Oraşul o porneşte în toate sensurile, înfundat în şi de circulaţia sa, în şi de poluarea sa, în şi de absorbţia sa infinită în sânul propriei sale agitaţii. El amenajează peste tot şi tot la fel se desface. Spaţiile deschise se umplu de marginali, de întoarcerea cerşetoriei. Se împing către periferie supermagazine, târguri-expoziţii, şi iarăşi mari parcări pentru a face legătura cu staţiile de schimb ale căror trasee duc în centru şi aduc de acolo în flux susţinut şi continuu. Se multiplică signalectica, se plantează borne, se limitează staţionările, se impun sensurile unice, culoare în contra-sens, piste pentru ciclişti, se montează largi benzi cauciucate albe, verzi sau galbene.
Şoselele şi trotuarele sunt brutalizate, întotdeauna redeschise, găurite de excavatoare sau de mici buldozere asurzitoare – şi întotdeauna, iarăşi, de ciocanul pneumatic năucitor, apoi lopata şi târnăcopul (la marginea şanţurilor, feţe de arabi, de turci, de iugoslavi) –, săpături închise mai târziu, pecetluite la loc cu dale prost reaşezate sau cu bitum în exces, şi plăci de metal, gata pentru excavaţii viitoare. În acelaşi timp, se veghează asupra arborilor, se tund, se doboară, se replantează, se protejează cei tineri, se refac parcurile, grădinile, promenadele, se consolidează malurile abrupte, se instalează locuri de joacă pentru copii, adaptate după vârstă, mese de ping-pong din beton, se creează skate-parks, rampe pentru role după ce au fost evacuaţi rider-ii din centrul oraşelor, unde stricau bordurile, se amenajează circuite pietonale, glastre cu flori, bănci de piatră sau de lemn masiv, fântâni. Se reabilitează vechile cinematografe, hale, gări, antrepozite, ateliere, reşedinţe particulare, se dinamitează imense blocuri insalubre, turnuri decrepite, se răzuiesc alte faţade, se curăţă statuile, se măsoară gazele care le corodează, porumbeii care le murdăresc, urmele de petrol descompus, fumul şi poluarea sonoră. Se instalează la intersecţii captatoare de frecvenţă şi de densitate, se echipează semafoarele cu comenzi accesibile pietonilor şi, în braille, orbilor, pentru care se dublează semaforul cu un semnal sonor. Şi apoi chioşcuri de ziare, mereu mai multe chioşcuri şi mai multe ziare, toate distribuite uniform peste tot, cu panouri întregi de coperte, top modele, prinţese, fitness, regim, auto, moto, micro, web, dragoste, glamour, şi apoi noi cinematografe multiplex, cincisprezece afişe de filme aşezate unul lângă altul, orare dificil de distins, explozii, extorcări, emoţii pe marele ecran şi cu dolby surround. Cozi la proiecţie, tropăind, privind fotografiile, spunând asta arată bine, apoi ieşirea prin spate, chipuri trecând din umbra sălii în lumina străzii, ducându-şi imaginile spre parcări, autobuze.
Sau: ţinem autostrada spre o zonă comercială pentru a cumpăra vopsea, un taburet sau polistiren extrudat, pentru a căuta un frigider sau un scanner, bascheţi, şi, de vreme ce suntem acolo, mâncăm ceva la drive-in, şi reîntoarcerea bretele care fac să reapară toponime pierdute, „poarta albă” sau „lunca verde”. Sau: banca este la zece minute de autostradă, ca şi asigurările sau garajul, iar în oraş nu mai sunt decât ghişee automate („orice agresiune asupra acestui automat va fi considerată ca distrugere de fonduri”) sau distribuitoare unde îmi strecor cartela pentru a obţine un tichet de parcare.
