Despre universitate : cunoaşterea ca şansă a demnităţii şi a emancipării

Discurs rostit la deschiderea anului universitar la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, 3 octombrie 2011

Stimate domnule decan,

Distinşi colegi profesori,

Dragi studenţi,

Îmi face o deosebită onoare să mă adresez dumneavoastră la deschiderea noului an universitar; vă rog să-mi îngăduiţi să-i salut în primul rînd pe cei mai noi dintre colegii noştri, studenţii din anul I de la Istorie şi de la Filosofie şi să le urez bun venit în comunitatea noastră academică.

Începem cu toţii astăzi un nou an universitar şi o facem celebrînd discret acest moment, pe fondul unei îngrijorări generale legate de criza care străbate societatea întreagă. De aceea, în locul unui festivism bombastic şi a unor promisiuni cu iz electoral, vă propun să reflectăm împreună la ce înseamnă astăzi universitatea, la ce ne oferă ea ca instituţie şi spaţiu privilegiat al cunoaşterii, şi la ce îi putem noi oferi, profesori şi studenţi. Trebuie să ştiţi de la bun început că sarcina unei gîndiri a universităţii nu este nici a ministrului, nici a jurnalistului, nici a omului de afaceri, nici a omului politic. Ei pot emite păreri, pot scrie despre ea, pot lua decizii în ce o priveşte, dar la întrebarea cu privire la ce înseamnă universitatea şi cum trebuie ea să arate, noi – profesori şi studenţi împreună – sîntem primii şi singurii chemaţi să răspundă. Aceasta e chiar datoria noastră, iar prin cursurile pe care le ţinem, prin munca noastră didactică şi de cercetare, răspundem implicit, zi de zi la această întrebare.

Acum şi aici voi încerca să schiţez un răspuns sintetic şi explicit acestei întrebări; noi răspundem la întrebarea despre ce înseamnă universitatea şi, în acelaşi timp, răspundem de ea. Adică avem grijă să-i căutăm un răspuns şi sîntem responsabili de un asemenea răspuns. Sîntem împreună responsabili de universitate tot atît pe cît este şi ea responsabilă faţă de noi.

Desigur, cînd spun „împreună” nu înseamnă că profesorii şi studenţii sînt responsabili în acelaşi fel. Ea se declină în feluri diferite şi se cuvine să ştim în cel fel ne achităm noi, profesorii, şi voi, studenţii, de sarcina pe care o avem.

Ştiţi bine că reforma fără sfîrşit care afectează educaţia pune sub semnul întrebării felul în care arată universitatea şi în care ea funcţionează în societate. După decenii în care misiunea universităţii a fost să formeze omul nou al unei societăţi viitoare multilateral dezvoltate, conform unei ideologii în care politicul dicta ce înseamnă ştiinţificul şi tot el stabilea care este adevărul şi proprietarii lui, am intrat abrupt într-o societate în care omul nou a fost înlocuit cu antreprenorul, cu omul de succes, multilateral blindat cu competenţe, aptitudini şi abilităţi. Universitatea, masificată şi adaptată economiei de piaţă, a fost pusă în slujba creării de experţi, de specialişti, de personalităţi flexibile, şi s-a angajat ea însăşi să formeze an de an mii şi mii de experţi în management, business, marketing, comunicare, relaţii publice, relaţii internaţionale, administraţie publică, publicitate etc. Universitatea s-a transformat după chipul şi asemănarea imperativelor de eficienţă şi performanţă pe care le serveşte: nouă, profesorilor, ni se cere să fim buni manageri, să administrăm proiecte, să cîştigăm finanţări, să atragem cît mai mulţi studenţi, să stabilim colaborări cu mediul de afaceri, cu instituţii internaţionale, într-un cuvînt să ne adaptăm cerinţelor pieţei. Din momentul în care calitatea actului academic se decide după fondurile atrase, profesorul devine un prestator de servicii, iar studentul un client. Relaţia dintre noi riscă să devină una pur economică.

Aceasta să fie oare misiunea, datoria şi chemarea noastră?

Aş îndrăzni să spun, în contra curentului care domină astăzi percepţia şi practicile din Universitate şi din jurul ei, că o asemenea deformare are consecinţe cel puţin la fel de grave ca şi cea ideologică anterioară; că printr-o transformare a actului de predare şi de învăţare într-un act de management şi marketing, raţiunea noastră de a fi profesori şi a voastră de a fi studenţi se dizolvă într-o relaţie comercială care nu diferă în mod esenţial de orice afacere reuşită sau falimentară din economia de piaţă. Diferenţa este de suprafaţă, nu de conţinut, însă urmările ei sînt importante: astfel, noi am abdica de la misiunea educativă şi informativă în favoarea unui „job description” pur informativ, ce constă în a forma expertize unilaterale, golite de substanţă culturală şi de orice dimensiune critică. Mai mult, am deveni vînzători de iluzii şi, cu arta persuasiunii pe care o stăpînim atît de bine, v-am convinge uşor că ceea ce vă vindem la un preţ atît de mic – o diplomă, nişte competenţe, o specialitate – este „ceea ce se cere”, ceea ce vă ajută să reuşiţi, ceea ce vă va umple viaţa de sens. Iar iluzia aceasta a succesului (măsurată în bani, desigur) este atît de puternică, încît ne convinge şi pe noi şi ne face s-o adoptăm şi noi, să ne lăsăm ghidaţi adeseori de ea.

De aceea, cred că noi, profesori de istorie şi de filosofie, cei care vă vom însoţi în următorii ani în formarea voastră academică, avem ca primă datorie să denunţăm această iluzie. Nu spunîndu-vă că banii sau succesul nu contează şi nu ne interesează; şi nici făcîndu-vă să credeţi că ceea ce facem noi e un act excepţional, unic şi demn de toată lauda. Ci convingîndu-vă prin ceea ce predăm şi prin felul în care o facem că misiunea noastră fundamentală, chemarea noastră, obligaţia noastră cea mai stringentă – ca funcţionari publici, ca servitori ai interesului public, şi nu ca pseudo-oameni de afaceri – constă în a vă învăţa să nu cedaţi iluziei despre care vorbeam mai sus. O învăţare ce seamănă foarte mult cu o dezvăţare. Altfel spus, explorînd istoria umanităţii şi istoria gîndirii ei, să vă facem să înţelegeţi că dominaţia unei ideologii (cum este astăzi aceea a succesului financiar şi a performanţei) funcţionează de minune atunci cînd are de-a face cu indivizi neştiutori şi deci uşor de manipulat. Ignoranţa, dogmatismul, adevărurile gata făcute, efectele de modă au fost mereu aliatele celor aflaţi la putere (fie ea politică, militară sau economică). Nici astăzi lucrurile nu sînt altfel; şi azi conformismul şi supunerea sînt valori căutate la orice loc de muncă. Doar că ele se numesc, mai trendy, „flexibilitate”, „adeziune la valorile corporatiste”, „fidelitate faţă de firmă sau instituţie”.

De aceea, încă o dată, misiunea noastră informativă este una obligatoriu formativă; iar ceea ce încercăm noi să formăm prin cursurile şi seminariile noastre, ceea ce avem în răspundere – care este şi responsabilitate faţă de societate – este spiritul critic al unor tineri devenind prin cultura academică subiecţi de drept şi cetăţeni. Subiecţi de drept care se bucură prin lege de drepturi şi îşi asumă obligaţii faţă de ea, dar şi cetăţeni care îşi exercită şi îşi revendică aceste drepturi atunci cînd ele sînt încălcate în numele unor imperative sau urgenţe economice, politice, securitare. Cetăţeni care sînt capabili să discearnă în discursurile publice ceea ce ţine de interesul public şi ceea ce ţine de manipulare privată, ceea ce este respect al legii şi ceea ce este corupţie, restrîngere a drepturilor sau opresiune.

Dacă ne imaginăm universitatea ca pe o întreprindere, noi devenim nişte meşteşugari, iar voi nişte piese de schimb pentru o maşinărie economică necruţătoare, care nu va ezita să vă înlocuiască atunci cînd va considera că motorului profitului se gripează din cauza voastră; dacă ne imaginăm universitatea ca pe o afacere, noi vom fi nişte manageri, iar voi parte a unui capital care trebuie înmulţit prin orice mijloace de la intrarea şi pînă la ieşirea din facultate. După plecarea de aici, există puţine şanse să fiţi trataţi altfel de economia reală. Dacă însă vom fi exigenţi unii cu ceilalţi şi vom refuza aceste capcane facile şi aceste presiuni reducţioniste, vom răspunde astfel vocaţiei universitare.

Ştiţi bine că universitatea, ca reper în societate, îşi vede contestată poziţia de tot felul de rivali dintre cei mai neruşinaţi, dintre care poate cei mai agresivi şi mai impertinenţi sînt publicitatea şi marketingul. Pentru că cine altcineva, dacă nu advertising-ul impertinent a sustras universităţii deviza „gîndeşte liber”, deviză care a făcut din ea un reper vreme de mai bine de două sute de ani în Europa? Cine altcineva, dacă nu mass-media neobosită, ne îndeamnă zi de zi să consumăm mai mult pentru a fi mai liberi, pentru a fi noi înşine?

Şi atunci cum putem noi, de la catedră sau din amfiteatre, profesori şi studenţi împreună, să concurăm cu asemenea rivali puternici? Ce mijloace de comunicare, ce mijloace financiare, ce instrumente tehnice avem noi la dispoziţie ca să ieşim în spaţiul public şi să spunem cu acelaşi impact că nu-i adevărat, că ultimul model de telefon nu ne va face mai liberi, şi nici ultima cremă de faţă nu ne va face să fim mai împliniţi?

Să vă povestesc o mică întîmplare reală: unul dintre studenţii mei cei mai buni de la filosofie din aceşti ultimi ani mi-a mărturisit că, la venerabila vîrstă de 22 de ani, în primul an de master, se simte un ratat, pentru că nu se pricepe la nimic, nu ştie să facă nimic şi nici nu crede că va şti să facă ceva. Nu i-am putut răspunde pe loc, dar de atunci, mărturisirea lui mă bîntuie şi încerc să găsesc un contraargument convingător dacă nu pentru el, măcar pentru mine, atunci cînd voi mai fi pus eventual în asemenea situaţii.

O să încerc să formulez aici şi acum acest contraargument, deschizînd astfel discuţia despre responsabilitatea care vă revine vouă, ca studenţi ai acestei universităţi.

Mi se pare că vocaţia prin excelenţă a universităţii, cel puţin în versiunea sa modernă, este să formeze oameni culţi, demni şi emancipaţi. Cunoaşterea, demnitatea şi emanciparea sînt trei dintre valorile majore pe care ea le propune şi cărora astăzi li se opun simulacrele create de societatea de consum: astfel, în loc de cunoaştere avem informaţia, în loc de demnitate avem succesul, iar în loc de emancipare libertatea de a face orice. „Universitatea” a fost gîndită de întemeietorii săi, la începutul secolului al XIX-lea drept acea cale unică şi exclusivă care poate conduce un subiect autonom, înzestrat cu conştiinţă de sine şi voinţă proprie, înspre cunoaşterea lumii, a celorlalţi şi a sinelui, înspre demnitatea înţeleasă în primul rînd ca stăpînire de sine şi refuz al umilinţelor, şi înspre emancipare, înţeleasă ca eliberare de prejudecăţi, de dogme, de opresiuni.

Astăzi, aşa cum putem constata zi de zi, universitatea nu mai e o cale unică, nici măcar privilegiată, spre toate acestea. S-au inventat tot felul de scurtături ademenitoare şi facile, Google ţine loc de cunoaştere, ratingul şi banii ţin loc de demnitate, faptul de a face ce vrei şi de a nu da seama de nimic din ce faci ţine loc de emancipare. Şi la toate se poate ajunge foarte uşor, nu e nevoie de biblioteci, de examene, de stres, de diplome pentru aşa ceva. Iar cînd eventual e nevoie de diplome, ele se cumpără aşa cum se cumpără o maşină, o casă, o nevastă tînără, un soţ faimos etc.

Aş dori să încerc să vă conving că facultatea în care aţi intrat este unul din puţinele locuri în această universitate şi în societate unde cunoaşterea, demnitatea şi emanciparea n-au fost deturnate de aceşti rivali seducători. Presiuni şi tentaţii există ca să ne lăsăm ademeniţi, ne-ar fi cu siguranţă mai uşor şi nouă să cedăm. Însă dacă voi veţi fi exigenţi şi nu veţi accepta compromisuri, ceea ce vom face noi ca profesori – fiecare cu farmecul lui sau cu lipsa lui de farmec, pentru că nu sîntem vedete, nu ne pricepem toţi să ne seducem audienţa şi nu ţinem la rating, deşi ne bucurăm fiecare cînd sînt pline sălile de curs – va fi, dincolo de tot ce vă vom spune la cursuri, că sîntem aici, în universitate pentru cunoaştere şi nu pentru informare, pentru demnitate şi nu pentru succes, pentru emancipare şi nu pentru iresponsabilitate.

De ce cunoaştere, de ce demnitate, de ce emancipare? Să le luăm pe scurt pe rînd.

Între cunoaştere şi informare există o diferenţă subtilă, dar decisivă. Revoluţia informaţională pe care o trăim azi, accesul nelimitat la informaţie şi de neimaginat cu doar două decenii în urmă, creează uşor confuzia dintre a cunoaşte şi a se informa. Tot ce vrem să ştim se află la îndemînă, aflăm instantaneu ce se petrece la capătul celălalt al lumii, după cum, atunci cînd ne lansăm în cercetare, găsim baze de date on line accesibile la un click distanţă. Dar toată această informaţie supraabundentă ne este oferită gata digerată şi în instantaneitate; spre deosebire de informare, care se vrea rapidă şi efemeră, cunoaşterea are azi un defect major: cere timp, dar şi o virtute majoră: rezistă în timp. Cunoaşterea implică amînări, ocoluri, ezitări şi mai ales implică un alt fel de curiozitate decît curiozitatea omului care vrea cu nesaţ noi şi noi informaţii. Informaţia e directă, scurtă şi perisabilă, se consumă ca o îngheţată, dacă trece clipa ei nu mai serveşte la nimic. Informaţia nu se capitalizează, nu se învecheşte nobil, ea este o efemeridă: se atrofiază sau moare de tînără. Cunoaşterea se înscrie altfel în timp, ea lucrează cu duratele medii şi lungi şi ne înscrie pe noi, care o exersăm, în alte ritmuri existenţiale decît ale imediatului.

Nu avem aceeaşi relaţie cu informarea şi cunoaşterea: azi informarea vine masiv şi comod spre noi prin toate canalele, dar înspre cunoaştere trebuie să facem noi efortul de a ne îndrepta. Informarea ne face leneşi şi obezi mintal, cunoaşterea e un atletism al spiritului. A te informa astăzi e ca şi cum ai mînca la fast-food: des, repede, ieftin şi degeaba. Informaţia excesivă, asemeni oricărui viciu, ne face dependenţi şi uşor de manipulat. Cunoaşterea, în schimb, necesită o anumită pregătire, o anumită dispoziţie şi un anumit efort; ea nu se dă dintr-una, e capricioasă şi ne obligă să ne părăsim confortul mintal şi uneori pe cel fizic. Dar ne şi răsplăteşte pe măsură. Dacă sîntem cinstiţi şi perseverenţi cu ea, ne eliberează de dependenţe şi ne face suspicioşi faţă de tentativele de manipulare.

Însă veţi putea să obiectaţi numaidecît, aşa cum o fac astăzi tot mai mulţi: la ce bun pierderea de vreme numită cunoaştere? Cu ce ne alegem din ea? Cum putem supravieţui într-o societate a concurenţei şi a succesului cu ceva care ia timp, poate fi costisitor şi nu e sigur în rezultate? Să nu vă dezamăgească dacă o să vă răspund că prin cunoaştere ne construim în primul rînd propria demnitate. Despre aceasta, Immanuel Kant, unul din marii atleţi ai spiritului din istoria filosofiei, spunea: „În domeniul scopurilor orice lucru are fie un preţ fie o demnitate. Ceea ce nu are decît un preţ poate fi înlocuit cu ceva echivalent; dar ceea ce este deasupra oricărui preţ şi ceea ce prin urmare nu are echivalent, posedă adevărata demnitate.” Şi el continuă astfel: „Ceea ce se referă la înclinaţiile şi trebuinţele omeneşti generale are un preţ de piaţă; ceea ce, chiar fără a presupune o trebuinţă, este conform unui anumit gust, adică a unei satisfacţii produsă de simplul joc fără scop al facultăţilor noastre sufleteşti, are un preţ de afecţiune; iar ceea ce constituie condiţia, numai, ceva poate să fie scop în sine, nu are numai o valoare relativă, adică un preţ, ci o valoare intrinsecă, adică demnitate”. Kant face o deosebire categorică aici între lucrurile care intră într-un circuit al echivalenţelor, care pot fi schimbate unele cu altele, şi fiinţele umane, care înzestrate fiind cu raţiune, voinţă şi deci autonomie, nu pot fi incluse în asemenea circuite de echivalenţe. Cu alte cuvinte, lucrurile sînt toate mijloace, într-un circuit animat de înclinaţiile şi trebuinţele omului, dar omul însuşi nu poate fi mijloc, instrument pentru un alt om sau pentru altceva, el nu poate fi decît scop în sine.

Desigur, observăm uşor cît de idealistă este perspectiva lui Kant. Istoria l-a dezminţit şi înaintea lui, dar şi după el, pînă în zilele noastre. Ştim bine că astăzi oricine, sau aproape oricine, are un preţ, deci poate fi cumpărat. Oricare dintre noi, de fapt, cînd e angajat la stat sau la privat, este cumva cumpărat, preţul său este, schematic vorbind, salariul pe care-l primeşte. De aceea, demnitatea absolută a fiinţei umane este mereu amendată de compromisul care trebuie făcut cu un sistem care funcţionează cu scopuri relative, mereu schimbătoare, scopuri în vederea altor scopuri, devenind unele pentru altele mijloace şi instrumente. Nici un angajator nu va face din angajaţii săi un scop; ţelul lui major e profitul, nu demnitatea slujbaşilor. Dar nici Kant nu putea să fie atît de naiv încît să ignore felul în care funcţionează societatea; ştia şi el, cu siguranţă, că nu trăim într-o lume nobilă, a respectului necondiţionat pe care l-am avea unii pentru alţii. Cred că ceea ce voia el să pună în evidenţă este uşurinţa cu care demnitatea umană, singura demnitate posibilă, poate să fie călcată în picioare de către altcineva, iar aceasta în numele unor scopuri relative care ignoră tot ce ţine de demnitate. El a aşezat-o atît de sus tocmai pentru că este atît de fragilă şi vulnerabilă, iar cînd este batjocorită simţim atît de dureros umilinţele la care sîntem supuşi.

Ei bine, împotriva acestei fragilităţi a propriei noastre demnităţi, mi se pare că unul dintre puţinele lucruri pe care le mai avem la îndemînă, care depind de noi şi de care sîntem responsabili este tocmai cunoaşterea. Banii, succesul, gloria, casa, maşina, iphone-ul, deşi binevenite cu toate în viaţă (să nu fim ipocriţi), nu au totuşi nici un fel de relaţie directă cu demnitatea. A fi demn nu depinde nici de cont, nici de proprietăţi, dar nici de sărăcie sau precaritate. Omul bogat şi omul sărac pot fi la fel de demni ori de nedemni. Linia demnităţii nu trece prin buzunar, ci prin minte. Mintea e singura chemată să discearnă, atunci cînd e pregătită, între acţiunile care ne menţin demni şi cele care ne umilesc. Acţiuni ale noastre, dar şi ale celorlalţi, care ştirbesc o integritate ce se construieşte greu şi se menţine şi mai greu. Cunoaşterea funcţionează ca un scut care nu depinde de rata de schimb, de dobînzi sau de capriciile patronilor. Ea se capitalizează şi se converteşte neîncetat într-o formă de sensibilitate şi de rezistenţă la umilinţă. Precaritatea unui loc de muncă, ruşinea unui salariu de mizerie, chiriile nesfîrşite, ratele mereu crescătoare la bancă, toate sînt atentate permanente la minima demnitate a supravieţuirii decente într-o societate tot mai necruţătoare cu destinele individuale. Toate se pot cîştiga şi toate se pot pierde într-o loterie pe care n-o stăpînim. Ce stă în puterea noastră, însă este blindarea prin cunoaştere împotriva efectelor umilitoare aleatorii şi prin capacitatea de a ţine fruntea sus în ciuda lor.

Celălalt efect major al cunoaşterii pentru care pledez aici este emanciparea. Înţeleg prin ea o acţiune individuală inseparabilă de cîştigarea demnităţii prin care ne eliberăm de adevărurile gata primite şi de tutelele seducătoare sau opresive în care creştem şi printre care ne mişcăm zi de zi. A fi liber are sensul formării unei conştiinţe critice care nu depinde de forme manipulatoare de autoritate, fie ea tradiţională (familia, biserica), fie ea modernă sau postmodernă (mass-media, oameni politici, vedete efemere la modă). Dar emanciparea nu este doar mentală; ea are şi o dimensiune practică politică precisă. Dacă acceptăm ideea că orice putere în societate, oricît de democratică se pretinde, are tendinţa să devină opresivă, atunci cunoaşterea nu are doar o funcţie speculativă, ea este şi premisa necesară înfiripării unor practici individuale şi colective de rezistenţă la manipulare şi opresiune. Înţeleg aici rezistenţa civică în primul rînd sub forma curajului vorbirii în spaţiul public pentru a demasca toate discursurile care pretind la adevăruri ultime şi exclusive. A te emancipa înseamnă apoi a privi cu suspiciune şi a te detaşa de figurile dominante în societate ale succesului imediat, succes în afaceri, în politică, în media, în universitate. În fine, a te emancipa înseamnă a putea lua acele decizii majore care dau un sens existenţei individuale, a fi responsabil pentru aceste decizii şi a rezista acelor oferte care promit în culori şi sunete atrăgătoare că ştiu mai bine decît noi în ce constă acest sens al vieţii noastre.

Închei prin a vă spune că studiile în universitate sînt, poate, etapa cea mai importantă a vieţii voastre. E perioada în care vă formaţi ca oameni deplini, deopotrivă cercetători, cetăţeni, fiinţe demne. E perioada în care trebuie să vă bîntuie zi de zi întrebarea despre cum va arăta viitorul vostru după ce veţi încheia aceste studii şi – în numele căutării unui răspuns la această întrebare (o căutare care este tocmai studiul academic şi tot ce se ţese în jurul lui: prietenii, iubiri, solidarităţi, respect) – în numele deci al acestei căutări să rezistaţi umilinţelor şi compromisurilor, să nu încetaţi să cereţi profesorilor voştri să vă dezveţe de mediocritate şi să vă înveţe curajul adevărului. Prin asta, ei înşişi vor fi obligaţi să-şi depăşească suficienţele şi devină curajoşi odată cu voi.