Margini, concepte, corpuri, locuri

„Marginea“ este ea însăși un concept marginal, rezidual. Secundaritatea sa este dublă, istorică și funcțională: mai întîi, asemenea altor concepte secunde, el nu se naște în același timp cu orice alt concept cu care ar face cuplu, ci ca efect al unei conceptualizări prime menite să pună ordine în entropia gîndirii și a lumii. Conceptul „marginii“, desemnînd spațiul lo­gic sau trimițînd la spațiile fizice, sociale, politice, militare, este el în­suși, asemenea oricărui concept, unul ordonator. Funcțional, apoi: „mar­ginea“ provine din dependența față de tot ceea ce poate să de­semneze o centralitate în spațiul fizic sau în spațiul gîndirii, o dominație conceptuală sau o relație de putere, însă o putere și o dominație slabe, insuficient manifestate sau exersate.

Conceptul de „margine“ este însă marginal și într-un sens mai profund: insuficient elaborat, el nu poate pretinde la statutul unei conceptualizări depline (precum „subiect“, „Dumnezeu“, „Idee“, „substanță“, cu toate asigurate sau dorindu-se ca atare), situîndu-se, astfel, în chiar margi­nea structurilor gîndirii, în spațiul, incert și impur, al tatonării dintre inteligibil și sensibil, acolo de unde conceptul își extrage resursele, renegîndu-le odată înstăpînit asupra lor.

„Marginea“ nu poate concura cu „periferia“ în opoziția cu „centrul“, de­oarece îi lipsește dintre determinații ierarhicul și deci valoricul. Nu poate concura nici cu „extremitatea“ în raport cu „mijlocul“, pentru că nu ac­tivează explicit referința spațială. Marginea este în același timp însă și peri­ferie, împărtășind cu aceasta din urmă ostilitatea față de centru, după cum este și extremitate, de la care împrumută rezervele și distanțele față de tot ce se află în mijloc. Dar marginea se înconjoară și de alte sinonime din care-și îmbogățește sensul: țărm, mal, dungă, bordură, flanc, liman, con­tur, graniță chiar exterior, marginea e ceva din toate acestea, fără a fi în mod precis una dintre ele ori suma (semnificațiilor) lor.

Marginea se dă de la bun început într-o tensiune constitutivă și ireductibilă. Tensiunea provine din dubla ei capacitate de a uni și de a separa, de a strînge laolaltă lucruri și înțelesuri din cele mai contradictorii. Astfel, margi­nea unui fluviu (țărmul lui) desparte și strînge laolaltă pămîntul și apa, după cum marginea unei țări (frontiera ei) o apropie și o separă net de țara vecină. Apoi, marginea poate fi și locul în care ajungi de bunăvoie (a sta pe margine), privind de acolo comedia lumii, cugetînd ori scriind marginalii de pe poziția liniștită a celui care vede și nu este neapărat văzut, retrăgîndu-te din forfota mulțimii și a lucrurilor în contemplație, admirație sau dispreț. Marginea mai poate fi spațiul insuportabil, centrifug, în care te împinge tragedia lumii (a fi marginalizat, exclus, împins pînă la granițele lumii, ale societății, ale umanului, ale suportabilului, ori, uneori, chiar dincolo de ele). Determinația negativă e mereu prezentă însă în ea: a fi pe margine sau a fi marginalizat poate să însemne, totodată, și a fi mărginit, îngust în capacitățile sale de înțelegere și de acțiune, ori, mai grav, presupus ca atare, judecat ca incapabil de a interveni acolo unde este solici­tată prezența eficientă imediată. Mărginirea este echivalentă cu o dimi­nuare, cu o restrîngere a posibilităților, cu o îngustare a orizontului de comprehensiune și de practicare a jocului politic, economic, social, specu­lativ etc. Cei marginalizați sau mărginiți, excluși printr-o decizie venind de la centru sau prin jocul condiționărilor de tot felul ori limitați prin aceea că le-au fost sustrase mijloacele de înțelegere și de acțiune, rămîn me­reu suspecți: neputincioși de a lua parte la un act constructiv, ei rămîn însă suficient de periculoși pentru a-și utiliza resursele (de frustrare, de reprimare, de furie, de revoltă) pentru a se ridica împotriva orînduirii, împotriva unei ordini care, cel mai adesea, își găsește legitimitatea tocmai din existența lor: trebuie ca ordinea să fie păzită sau, dacă a fost tul­burată, ea trebuie să fie reinstaurată, deoarece supraviețuiesc întot­deauna marginali și mărginiți, excluși și incapabili, care, prin simpla lor pre­zență difuză și incomodă, necesită supraveghere, control, dominație înăsprită. Și pentru că ei rezistă integrării, eforturi suplimentare se cer mereu a fi făcute pentru a-i dez-mărgini, pentru a le lărgi orizontul și po­sibilitățile, pentru a-i domestici conform unei logici care guvernează la centru și în tot spațiul său de influență.

Marginea este locul unde influența centrului este cea mai mică și cea mai mare: cea mai mică, întrucît forța de acțiune a centrului se diminu­ează pînă la a se stinge la marginile structurii, pe linia despărțind-o de acțiunea unui alt centru, vecin și ostil (marginea e margine tocmai pentru că în zona ei cenușie forța se diminuează pînă la anihilare, puterea se preschimbă în neputință); dar și cea mai mare, pentru că nu există mi­ză mai importantă pentru un centru (de putere politică, militară ori con­cep­tuală) decît păstrarea sub control a marginilor, acolo unde acesta trebuie întărit tocmai deoarece pe acolo se scurge și se deturnează acțiunea puterii. Cei aflați la margine, niciodată înăuntru și niciodată în afară, ci exact pe linia fără contur ce separă și confundă interiorul și exteriorul, sînt primii prin care contaminările și trădările se produc. Pentru că au petrecut mult timp în vecinătatea străinului, pentru că i-au împrumutat moduri de gîndire, obiceiuri, comportamente, marginalul e pri­mul acuzat de trădare și primul supus unui control și unei anchete severe.

Dar marginea creează tensiunea maximă într-un sens radical: ea este locul prin excelență al transgresiunii, locul în care interiorul sparge limita care-l închide pentru a depăși (ori pentru a se depăși), iar exteriorul penetrează înăuntrul pentru a-l lua în posesie, poate chiar pentru a se lua în posesie. Actul transgresării (de la trecerea „frauduloasă“ a unei frontiere pînă la încălcarea unei reguli morale ori a unui cod) pune față în față norma și marginea: a norma înseamnă a fixa margini, a delimita, astfel încît orice normă, prin chiar funcția ei de ordonare și includere, ex­clude, „marginalizează“. Marginea confirmă regula, norma, dar în același timp, prin propria-i subțirime ori fragilitate, dezvăluie și denunță însăși pre­caritatea oricărei norme și, prin asta, violența oricărei instituiri de norme.

Tot aici, tensiunea se naște din faptul că identitățile (de la cele logice pînă la cele naționale) se amestecă, se confundă, se atrag pe cît se și res­ping. La margine, identitățile sînt cele mai nesigure și mai vulnerabile și tocmai aici ele se amenință unele pe altele, alimentîndu-se la centru, în in­terior, din aceste amenințări. Identitățile sînt nesigure la marginile lor pentru că acolo chestiunea însăși a identității nu se pune cu aceeași gra­vi­tate, pentru că acolo trecerile (licite sau ilicite) sînt frecvente, iar transgre­siunile cotidiene. Spaimele pierderii identității sînt mult mai pu­ternice la centru, în capitală, decît la frontieră, unde locuitorii ei, de o parte și de alta, o ignoră atunci cînd sînt liberi și o încalcă atunci cînd sînt constrînși. Marginalul, frontalierul, chiar exclusul au un raport mai destins cu identitatea, asumînd, prin mobilitatea poziției lor, și precari­tatea iden­tității lor. Prin urmare, de-abia marginea dă seama de faptul că nu există identitate pură, definitivă, că orice puritate sau eternitate nu sînt decît deziderate, a căror împlinire prin programe politice, religi­oase ori militare – așa cum violent și tragic ne-a demonstrat-o experiența is­torică pînă de foarte curînd – trece prin sacrificarea ori anihilarea altor identități.