Astfel are loc o difuziune a oraşului, evaporarea sa, disiparea funcţiilor locurilor sale în spaţii periferice ce devin mai puţin periferice cu cât centrul se extravazează, fără a înceta totuşi să fie central. Centrul ajunge peste tot şi circumferinţa nicăieri, sau chiar invers. Există încălecări şi pulsaţii, floculaţii şi unduiri ale marginilor şi ale nucleelor întregii funcţionări urbane, care se redistribuie după canalele telefonice şi electronice care se încarcă [télécharge] şi se descarcă [télédécharge] din ce în ce mai mult în afara oraşului : ghişee, cabine, terminale risipite mereu mai departe în provincie, ca şi pubelele normalizate şi depozitările selective de reziduuri (sticlă, metale feroase, neferoase, plastic, hârtie, deşeuri organice, deşeuri nucleare, deşeuri medicale, deşeuri umane). Oraşul însuşi se întinde şi se tentaculează, se aşează în reţea şi se difractă, înmugureşte în vilozităţi.
Odinioară, oraşul tentacular a apărut din oraşul comunal şi fortificat: astăzi tentaculele multiplicate se descompun într-o reticulaţie arahneană care leagă, dezlegându-le în acelaşi timp, oraşe şi provincii, într-o proliferare fractală unde fiecare nod, fiecare buclă de servicii sau de comerţ, de administraţie sau de circulaţie se replică şi penetrează mai mult în mereu mai multe interstiţii şi dehiscenţe ale unei materii spongioase, pulpoase sau granuloase care este mutaţia ţesutului urban, sfâşierea sa, reţeserea şi destrămarea sa, toate deodată. Oraşul este o totalitate risipită.
Suburbanizat, el se supraurbanizează de îndată. Se curăţă mereu mai mult, cu maşini ce stropesc şi periază, cu gunoieri în ţinute fluorescente care adună resturile de hârtie cu cleşti, cojile de fructe şi chiştoacele cu ţepuşe, care golesc tomberoanele publice debordând de cutii de bere şi de gumă de mestecat, de sandwich-uri neterminate, de prezervative şi de seringi, şi maşinuţe de strâns murdăria de câine. Iar de-a lungul pieţelor legumele stricate, lăzile sparte, hârtiile de ambalaj, iar aiurea tejghele cu carne sângerândă pândite de păsări de pradă, ori animale tăiate în stradă sau în spatele dughenei, ori solzii şi zbaterea peştilor pe cheiuri, şi camioanele frigorifice care demarează în băltoacele mânjite de sânge.
Oraşul mănâncă mult, el etalează de mâncare pentru toţi cei ce trec, el expune mâncatul şi îi grăbeşte ritmul. Trebuie să mâncăm peste tot şi repede, să mâncăm vorbind şi să mâncăm mergând, să mâncăm muncind, fast food, schnell Imbiss, döner kebab, hot dogs, pizza, pain bagnat, snack, bol de tăiţei aburinzi, rulouri de orez, porţii de linte sau de fasole, arancini, cele o mie de cutii în culori pastel îngrămădite în gările din Tokyo, frigăruile prăjite la vedere, micile restaurante cu preţ fix, sferturile de vin, cartofii prăjiţi, feţele de masă din hârtie. Strada miroase a grăsime sau a boia. Oraşul miroase a hrană, este o reîncărcare cu energie mereu în mişcare, mereu pe cale de a înghiţi şi de a da afară. Apoi vin cafenelele, bistrourile, barurile, băutura care frânge energia, care o amorţeşte şi care o împinge mereu mai departe de stradă, în bârloguri clar-obscure, tejghele, alamă şi lemn, pâclă şi tonomate, popasuri şi limane intestine unde oraşul se regăseşte pentru a se uita. El ştie să se piardă în chiar inima sa, să se afunde într-o ciudată intimitate în care alunecă îndepărtându-se în ceea ce odinioară fusese „drojdia”, de-acum înainte împletită sau vânturată prin tot fundul răscolit, scos la iveală, în absenţa de fond. Fetele şi tipii de pe trotuare sau din vitrine, cartierele rezervate şi rătăciţii care pândesc, colţurile de deal şi dope, colţurile mizerabile, cluburile infecte, oraşul dezarticulat dis-de-dimineaţă, vântul care împinge fâşii de ziar, care deschide iar perspectivele vide, intrările în rând, posibilităţile recompunerilor şi trecerilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu