Despre filosofie – o radiografie subiectivă (II)

III. Cu cine se întîlneşte filosofia?

Egomasaje (filosofia cu ea şi pentru ea însăşi)

Acesta e spaţiul cel mai intim de manifestare a filosofiei. Nicăieri filosofii nu se simt mai bine decît între ei înşişi. Nici un public nu-l satisface mai mult pe un filosof decît publicul confraţilor săi. Cu tot ce poate să însemne asta, în termeni de strategii de recunoaştere simbolică şi reciprocă (oare cîţi nefilosofi avem care să fie dispuşi – nu spun capabili… – să scrie o recenzie despre o lucrare de „specialitate”?), de critică inofensivă, de orgolii concurente, de servituţi, de scandaluri consumate în intimitatea discretei comunităţi filosofice.

Ceea ce merită remarcat în ciuda, sau poate tocmai graţie acestui autism, este că mai putem găsi printre filosofii români de azi oameni care ştiu să scrie un text; că printre jurnaliştii şi scriitorii buni, numeroşi sînt aceia care au făcut studii de filosofie; în fine, că studenţii încă mai au de unde să înveţe, dacă vor, să scrie un text, o recenzie, un eseu, un doctorat. Ei pot încă deprinde o sensibilitate literară şi o rigoare conceptuală care, exersată în timp, poate da naştere nu neapărat unor filosofi, ci unor scriitori, în sensul cel mai deplin al acestui termen. Insist asupra acestui „încă”, pentru că – participînd în numeroase comisii de doctorat şi citind mii de pagini – nu mai sînt deloc convins de calitatea literară a textelor filosofice. Absolvenţii din ultimii ani au învăţat puţin din acest punct de vedere de la Ştefan Afloroaei, Aurel Codoban, Marta Petreu sau Valentin Mureşan. Au interiorizat imperativul specializării înguste, transformînd scrisul filosofic într-un exerciţiu chirurgical şi arid, aşa cum au învăţat, printre alţii, de la profesorii lor de logică de la Iaşi, de fenomenologie de la Cluj sau de filosofie analitică de la Bucureşti. Ei scriu teze cuminţi, plate, în care se acumulează o mare cantitate de efort personal, fără îndoială, dar care sînt mai preocupate de încadrarea în calendarul doctoral şi în rigorile bursei decît de calitatea intrinsecă a textului, asupra căruia nici măcar coordonatorul tezei nu mai are vreo influenţă.

Se scrie mult în filosofia românească de azi, chiar dacă în rafturile librăriilor puţine titluri originale sînt vizibile. Asta pentru că dacă aceste titluri nu sînt doar publicări discrete la edituri anonime, dar cotate CNCS, ale unor teze de doctorat la fel de anonime, cu scopul exclusiv al consolidării dosarului de avansare, atunci ele sînt lucrări de minimă originalitate, în conţinut şi în scriitură. Într-o comunitate restrînsă, puţin stimulatoare, a mia exegeză despre Platon, Kant sau Heidegger sau Foucault, deşi binevenită pentru autor, nu va aduce nimic nou dezbaterii cultural-filosofice: piaţa exegetică internaţională e saturată de astfel de texte şi, dincolo de utilitatea obţinerii unui titlu de doctor, astfel de texte nu înseamnă mai nimic; Altfel spus, plusvaloarea lor epistemică sau stilistică este aproape nulă. 

Mai trebuie remarcat aici un aspect foarte specific al comunităţii filosofice româneşti. Aceşti tineri care îşi pregătesc şi publică o teză de doctorat sînt printre puţinii autori capabili să mai scrie azi, în România, o lucrare de mari dimensiuni, originală şi cu subiect unic. Constatarea e la îndemînă: nici unul din marii filosofi (ori profesori de filosofie) din România ultimului deceniu, cel puţin, n-a produs o mare lucrare de filosofie. Autori precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Aurel Codoban, Ştefan Afloroaei, dar şi profesori din generaţia de după ei (printre care mă număr şi eu…), n-au publicat cărţi, ci colecţii de studii, eseuri, articole de presă, cursuri. Cauza e la fel de simplă: fiecare, fără excepţie, trebuie să facă şi altceva decît filosofie. Toţi aceştia conduc instituţii, edituri, facultăţi, ţin cursuri la privat, coordonează proiecte, comisii, strategii, o uzură cotidiană care uneori îşi găseşte explicaţia în imposibilitatea de a supravieţui omeneşte din filosofie, alteori în voinţa onestă de a schimba ceva în societate, dar care, iată, în termenii producţiei culturale şi al prezenţei într-un dialog filosofic internaţional, dă seama de o sărăcie întristătoare. Dacă ar fi să facem un mic exerciţiu mental de retroproiecţie, să ne imaginăm că, în 2100, un exeget al filosofiei româneşti va încerca să reţină o listă a celor mai importante şi originale titluri de la cumpăna dintre milenii. Nu e sigur că acest efort istoriografic îi va lua foarte mult timp…

Spuneam în textul precedent că filosofia nu e mai brează decît societatea în care fiinţează; ea trăieşte, chiar şi în spaţiul rarefiat al catedrelor şi publicaţiilor sale, pulsatil, după scadenţe şi urgenţe, la comandă, uneori pe bani, alteori pe prietenii, ori pur şi simplu pe gratis.

Un ultim cuvînt despre întîlnirea filosofiei cu ea însăşi: o birocraţie europeană tot mai aberantă conjugată cu feudalismul universitar românesc obligă şi studiile de filosofie la decupaje tematice tot mai parţiale: după ce am eliminat pentru studenţi posibilitatea de a urma la filosofie cursuri de istorie, economie, sociologie etc., desăvîrşim purtatul ochelarilor de cal printr-o tratare deficitară dacă nu cu totul absentă a unor perioade din istoria filosofiei, a unor culturi filosofice, a unor nume de referinţă, a unor problematici de actualitate. Desigur, se poate replica, nu putem acoperi totul, nici în alte universităţi mai prestigioase nu se studiază totul. Dar „acolo”, decupajele se fac cu cap, se creează punţi, se deschid drumuri, există alternative. Facultăţile noastre închid drumuri de cunoaştere prin ignoranţă, dispreţ sau simple aprehensiuni personale care au devenit prin repetiţie strategii instituţionale.

Noi gîndim, dar şi muncim? (filosofia şi piaţa muncii)

După ani de zile în care a dat răspunsuri romantice şi pline de imaginaţie întrebării despre „ce vom face după”, filosofia se găseşte şi ea, ca toate disciplinele universitare, de la cele mai venerabile pînă la cele mai sprinţare, în situaţia în care trebuie să răspundă concret pretinsei nevoi de profesionalizare, în termeni de organizare practică a cursurilor şi diplomelor. E cu totul admirabil efortul colegilor de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi de a imagina formule masterale care, în acelaşi timp, să salveze ceva din demnitatea seculară a filosofiei şi să ofere absolvenţilor de licenţă şi celor din exterior un debuşeu profesional. În aceste structuri masterale, cu deosebire atunci cînd ele tratează chestiuni de etică, e încapsulată o cantitate importantă de reflecţie filosofică de mare calitate şi care se poate dovedi efectiv foarte utilă cuiva care profesează într-un domeniu străbătut de mize etice. Dinspre filosofie există deci posibilităţi generoase de adaptare la provocările pe care le pune societatea actuală, provocări etice, dar şi ştiinţifice, politice, juridice, religioase etc. Dar asta cu condiţia ca filosofia însăşi să poată fi salvată; şi nu folosesc cuvinte mari aici. O politică educaţională imprudentă, ignorantă sau răuvoitoare e capabilă să rupă ultimele fire de care se mai agaţă filosofia în universitate: de la scăderea numărului de candidaţi pînă la ineficienţa departamentelor, datorată numărului redus de studenţi, toate acestea obligă la compromisuri care pot deveni la un moment dat fatale filosofiei: prin alianţa cu pseudo-discipline la modă, cu un ambalaj mai seducător, prin absorbţia în facultăţi business oriented, prin desfiinţarea masteratelor de cercetare filosofică în folosul comunicării şi al managementului cultural, bunăoară, fiecare pas făcut de bunăvoie sau impus de alţii riscă să împingă filosofia dincolo de o limită a demnităţii sale, a autonomiei şi a supravieţuirii sale, de unde revenirea să fie anevoioasă, dacă nu imposibilă.

Curajul adevărului sau grija de sine? (filosofia şi spaţiul public)

Nu e locul să redeschid aici o dezbatere mai amplă, pe care am avut ocazia şi onoarea s-o dezvolt acum cîteva luni cu profesorul Valentin Mureşan de la Bucureşti.

Voi puncta în trei fraze mizele ce mi se par actuale ale acestei neîntîlniri dintre filosofie şi spaţiul public.

În prima, voi spune că de cel puţin zece ani, studenţii de la Filosofie, cu nimic deosebiţi de colegii lor din orice alte facultăţi, sînt complet absenţi din spaţiul public. Ca noi toţi, ca toţi colegii lor, se manifestă cu like-uri pe facebook şi comentarii pe forumuri în spaţiul virtual. Li se pare că nu au nici un motiv comun pentru care să se manifeste altfel, pentru care să devină o voce publică. Spun asta despre studenţii de la filosofie cu atît mai multă tristeţe, pentru că ei se presupune că ar fi printre puţinii care mai primesc o educaţie a gîndirii autonome, a conştiinţei critice şi sensibile la umilinţe şi opresiune. Vreme de veacuri au fost un barometru sensibil al nedreptăţilor sociale, nu doar al celor care îi privesc punctual şi temporar.

Dar dacă ei aleg să nu se exprime în nici un fel (deşi nu e sigur că nu şi-au păstrat măcar un orgoliu specific), este pentru că, pe de o parte, ei nu văd sensul unei expresii publice şi pentru că, pe de altă parte, nu au de la cine să ia exemplul unei asemenea prezenţe în spaţiul public. Cred că pentru primul motiv discuţia riscă să fie foarte complicată şi, pentru mine, din exterior, cel puţin hazardată.

Pentru cel de-al doilea motiv – iar aceasta e următoarea mea frază – pot depune mărturie dimpreună cu mai toţi colegii mei profesori din ultimii douăzeci de ani. Cred că foarte puţini dintre noi sîntem modele de prezenţe publice şi de ceea ce se cheamă de multe veacuri încoace „curajul adevărului”. Că ne exprimăm uneori public într-o chestiune sau alta, o facem conştienţi că nu riscăm nimic, aşa cum nici înăuntrul dezbaterilor filosofice nu riscăm strict nimic. Putem fi foarte locvace în public, să scriem des, să apărem des în presă, la radio sau la televizor, toate aceste dovedesc mai degrabă „grijă de sine” decît „curajul adevărului”, dacă ar fi să-l parafrazez pe Foucault. Cu tot respectul pentru profesionalismul colegilor mei filosofi, nu cred că vreunul dintre noi se poate înfăţişa astăzi ca un model de curaj public sau se poate măcar mîndri în faţa studenţilor cu acte exemplare, fie ele pur teoretice; pentru că ne purtăm cu toţii aşa cum sînt vremurile – ele schimbătoare, noi la fel…

În fine, ultima frază: mi se pare că, prin scrisorile publice trimise, prin forma lor, prin conţinutul lor, prin strategia lor retorică şi mai ales prin timing-ul lor, Gabriel Liiceanu – unul dintre puţinii care putea să pretindă că a fost încercat de curajul adevărului – a ratat şansa de a se înfăţişa studenţilor săi (şi nu neapărat unui public devorator de vedete) altfel decît prin grija de sine. Nu discut aici îndreptăţirea unei contestări şi revolta împotriva ordinii strîmbe din instituţie. Păstrez doar şi împărtăşesc aici sentimentul de amărăciune în faţa unei ratări de excepţie. Dacă între curaj şi adevăr nu există o potrivire, o venire deodată şi dimpreună la cuvînt, nici primul nu mai e curaj, nici cel din urmă adevăr, ratîndu-se unul pe celălalt. Această din urmă şi sistematică ratare trebuie să ne dea mai statornic de gîndit decît aceea, efemeră, a unor scrisori. 

 

Text aparut in numarul 599 din 4 noiembrie 2011 al revistei Observatorul Cultural.