi de abordare a acestei organizări. Ceea ce este complicat e compus, în fond, din elemente simple, dar nu-şi trădează, cel puţin temporar sau metodologic, structura, articularea. Un sistem complicat poate însă fi redus la elemente simple, se lasă descompus în unităţi elementare. Dacă privim înapoi în istoria cunoaşterii occidentale, vom putea observa cu uşurinţă că paradigma care a ghidat ştiinţele umane şi exacte, cel puţin de la Descartes încoace, este paradigma simplităţii. Mai precis, a simplităţii şi a ordinii. Cunoaşterea naturii de către un subiect autonom şi raţional devine posibilă şi necesară pentru că natura însăşi, reprezentată ca un lucru întins (res extensa) şi situat în opoziţie cu subiectul, e organizată conform unor legi raţionale, iar misterele sale se lasă descifrate graţie unei acţiuni umane de pătrundere progresivă în regularităţile care guvernează dinamica lumii. Simplitatea şi ordinea se găsesc în fiecare din cele două instanţe, deopotrivă în subiectul cunoscător şi în obiectul de cunoscut, iar actul de cunoaştere e în egală măsură un act de autocunoaştere a subiectului (eliminarea, prin îndoială metodică, a tuturor ideilor confuze pînă la atingerea acelor idei simple şi clare ce pot garanta atingerea adevărului) şi un act de cunoaştere şi luare în posesie a naturii, „vorbind” şi ea în limba matematică. Simplitatea e însăşi garanţia ordinii, a faptului că lumea întreagă e guvernată de un principiu simplu, desfăşurîndu-se şi materializîndu-se în multiple feluri.
Dar descoperirea legilor termodinamicii şi a principiului entropiei în secolul al XIX-lea zdruncină convingerea clasică a ordinii: lumea nu tinde spre ordine, ci starea ei cea mai probabilă e chiar dezordinea. Stabilitatea maximă şi finală e dată de o entropie maximă, echivalentă cu haosul molecular şi moartea oricărui sistem dinamic. Prin urmare, dezordinea şi complicaţia nu mai sînt doar nişte resturi ale unei cunoaşteri incomplete sau greşit orientate, ci fac parte din chiar „natura” lucrurilor şi a universului conceput, de-acum, ca un sistem complex. Să mai spunem în cîteva cuvinte că în acelaşi secol al XIX-lea, Freud introduce şi el un „principiu al complexităţii psihice”, imaginînd inconştientul nu ca pe un teritoriu rezidual pe care conştiinţa nu l-a luat încă în posesie, ci ca pe oceanul tenebros şi nesfîrşit pe suprafaţa căruia răsar, în mod neînţeles, mici insule de conştient.
Prin urmare, aceste lovituri aduse narcisismului uman vor obliga la o regîndire radicală a organizării sistemelor fizice, sociale, psihice, etc., o regîndire ce se produce în termenii complexităţii. Se admite că sistemele complexe nu mai pot fi reduse la unităţi elementare, că ele au o dinamică proprie, aleatorie, care poate fi măsurată doar probabilistic şi statistic. Limbajul epistemologiei se schimbă şi el, termeni noi precum haos, diversitate, informaţie, zgomot, negentropie, aleatoriu, scală, fractalii etc. fiind de-acum cei care vor încerca să descrie şi să explice felul de a fi al lumii.
Să revenim însă la chestiunea care ne ocupă aici şi să spunem numaidecît, fără a urmări să argumentăm în detaliu această idee, că arhitectura şi urbanismul au funcţionat şi ele conform acestor două paradigme şi a schimbării dintre ele. Dacă modernismul arhitectural şi urbanistic a fost visul utopic al unei locuiri urbane organizate conform tuturor exigenţelor raţionale ale ordinii şi simplităţii, ceea ce vine după el (şi care poate fi numit oricum, inclusiv postmodernism), constată eşecul dramatic al acestui vis şi mizează definitiv şi ireversibil pe complexitate. Desigur, lucrurile nu au stat atît de simplu pe cît le descriem aici, nu poate fi nicidecum vorba de o curgere liniară a istoriei arhitecturii şi oraşelor, ci, mai degrabă, de o întrepătrundere complexă de continuităţi şi discontinuităţi, a cărei cercetare rămîne încă vastă şi pasionantă.
Să mergem mai departe şi să privim înspre trecutul recent şi prezentul oraşelor noastre. Sînt ele complicate sau complexe? Altfel spus, proiectul teoretic din spatele lor (atîta cît există), este el unul modern sau unul postmodern, unul ghidat de imperativul simplităţii şi ordinii, sau unul călăuzit de asumarea principiului complexităţii?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, nu e nevoie să urcăm prea mult în trecut: cu excepţia fericită a cîtorva cazuri de modernism arhitectural şi de planificare urbană de tip modern, occidental, în perioada interbelică, putem spune că asistăm la o modernizare efectivă (dar incompletă şi incoerentă) abia odată cu regimul comunist. Un regim a cărui bază teoretică este ea însăşi inspirată din marile metanaraţiuni moderne ale cunoaşterii, ale eliberării şi emancipării subiectului cunoscător, muncitor şi luptător. Comunismul se revendică (fie şi numai declarativ) de la modernitate, iar efortul său uriaş, monstruos cel mai adesea, de reconfigurare a oraşelor, dă seama de o raţionalitate politică, economică şi socială ale cărei consecinţe nu a fost capabil niciodată să le stăpînească. O modernizare formală, în aparenţe, în plan simbolic, mai degrabă, decît în ordinea funcţionalităţii şi a asumării de către locuitorii oraşelor a structurilor materiale (construcţii, străzi etc.), o modernizare forţată şi hotărîtă (încă o dată: în proiect mai mult decît în efectivitatea acţiunilor) să rupă cu tradiţia urbană antebelică şi cu tradiţia rurală. Aici putem spune – în termenii textului nostru – că aceste tradiţii, şi cu deosebire tradiţiile populare relevă mai degrabă de complexitate decît de complicaţie sau, mai precis, de jocul complicaţie/simplitate. Iar asta într-un sens precis şi minim: structurile complicate sînt gata făcute, sînt structuri suprapuse, stratificate, dar gata oricînd să fie descompuse în elementele simple, în vreme ce structurile complexe se fac neîncetat, ele nu au început şi nici sfîrşit, nici în spaţiu, nici în timp; desigur, nu ca infinite, ci ca indefinite, ca structuri ce se întrepătrund, continue/discontinue, dinamice, imprevizibile şi, din punctul de vedere al unei raţionalităţi dominante, ilogice. Culturile populare sînt astfel de structuri complexe, împotriva cărora puterea comunistă a mobilizat un imens arsenal material, uman şi ideologic de distrugere, de înlocuire uneori, iar alteori de recanalizare a lor în direcţia simplităţii brutale, ori a complicaţiei brutale, amîndouă manifestări ale unei puteri discreţionare.
Iar ceea ce moştenim astăzi, dintr-un trecut apropiat, încă viu în numeroase din manifestările sale, este o realitate urbanistică şi arhitecturală care nu mai este nici complexă, nici complicată. Ea este doar confuză, în măsura în care abundenţa aparentă de manifestări stă pe o sărăcie profundă a raţiunii şi a imaginaţiei. Ea nu este nici complicată, nici complexă, fiind tot pe atîta complicată şi complexă. Ea nu este complicată, pentru că nu se lasă descompusă în unităţi inteligibile şi controlabile, dar nu este nici complexă, pentru că nu funcţionează probabilist, ci doar haotic, dezordonat, fără ca haosul sau dezordinea să fie asumate în proiecte urbanistice şi arhitecturale clare. Dar această realitatea nu încetează să rămînă complicată, în toate practicile la care îi obligă pe utilizatorii anonimi şi pe administratorii ei, practici complicate, greoaie, cronofage şi energofage, după cum ea este şi complexă, întrucît funcţionează asemeni unui corp viu, dar un corp bolnav, în care graniţa dintre sănătate şi boală nu e niciodată clară, cunoscută, în care boala nu e niciodată precis identificată, iar „tratamentul” nu poate fi, prin urmare, prescris. Desigur, „corpul urban” e o metaforă stîngace şi înşelătoare, periculoasă în acelaşi timp, pentru că oraşul, cu toată anatomia şi fiziologia lui, nu poate fi înţeles, proiectat şi practicat asemeni corpului uman, fie el sănătos sau bolnav.
Oricum ar fi, spaţiul locuirii şi al practicilor noastre cotidiene rămîne azi, şi poate pentru încă o vreme, aşezat sub semnul confuziei. Aşa cum înţelegerea noastră a moştenirii comuniste rămîne confuză, simplificată uneori în mod agresiv de sentinţe cu valoare pseudo-morală, tot aşa raportarea la prezent e una confuză: pe de o parte, nu ştim ce anume – în ceea ce credem, spunem şi facem – din această moştenire continuă să supravieţuiască şi ce anume din ea a murit; pe de altă parte, nu avem abilităţile (curajul, discernămîntul), altele decît oportunismul şi descurcăreala, de a prelua din ceea ce ne vine din exterior sau din viitor tocmai ce ar putea servi unei configurări a spaţiilor arhitecturate şi urbanizate, iar asta conform experienţelor noastre trecute şi prezente, conform aşteptărilor noastre în ceea ce priveşte orizontul mereu nedeterminat al viitorului nostru, şi nicidecum – mai ales nicidecum – conform modelor şi modelelor de imagini, simboluri, subiectivităţi vehiculate abundent de reţelele profitului imediat. Cîtă vreme noi vom fi confuzi (dar nici acest „noi” nu mai ştim prea bine ce înseamnă, şi poate că aici se găseşte sursa primă a confuziei), nu putem aştepta, nu putem spera ca oraşele, străzile, parcurile, reţelele de drumuri, dar şi casele, spaţiile intime, poate pînă la spaţiile fantasmelor noastre, să fie altceva decît spaţii confuze şi spaţii ale confuziei. Adică locuri în care nu se va instaura nici simplitatea, nici complexitatea, ci, poate, doar complicaţia dispreţuind frontierele, liniile civilităţii care disting între public şi privat, între intimitate şi prezenţă publică, între urban şi suburban, frontiere a căror încălcare e azi subiect de ştiri senzaţionale şi reţetă la îndemînă pentru a deveni starletă efemeră.
(Arhitext, Nr. 12/decembrie 2007)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu