Poliţie şi politică

Poliţia este în primul rând o ordine a corpurilor care defineşte împărţeala între modurile facerii, modurile fiinţării şi modurile spunerii, care face astfel încât cutare corpuri să fie alocate prin numele lor cutărui loc şi cutărei sarcini; este o ordine a vizibilului şi a rostibilului care face astfel încât cutare activitate să fie vizibilă iar cutare alta să nu fie astfel, astfel încât cutare vorbire să fie înţeleasă drept discurs şi cutare alta drept zgomot. Legea poliţienească, de pildă, este cea care transformă în mod tradiţional locul de muncă într-un spaţiu privat neguvernat de modurile vederii şi spunerii proprii acelui ceva pe care îl numim spaţiul public, unde participarea muncitorului este strict definită prin remunerarea muncii sale. Poliţia nu este atât o „disciplinarizare” a corpurilor cât o regulă a apariţiei lor, o configuraţie a ocupaţiilor şi a proprietăţilor spaţiilor în care sunt distribuite aceste ocupaţii.
 
Propun acum să rezervăm numele de politică pentru o activitate bine determinată şi antagonică poliţiei: cea care rupe configuraţia sensibilă în care părţile şi porţiunile sau lipsa acestora se definesc printr-o presupoziţie care, prin definiţie, nu are un loc în acea configuraţie: cea a unei părţi a celor care nu au parte. Această ruptură se manifestă într-o serie de acte care reconfigurează spaţiul în care sunt definite părţile, porţiunile şi absenţa porţiunilor. Activitatea politică este cea care deplasează un corp din locul care îi era atribuit sau care schimbă destinaţia unui loc. Ea face vizibil ceea ce nu avea loc să fie văzut, face auzit un discurs acolo unde înainte nu era loc decât pentru zgomot, face înţeles drept discurs ceea ce nu era înţeles înainte decât drept zgomot. Ar putea fi activitatea plebeienilor lui Ballanche care folosesc o vorbire pe care nu o au. Ar putea fi activitatea muncitorilor din secolul al XIX-lea care au stabilit o bază colectivă pentru relaţiile de muncă ce ţineau doar de o infinitate de raporturi între indivizi privaţi. Sau activitatea manifestanţilor sau a insurgenţilor care au transformat literalmente căile de comunicaţii urbane în „spaţiu public”. Spectaculară sau nu, activitatea politică este întotdeauna un mod de manifestare care desface diviziunile sensibile ale ordinii poliţieneşti prin implementarea unei presupoziţii care îi este în principiu eterogenă, cea a unei părţi a celor care nu au parte, o presupoziţie care, în cele din urmă, manifestă ea însăşi pura contingenţă a ordinii, egalitatea oricărei fiinţe vorbitoare cu orice altă fiinţă vorbitoare. Există politică atunci când există un loc şi forme pentru întâlnirea dintre două procese eterogene. Primul este procesul poliţienesc, în sensul în care am încercat să-l definim. Al doilea este procesul egalităţii. Pentru moment, să înţelegem sub acest termen ansamblul deschis al practicilor ghidate de presupoziţia egalităţii fiecărei fiinţe vorbitoare cu orice altă fiinţă vorbitoare şi de grija de a verifica această egalitate.
 
Formularea acestei opoziţii ne obligă să facem câteva precizări şi atrage după sine câteva corolarii. Mai întâi, ordinea poliţienească astfel definită nu poate fi transformată în noaptea în care totul are aceeaşi valoare. Practica sciţilor de a scoate ochii sclavilor lor şi practica strategiilor moderne ale informării şi comunicării care, în sens invers, fac totul vizibil, ţin amândouă de poliţie. Ceea ce nu înseamnă că vom trage de aici concluzia nihilistă că cele două sunt echivalente. Situaţia noastră este sub toate aspectele preferabilă celei a sclavilor sciţilor. Există poliţia cea mai rea şi poliţia cea mai bună – cea mai bună, la urma urmelor, nefiind cea care respectă ordinea presupus naturală a societăţilor sau ştiinţa legislatorilor, ci cea pe care efracţiile logicii egalitare au îndepărtat-o cel mai adesea de la logica sa „naturală”. Poliţia poate procura tot felul de bunuri iar un tip de poliţie poate fi infinit preferabil unui altuia. Acest lucru nu schimbă natura poliţiei, singura care se află aici în discuţie. Regimul opiniei măsurate prin sondaje şi al exhibării permanente a realului este astăzi forma normală pe care o ia poliţia în societăţile occidentale. Poliţia poate fi blândă şi amabilă. Aceasta nu înseamnă însă că ea este mai puţin contrariul politicii şi se cuvine să circumscriem ceea ce aparţine fiecăreia. De pildă, multe chestiuni catalogate în mod tradiţional ca privind raporturile dintre morală şi politică nu ţin de fapt decât de raporturile dintre morală şi poliţie. A decide dacă orice mijloace sunt bune pentru a asigura liniştea populaţiei şi securitatea statului este o chestiune care nu ţine de gândirea politică – ceea ce nu înseamnă că ea nu poate furniza locul pentru o intervenţie transversală a politicii. De asemenea, majoritatea măsurilor pe care cluburile şi laboratoarele noastre de „reflecţie politică” le concep fără încetare pentru a schimba sau pentru a reînnoi politica, aducând cetăţeanul mai aproape de stat sau statul mai aproape de cetăţean, oferă de fapt cea mai simplă alternativă la politică: simpla poliţie. Căci o reprezentare a comunităţii specifică poliţiei este cea care identifică cetăţenia ca proprietate a indivizilor ce poate fi definită într-un raport de proximitate mai mică sau mai mare între locul lor şi cel al puterii publice. Politica nu cunoaşte niciun raport între cetăţeni şi stat. Ea nu cunoaşte decât dispozitive şi manifestări singulare prin care există uneori o cetăţenie care nu aparţine niciodată indivizilor ca atare.
Nu vom uita nici că, dacă politica pune în aplicare o logică în întregime eterogenă celei a poliţiei, ea este întotdeauna legată de aceasta din urmă. Motivul este unul simplu: politica nu are obiecte sau chestiuni care să îi fie proprii. Singurul său principiu, egalitatea, nu îi este propriu şi nu are nimic politic în sine însuşi. Tot ceea ce face egalitatea este să ofere politicii o actualitate sub formă de caz, să înscrie, sub forma litigiului, verificarea egalităţii în inima ordinii poliţieneşti. Ceea ce dă unei acţiuni caracterul său politic nu este obiectul său sau locul în care aceasta se desfăşoară, ci doar forma sa, cea care înscrie verificarea egalităţii în instituirea unui litigiu, a unei comunităţi care nu există decât prin diviziune. Politica întâlneşte pretutindeni poliţia. Trebuie să gândim această întâlnire drept întâlnire a eterogenelor. Pentru aceasta, trebuie să renunţăm la unele concepte care asigură anticipat trecerea între cele două domenii. Conceptul de putere este primul dintre aceste concepte. Acest concept a permis odinioară unei anumite bunăvoinţe militante să susţină că „totul este politic” din moment ce există pretutindeni raporturi de putere. Pornind de aici, se pot distinge viziunea sumbră a unei puteri omniprezente şi în orice clipă actuală, viziunea eroică a politicii ca rezistenţă sau viziunea ludică a spaţiilor de afirmare create de către cei sau cele care întorc spatele politicii şi jocurilor sale de putere. Conceptul de putere ne permite să conchidem de la un „totul este poliţienesc” la un „totul este politic”, însă această consecinţă nu este una bună. Dacă totul este politic, nimic nu este astfel. Dacă este important aşadar să arătăm, aşa cum a făcut-o în chip magistral Michel Foucault, că ordinea poliţienească se întinde mult dincolo de instituţiile şi tehnicile sale specializate, este la fel de important să spunem că niciun lucru nu este în sine politic prin simplul fapt că în cadrul său se exercită raporturi de putere. Pentru ca un lucru să fie politic, trebuie ca acesta să dea loc întâlnirii dintre logica poliţienească şi logica egalitară, care nu este niciodată preconstituită.
 
Aşadar, nici un lucru nu este în sine politic. Însă orice lucru poate deveni politic dacă dă loc întâlnirii dintre cele două logici. Un acelaşi lucru – o alegere, o grevă, o manifestaţie – poate da loc politicii sau poate să nu-i dea loc. O grevă nu este politică atunci când cere reforme mai degrabă decât ameliorări sau salarii sau atunci când atacă raporturile de autoritate mai degrabă decât insuficienţa salariilor. Ea este politică atunci când reconfigurează raporturile care determină locul de muncă în raportul său cu comunitatea. Menajul a fost transformat într-un spaţiu politic nu prin simplul fapt că în cadrul său se exercită raporturi de putere, ci deoarece a făcut obiectul unui argument într-un litigiu privind capacitatea femeilor la comunitate. Un acelaşi concept – opinia sau dreptul, bunăoară – poate desemna o structură a acţiunii politice sau o structură a ordinii poliţieneşti. Prin urmare, acelaşi cuvânt „opinie” poate desemna două procese opuse: reproducerea legitimărilor statale sub forma „sentimentelor” guvernaţilor sau constituirea unei scene de punere în litigiu a acestui joc de legitimări şi de sentimente; alegerea între răspunsuri propuse sau inventarea unei întrebări pe care nimeni nu şi-o punea până atunci. Însă trebuie să adăugăm că aceste cuvinte pot desemna de asemenea, iar majoritatea o fac, însăşi întrepătrunderea logicilor. Politica acţionează asupra poliţiei. Ea acţionează în locurile şi cu cuvintele care le sunt comune amândurora, chiar dacă aceasta înseamnă a reconfigura aceste locuri şi a schimba statutul acestor cuvinte. Ceea ce este postulat în mod obişnuit ca fiind locul politicii, şi anume ansamblul instituţiilor statului, nu este în mod precis un loc omogen. Configuraţia sa este determinată de starea raporturilor dintre logica politică şi logica poliţienească. Însă este de asemenea, bineînţeles, locul privilegiat unde diferenţa lor se disimulează în presupoziţia unui raport direct între arkhè-ul comunităţii şi distribuirea instituţiilor, a acelor arkhaï care înfăptuiesc principiul.


Politica este o chestiune de subiecţi, sau mai degrabă de moduri de subiectivare. Prin subiectivare vom înţelege producerea printr-o serie de acte a unei instanţe şi a unei capacităţi de enunţare care nu era identificabilă într-un câmp de experienţă dat, a cărei identificare face pereche cu reconfigurarea câmpului experienţei. Ego sum, ego existo cartezian este prototipul acestor subiecţi indisociabili de o serie de operaţii care implică producerea unui nou câmp de experienţă. Orice subiectivare politică ţine de această formulă. Ea este un nos sumus, nos existimus, ceea ce înseamnă că subiectul pe care îl face să existe nu are nici mai mult nici mai puţin decât consistenţa acestui ansamblu de operaţii şi a acestui câmp de experienţă. Subiectivarea politică produce un multiplu care nu era dat în constituţia poliţienească a comunităţii, un multiplu a cărui socoteală se impune ca fiind contradictorie cu logica poliţienească. Poporul este primul dintre aceşti multipli care separă comunitatea de ea însăşi, înscrierea primă a unui subiect şi a unei sfere de apariţie a acestui subiect, pe fondul căreia alte moduri de subiectivare propun înscrierea altor „existenţi”, a altor subiecţi ai litigiului politic. Un mod de subiectivare nu creează subiecţi ex nihilo; îi creează prin transformarea identităţilor definite în ordinea naturală a repartizării funcţiilor şi a locurilor în instanţe de experienţă ale unui litigiu. „Muncitori” sau „femei” sunt identităţi care nu au aparent niciun mister. Toată lumea poate să spună despre cine este vorba. Or, subiectivarea politică îi smulge acestei evidenţe prin chestionarea raportului dintre un cine şi un care în aparenta redundanţă a afirmării unei existenţe. În politică, „femeie” este subiectul de experienţă – subiectul denaturat, de-feminizat – care măsoară distanţa dintre o porţiune recunoscută – cea a complementarităţii sexuale – şi o lipsă de porţiune. „Muncitor”, sau mai bine spus „proletar”, este, în mod similar, subiectul care măsoară distanţa dintre porţiunea muncii ca funcţie socială şi lipsa de porţiune a celor care o execută în definirea comunului comunităţii. Orice subiectivare politică este manifestarea unei distanţe de acest tip. Logica poliţienească familiară care decide că proletarii militanţi nu sunt muncitori ci declasaţi, şi că militantele pentru drepturile femeilor sunt creaturi străine sexului lor este, la urma urmelor, întemeiată. 

Orice subiectivare este o dezidentificare, smulgerea din naturalitatea unui loc, deschiderea unui spaţiu de subiect în care oricine poate fi socotit întrucât este spaţiul în care sunt socotiţi cei care nu au fost socotiţi, în care se pune în raport o porţiune şi o lipsă de porţiune. Subiectivarea politică „proletară”, aşa cum am încercat să arăt în altă parte, nu este în niciun caz o formă de „cultură”, de ethos colectiv capabil să prindă glas. Ea presupune, din contră, o multiplicitate de fracturi care separă corpurile muncitoare de ethosul lor şi de vocea care se presupune că exprimă sufletul acestui ethos: o multiplicitate de evenimente de vorbire, adică de experienţe singulare ale litigiului privind vorbirea şi glasul, privind împărţirea sensibilului. Luarea cuvântului” nu este conştiinţa şi exprimarea unui sine care îşi afirmă specificitatea. Este ocuparea unui loc în care logos-ul defineşte o altă natură decât phônè. Această ocupare presupune ca destinele „lucrătorilor” să fie într-un fel sau altul deturnate printr-o experienţă a puterii acestor logoï în care reînvierea înscrierilor politice antice se poate combina cu secretul descoperit al alexandrinului. Animalul politic modern este mai întâi un animal literar, prins în circuitul unei literarităţi care desface raporturile dintre ordinea cuvintelor şi ordinea corpurilor care determină locul fiecăruia. O subiectivare politică este produsul acestor linii de fractură multiple prin care indivizi şi reţele de indivizi subiectivează distanţa dintre condiţia lor de animale dotate cu glas şi întâlnirea violentă cu egalitatea logos-ului.


(Jacques Rancière, Neîntelegerea, traducere în curs la editura Idea Design & Print, de Andreea Ratiu)