Despre filosofie – o radiografie subiectivă (I)

I.

Filosofia românească de astăzi nu e mai brează decît societatea în care fiinţează. Are momentele sale de excelenţă şi perioadele sale de mediocritate; are rutinele ei nespectaculoase învăluite în pîcla persistentă a reformelor şi birocraţiei, după cum are evenimentele sale de graţie internă, care încearcă să compenseze monotonia şi constrîngerile administrative. Supusă unei logici instituţionale tot mai străine vocaţiei sale universitare şi unui şantaj al finanţărilor şi clasamentelor, ea face acrobaţii pentru a încerca să supravieţuiască pur şi simplu, într-o perioadă în care e mai ameninţată ca niciodată cu dispariţia. În afara facultăţii de specialitate, filosofia este deja aproape inexistentă: din multe licee a fost scoasă pe uşa din dos, celelalte facultăţi au renunţat la ea cînd au prins ocazia să taie nişte cursuri, în vreme ce restul societăţii nu pare nicidecum să-i resimtă lipsa. În acest peisaj al rentabilităţii cu orice preţ, al promisiunilor de diplome cu job bine plătit după ani de învăţămînt cu taxă, filosofia caută strategii de adaptare, încheind de bună voie sau silită de alţii căsnicii contra naturii sale, căsnicii din interes autojustificate printr-o retorică a flexibilităţii. Ea se dovedeşte o parteneră cînd bătrînicioasă, cu o moştenire dogmatică şi de human ressources greu de abandonat, cînd sprintenă şi cinică, în stare să prezinte lumii compromisurile drept adaptare la cerinţele pieţei, iar forţările din exterior drept deschideri de noi orizonturi. Chiar şi cu asemenea comportamente, istoria ei milenară şi vivacitatea ei contemporană îi îngăduie să reziste cu o aparenţă onorabilă pe o piaţă în care capitalul prim al filosofiei, cel de idei simple şi clare, şi potenţialul său de revendicări critice, nu au mare căutare. Iar asta pentru că societatea în care trăim este tot mai nefilosofică şi chiar mai antifilosofică, o societate grăbită în care a gîndi cu propria minte începe să devină o excepţie, iar a acţiona conform unei gîndiri autonome o infracţiune.

Asemeni colegilor lor din alte ţări, filosofii români îşi caută încă prea des o raţiune de a mai fi în discursuri numai de ei înţelese, aprobate sau criticate în cerc restrîns, se elogiază şi se critică discret între ei şi se dovedesc cel puţin inabili, dacă nu cu totul incapabili să susţină cauza filosofiei în spaţiul public. Subţirimea prezenţei filosofiei în preocupările societăţii nu e dată numai de preţiozităţile de limbaj din care iubitorii de înţelepciune şi-au făcut o armă redutabilă, ci şi de estomparea pînă la dispariţie în toate mediile sociale (intelectuale sau nu, şcolare sau nu) a oricărei sensibilităţi faţă de dezvoltarea unei conştiinţe autonome, critice şi dialogice la nivel individual şi de grup. În afara facultăţilor, filosofia mai e o sursă de idei doar pentru o mînă de artişti, arhitecţi sau oameni de ştiinţă. Felul de a gîndi în structuri logice şi argumentative este înlocuit şi în şcoală şi în societate de o sofistică impresionistă, dătătoare de rating, creatoare de legitimitate simbolică efemeră. O societate care a trăit comunismul ca pe un simulacru (şi ideologia lui emancipatoare, dar şi teroarea lui tragică) şi-a păstrat obiceiul de a simula în continuare gîndirea într-un regim capitalist care impune modele peste modele şi care solicită cetăţenilor-clienţi, în chiar numele liberei iniţiative, o nesfîrşită docilitate. După douăzeci de ani, această societate şi intelectualii ei nu încetează să-şi testeze limitele conformismului şi ale cedării la tentaţiile puterii, iar asta de fiecare dată cînd rosteşte discursurile cele mai virulente împotriva ei, de preferinţă între prieteni.   

În locul unei atitudini de frondă faţă de politicile servituţii voluntare ce orînduiesc societatea, filosofia instituţională românească preferă să danseze după muzicile care i se cîntă. În felul acesta, intrăm şi noi, filosofii, în rîndul lumii. Visăm să fim europeni? Vom face filosofie şi studii europene (ca şi cum filosofia s-ar fi paraşutat aici de pe alte continente). Este societatea noastră bazată pe comunicare? Vom face filosofie şi comunicare, cu puţin marketing politic pentru savoare (ca şi cum forma dialogică a gîndirii inventată de Platon ar fi un doar un preambul al culturii corporatiste a comunicării). Au nevoie firmele şi organizaţiile de justificări etice ale concurenţei sălbatice dintre ele şi ale formării unui personal supus? Vom oferi firmelor şi organizaţiilor module de etici aplicate şi de management cultural cu binecuvîntarea lui Aristotel, Kant sau Habermas.

Dar putem s-o luăm şi altfel: se dau bani europeni ca să consolidăm „societatea bazată pe cunoaştere”? Vom şti cum să ne oferim şi noi o felie din tortul european, argumentînd că anticii deja, dar şi medievalii, şi modernii şi postmodernii, toţi filosofii din toate timpurile lucrau cu sîrg la o knowledge based society. Apoi: este excelenţa cuvîntul magic într-o societate cariată în toate structurile ei de mediocritate? Vom şti şi noi să promovăm excelenţa, să mimăm guvernanţa, să listăm competenţe, organizînd în aşa fel propriile noastre structuri administrative şi didactice încît să se satureze şi ele de mediocritate,. În sfîrşit: se practică mandarinatul şi nepotismul în instituţii? Nu lipseşte nici filosofia universitară de la apel, avem şi noi discipoli fideli, soţii, copii, naşi, fini etc., cu toţii sîntem oameni (exemplele sînt disponibile pe paginile internet ale facultăţilor de filosofie din ţară, cei curioşi le pot găsi cu uşurinţă).

Dacă ar fi să schiţăm o radiografie elementară şi inevitabil subiectivă a stării filosofiei în România de azi, ar trebui s-o facem pe o dimensiune diacronică, a întîlnirilor pe care oamenii le pot avea cu filosofia în periplul lor educaţional şi profesional, şi pe o dimensiune sincronică, a întîlnirilor pe care filosofia le poate avea cu propriile-i mize şi cu cele ale lumii din jur. Să le luăm aşadar pe rînd.

II. Cine şi cînd întîlneşte filosofia?

Ani de liceu…

Figura profesorului „Socrate” din filmele adolescenţei unora dintre noi va rămîne pe veci o figură unică în imaginarul artistic al liceului românesc. Asta pentru că elevii de liceu de azi au de-a face tot mai puţin cu filosofia. Izgonită din majoritatea şcolilor noastre în ultimii zece ani, filosofia a fost înlocuită cu discipline la modă (gen „economie aplicată” şi „educaţie antreprenorială”) şi cu ore de religie, în care individul întreprinzător este învăţat să-şi facă planuri manageriale, să-şi păstreze identitatea religioasă şi să aibă grijă să nu cadă în ispitele pe care i le întinde la tot pasul societatea în care trăieşte. Guvernanţii educaţiei din ultimii douăzeci de ani au considerat, spre deosebire de omologii lor occidentali, că ajungerea unui adolescent la maturitate se poate realiza şi fără acest lux nenecesar care este introducerea într-o gîndire critică, pe care cultura europeană o exersează de două mii de ani. Practic, această devalorizare politică a filosofiei se traduce într-o reducere dramatică a bazinului de recrutare a candidaţilor pentru secţiile de filosofie ale universităţilor noastre. De aici, un lanţ întreg de slăbiciuni, de la slaba înzestrare culturală a absolvenţilor de liceu pînă la scăderea exigenţelor pe care profesorii le pot avea faţă de proaspeţii studenţi, trecînd prin multiplele tentative (unele de-a dreptul caraghioase) de atragere înspre filosofie a unor liceeni a căror disponibilitate cognitiv-critică tinde uneori spre zero.

Filosofia în universitate

Dar restrîngerea spaţiului de manifestare a filosofiei nu este apanajul doar al liceelor. Supuse unor presiuni financiare şi birocratice tot mai puternice, facultăţile au renunţat rînd pe rînd la includerea în planurile lor de învăţămînt a unor cursuri de filosofie generală sau specifică domeniului respectiv. Astfel, istoricii, literaţii, sociologii, psihologii, dar şi biologii, matematicienii ori fizicienii nu se mai întîlnesc cu filosofia decît în librării sau în biblioteci; acolo unde cursuri de filosofie au fost păstrate, aceasta se datorează mai degrabă pasiunii şi îndărătniciei unor persoane, nicidecum unor mecanisme instituţionale menite să cultive dialogul interdisciplinar. Lucrurile nu stau mai bine nici în sens invers: disciplinele non-filosofice au fost reduse drastic pentru studenţii de la filosofie şi au fost înghesuite în cel mai bun caz în cîteva cursuri facultative (istorie, economie, sociologie etc.). Monodisciplinaritatea este un handicap la fel de grav şi pentru filosofi: avînd puţine contacte în cunoaşterile din alte ştiinţe umane sau din cele exacte şi mai ales un acces limitat la metodologiile de cercetare din aceste ştiinţe, studenţii de la filosofie, asemeni colegilor lor din alte facultăţi, vor fi cel mai adesea nevoiţi să prefere un studiu aprofundat şi autist al aceloraşi teme din istoria filosofiei. Încercările de ieşire din acest autism se fac nesistematic şi strict pe cont propriu.

Filosofia după universitate - sau există viaţă după doctorat?

Trebuie să recunoaştem că solida tradiţie filosofică şi dinamica ei actuală îngăduie încă studioşilor în filosofie dezvoltarea unor cercetări doctorale de bună calitate şi cu oarecare originalitate. Lansarea unor programe de cercetare la nivel naţional şi european permite şi ea finanţarea consistentă a doctoranzilor şi, uneori, a postdoctoratelor. Drama tinerilor filosofi începe după aceea. Locurile în universităţi sînt limitate, concursurile de ocupare de posturi sînt rezervate celor aleşi dinainte, iar instituţiile de cercetare sînt inexistente. Învăţămîntul liceal oferă puţine debuşee, e neatractiv profesional şi plătit la jumătatea unei burse româneşti de doctorat. Prin urmare, deţinătorii de doctorate (unele obţinute la universităţi străine prestigioase) ori simplii absolvenţi de filosofie sînt fie nevoiţi să plece din ţară, fie să-şi găsească un loc de muncă aici, abandonînd o investiţie de mulţi ani a lor sau a unor instituţii de stat ori private. Din cînd în cînd, nostalgici sau curioşi, vor reveni în spaţiul real al filosofiei pentru a asista la manifestări ştiinţifice şi în cel virtual, pentru a da like-uri pe facebook unor texte scrise de filosofi.

Dincolo de universitate, filosofia mai este un hobby pentru tot mai puţini. Artişti, arhitecţi sau oameni de litere, sînt rari aceia care se mai pot întîlni spontan sau deliberat cu filosofia. Întrebările personale şi dezbaterile publice găsesc arareori în filosofie o sursă de formulare sau posibile răspunsuri. Rivalii filosofiei, cei care promit succesul în viaţă în cinci paşi şi fericirea în zece minute, sufocă librăriile cu publicaţiile lor colorate şi neobositoare. De acolo şi de la televizor se adapă mai nou însetaţii de cunoaştere de sine şi de lume. Întîlnirea cu filosofia poate să nu mai aibă loc. 

Articol publicat în numarul 598/28.10.2011 al revistei Observatorul cultural.