Descriem prin această schemă rapidă scena primitivă a devenirii lumii moderne, scenă pe care, așa cum vom arăta mai departe, conceptul, corpul și orașul își ating marginile sau, mai bine spus, își pun în chestiune propria identitate, precarizînd-o, din clipa în care își asumă, își integrează, printr-o logică proprie sau printr-o evoluție istorică, propriile margini. Conceptul, figură centrală a filosofiei, corpul, miză primă a puterii, orașul, spațiu al travaliului modern de centrare și concentrare a spațiului, su­portă, în lumea modernității tîrzii, o autodeconstrucție, care nu doar le modifică raportul cu propria lor exterioritate, cu tot ceea ce nu e concept (reprezentări, intuiții, metafore etc.), corp (suflet, spirit, Dumnezeu etc.) sau oraș (cetate, burg, sat etc.), ci le transformă în așa fel încît conceptele însele de „concept“, de „corp“ sau de „oraș“ se cer radical interogate și reconstruite. Cu toate – dar ca ele multe alte concepte și figuri ale modernității – sînt în egală măsură actorii și victimele unei logici autoimunitare, aceea prin care Jacques Derrida descria imanentizarea radicală a moștenirii filosofico-politice a Occidentului. Asta înseamnă, spus pe scurt, că nimic din exterior (metaforă, spirit sau sat, de pildă) n-a provocat destabilizarea acestor concepte și figuri, că o mișcare internă și proprie lor se supune propriilor limite și le face să iasă din cadrele pe care ele însele și le-au impus, tocmai pentru a le depăși mai bine.

Așa cum afirmă Derrida în unul din textele sale canonice¹, putem citi is­toria filosofiei occidentale, modernitatea însăși, ca pe o tentativă me­reu reluată de identificare a centrului, a unui centru paradoxal, determi­nîndu-se deopotrivă ca aparținînd structurii pe care o condiționează și exterior ei, întrucît nu se supune el însuși regulilor pe care le impune aces­teia. Mai mult decît descriere a unui centru dat și stabil, istoria filosofiei occidentale depune mărturie pentru o voință de centru, așadar pentru dorința unei organizări centripete a spațiului gîndirii, care face ca puritatea căutată a unei structuri conceptuale cristaline să fie mereu afectată de „reziduurile“ volitive, morale sau estetice, în imposibila reducere completă a eterogenului. Izbucnirea alterității, a diferitului, a marginalului are loc prin cîteva evenimente filosofice (Derrida citează evenimentele „Nie­tzsche“, „Freud“ și „Heidegger“, la care s-ar putea adăuga, desi­gur, „Marx“), care denunță tocmai violența inerentă oricărui demers centrali­zator și unificator. Marginea ajunge în filosofia postmetafizică să tulbure centrul, metafora seduce conceptul, textualitatea se eliberează de canon și se dedă unei nesfîrșite autoproliferări. Putem spune, astfel, că identitatea conceptuală (dar și conceptul „identității“) nu este mai pre­car(ă) decît în alte vremi filosofice, doar că precaritatea conceptului și identității este asumată drept condiția însăși a filosofării.

Lui Foucault îi datorăm însă o altă comprehensiune a marginii. În nu­meroase texte din anii șaptezeci, el descrie modul în care puterea moder­nă trece de la un regim al suveranității teritoriale la un regim al disciplinei anatomice și al biopoliticii. În termenii analizei noastre, este interesant să observăm felul în care schimbarea – mai precis rafinarea – para­digmei puterii a modificat raportul centru-margine în ordine corporală. Astfel, dacă puterea suverană este o putere teritorială, preocupată de controlul armat și simbolic asupra pămîntului și de înstăpînirea completă asupra corpurilor supușilor, conferind relației centru-margine o determinare predominant spațială (ceea ce trebuia apărat era frontiera, marginea regatului, a statului, pînă la sacrificiul suprem), puterea discipli­nară și, mai pe urmă, puterea biopolitică internalizează marginea. Distincția centru-margine nu mai trece pe la extremitățile spațiale ale cetății sau statului, acestea nu se mai înconjoară de șanțuri de apă, centuri de piatră și bariere umane; din rațiuni economice, demografice, mi­litare ori politice, distincția centru-margine, multiplicată cu numărul tuturor locuitorilor și identificată cu distincția normal-anormal, trece prin­tre indivizi sau chiar prin ei înșiși. Dimensiunea simbolică a distincției se estompează în profitul celei funcționale, rigiditatea vechiului sistem al supunerii corporale totale lasă locul supleței disciplinei și intervenției punctuale pe harta corpului și a minții. Fiecare individ este central și margi­nal în cadrul sistemelor din care face parte; înăuntrul lui, centralul și marginalul își negociază mereu locurile, dînd măsura succesului sau eșecului social. Norma divide și recompune neîncetat, produce marginalitate prin însăși instituirea și autoproducția sa. Astfel încît marginalii nu sînt cei care locuiesc, forțat sau fortuit, la graniță, în periferii, ci pot fi oricare dintre noi, în măsura în care nu legea separă interiorul de exterior, ci norma divide în fiecare individ ori în fiecare grup de indivizi o interioritate și o exterioritate, un normal și un anormal, un supus și un rebel.

În celebrul său text despre heterotopii², Foucault constată că desa­cra­lizarea completă a timpului nu a fost însoțită de o desacralizare complementară a spațiului; altfel spus, gîndirea noastră a spațiului păstrează numeroase reziduuri sacrale, care ne fac să-l înțelegem mereu în opo­ziții tari, printre care și aceasta dintre centru și margine (dar și interior-exterior, public-privat, oraș-sat etc.). Meritul filosofului francez este de a fi demonstrat că între gîndirea spațiului și practica lui efectivă s-a produs un decalaj crescînd, strategiile de putere (politică, economică, mili­tară etc.) nemaioperînd de mult cu asemenea distincții nete. Altfel spus, replierea noastră pe cuplurile de valori opuse ale spațiului, privi­legierea unui spațiu (privat, de exemplu) în detrimentul altuia (public, în speță) este doar o reacție întîrziată și mereu neadaptată la forțele care erodează în permanență astfel de distincții. Pentru a lua un exemplu concret, să-l cităm pe Lyotard, care, într-un text consacrat megalopolisurilor postmoderne³, demonstrează felul în care orașul a încetat să mai răs­pundă modelului clasic al burgului mărginit de cartiere mizere, surse ale insecurității, dar și ale poeziei lui Baudelaire și Apollinaire. Marginile ora­șelor au dispărut, lăsînd locul unor centuri succesive de zone re­ziden­ția­le: „Megalopolisul de astăzi și de mîine nu pare… decît să extindă metropolele dincolo de limitele lor, să adauge o nouă centură de suburbii rezidențiale zonei cartierelor și să agraveze astfel oboselile, incertitudinile, insecuritatea“.⁴

Așa cum conceptului și corpului le-au dispărut marginile, așa cum amîn­două sînt împresurate de centuri normative, textuale, metaforice, simbolice, fără a se mai putea așeza într-o structură stabilă și liniștitoare, tot așa orașele noastre, de la megalopolisurile occidentale pînă la urbile românești supuse unei dinamici haotice, sînt pe cale să devină spații ale dez-mărginirii neîncetate, spații în care marginile au încetat să mai fie limi­te, despărțituri fizice, devenind mize de putere în ocuparea locurilor prin strategii care împărtășesc prea puține lucruri cu opozițiile moștenite din tradiția filosofico-politică occidentală.

Pentru a încheia, încă un citat din același Lyotard, în care-mi pare că de­scrierea megalopolisului corespunde în mare măsură celei a conceptului, a corpului…:

Dacă Urbs devine Orbs și dacă zona devine întreaga cetate, atunci megalopolisul este fără afară. Și, prin urmare, fără înăuntru. Natura este sub control cosmologic, geologic, meteorologic, turistic și eco­logic. Sub control sau sub rezervă, sub rezervare. Nu se mai intră în megalopolis. El nu mai este un oraș care ar avea nevoie de a fi reînceput. Vechile „afară“, provincii, Africa, Asia, fac parte din el, amestecate cu indigenii occidentali în felurite moduri. Totul este străin și nimic nu este.⁵

 

 

Note:

1. Cf. „Structura, semnul și jocul în discursul științelor umane“, in Scriitura și diferența, trad. rom. de Bogdan Ghiu și Dumitru Țepeneag, București, Univers, 1998, pp. 375–392.

2. „Altfel de spații“, in Theatrum philosophicum, trad. rom. de Bogdan Ghiu, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2001, pp. 251–260.

3. „Zone“, in Moralités postmodernes, Paris, Galilée, 1993, pp. 25–37, text tradus de Ciprian Mihali în nr. 23/2005 al revistei IDEA artă + societate.

4. Ibid., pp. 27–28.

5. Ibid., p. 28.