Curs festiv - Filosofie 2012

Distinşi colegi profesori,

Stimaţi părinţi,

Dragi colegi studenţi,

Am acceptat cu surprindere şi emoţie invitaţia absolvenţilor din anul III de a rosti cîteva „cuvinte călăuzitoare” în cadrul acestei ceremonii, care marchează simbolic o răscruce de drumuri. Cu surprindere, pentru că invitaţia îmi face o onoare nemăsurată şi, mă tem, nemeritată: n-am avut bucuria să lucrez cu această generaţie atît cît aş fi vrut şi îmi place să cred că împărtăşim regretul acestui capăt de drum prematur. Dar am acceptat invitaţia şi cu multă emoţie pentru că, iată, şi eu, şi aceşti studenţi ne aflăm la o răspîntie. De obicei, profesorul care rosteşte asemenea cuvinte protocolare le urează drum bun şi curaj pe mai departe absolvenţilor, iar el îşi continuă nestingherit munca la catedră, cu alte generaţii. De această dată, pleacă şi ei, plec şi eu. Desigur, aşa cum se cade, ne vom spune rămas bun şi ne vom ura curaj unii altora, ba chiar ne vom consola cu speranţa unei revederi peste ani, dar asta nu anulează nimic din emoţii şi nostalgii, dimpotrivă, le sporeşte.

Am petrecut, şi eu, şi voi, o parte din viaţă cu filosofia alături. Unii dintre voi o vor continua în forma ei instituţională, alţii o vor părăsi. Întrebării fără răspuns de acum trei ani („de ce te duci la filosofie?) i se adaugă acum o alta, sortită şi ea să nu capete vreodată un răspuns („cu ce te-ai ales din filosofie?”). Această a doua întrebare complică şi tulbură o pasiune adolescentină şi cu ea putem spune că, într-un anume fel, se încheie naivitatea aceea frumoasă ce ţinea loc de răspuns la prima întrebare. O naivitate născută, cu ani în urmă, din citirea unei cărţi, din întîlnirea unui filosof celebru sau a unui profesor carismatic ori, pur şi simplu, din nebunia unei tinereţi care găsea în filosofie forma posibilă şi accesibilă a acestei experienţe a nebunii suverane. Această a doua întrebare, una mult mai pragmatică, e de fapt încărcată de toată spaima intrării brutale şi ireversibile în maturitate, atunci cînd trebuie, nu fără regrete, spus adio luxului de a pune întrebări gratuite despre sensul vieţii şi al lumii în folosul unor calcule despre un loc de muncă, un venit, o casă, o familie… 

Această a doua întrebare – cu ce te-ai ales din filosofie? – vă mărturisesc sincer, mă încearcă şi pe mine de o vreme încoace. Şi mă încearcă într-un moment similar cu al vostru, atunci cînd, întrerupînd, cel puţin pentru o vreme, relaţia cu instituţia filosofiei, nu pot întrerupe în nici un fel relaţia intimă, profundă şi definitivă cu spiritul filosofiei. Mi-a fost dat în ultima vreme să fac un soi de bilanţ al celor 25 de ani petrecuţi în această facultate, ca student şi profesor, şi să văd cu ce m-am ales. Sau, altfel spus, ce a însemnat filosofia pentru mine? Unde mă pot situa eu între pasiunea pentru filosofie declanşată de întîlnirile minunate din liceu şi meseria de dascăl prin care s-a canalizat această pasiune? În ce fel m-a schimbat filosofia şi în ce fel m-a lăsat acelaşi prin toate întîlnirile, călătoriile şi evenimentele pe care mi le-a oferit cu generozitate filosofia? 

Dar să ne tragem o clipă răsuflarea şi să privim filosofia în faţă. Voi îndrăzni să spun acum, pe urmele unora dintre filosofii pe care i-am frecventat şi despre care v-am vorbit la curs, că filosofia este o chestiune de stil şi o chestiune de rezistenţă. Nu veţi găsi acest stil în revistele de modă, nici la televizor, poate nici pe internet, pentru că el nu se reduce la o chestiune de (salon de) estetică. Aş spune chiar că nu se reduce nici măcar la o chestiune de etică, mai precis de morală. Spus simplu, ea nu ne învaţă nici cum să ne îmbrăcăm, nici ce parfum să folosim, nici cum să ţinem furculiţa la masă, nici cum să ne purtăm cuviincios. Spus mai direct, filosofia nu face din noi neapărat nişte oameni mai frumoşi, nici mai buni şi nici mai drepţi. Noi înşine, ca profesori, ştiţi prea bine, nu sîntem întotdeauna exemple de frumuseţe, de înţelepciune sau moralitate şi, prin urmare, nu sîntem întotdeauna călăuze demne de a fi urmate.

În ce să constea atunci un asemenea stil? Mi se pare că el începe să ne preocupe şi să ne schimbe deîndată ce luăm filosofia în serios, deci nu ca pe o meserie, nici ca pe un hobby, ci ca pe un fel de a fi cu noi înşine în situaţiile cele mai banale ale vieţii de zi cu zi. Şi de aceea, mai mult decît o sumă de răspunsuri la întrebări, ea este o căutare de sine, mereu nesatisfăcută, o căutare a unui sens, am putea spune, dar a unui sens fragil care nu se mai află dincolo de noi, în alte timpuri sau în alte lumi, ci care înmugureşte timid în noi înşine şi care poate dispărea pe neaşteptate. A unui sens care nu se găseşte la un capăt de drum, ci care ne însoţeşte, în toate manifestările de non-sens şi de minciună, de urîţenie, de imoralitate sau de nedreptate cu care ne luptăm zilnic. 

Ce este acest stil? El ţine, cred, de coerenţa practică între ceea ce gîndim, ceea ce spunem şi ceea ce facem, adică de un soi de continuitate între cît mai multe dintre manifestările vieţii noastre. Priviţi în jurul vostru şi veţi vedea că sîntem supuşi zi de zi la presiuni care încearcă tocmai să întrerupă această continuitate: seducţiile şi manipulările societăţii spectacolului ne fac adeseori să gîndim una şi să spunem alta, să spunem un lucru şi să facem alt lucru; adică să cedăm, de dragul confortului şi al profitului, la orice exigenţă faţă de noi înşine, pentru a putea răspunde cît mai fidel imperativelor economice, sociale, politice, financiare şi pentru a ne găsi, astfel, un loc în care să supravieţuim, cît mai neştiuţi şi nederanjaţi de cei din jur. Stilul pe care-l propune filosofia, fără să-l impună nimănui, pentru că el chiar este o chestiune personală, subiectivă, de alegere responsabilă, acest stil constă tocmai în capacitatea de a rezista, pe un teren devenind de multe ori ostil, şi printre oameni dovedindu-şi limitele unei prietenii ori fidelităţi doar declarate, la aceste presiuni şi în curajul de a spune ce gîndeşti şi de a face ceea ce spui. 

Daţi-mi voie s-o spun şi altfel: prin filosofie – încă o dată, dacă o luaţi în serios, adică dacă nu o folosiţi ca pretext pentru a epata anturajul – avem, aveţi şansa de a vă forma o sensibilitate, un fel de al şaselea simţ, să-i zicem. Acest simţ este cel al lucrurilor prost întocmite. Iar asemenea lucruri prost întocmite încep cu noi înşine: eu însumi, cînd gîndesc filosofic, îmi dau seama că sînt prost întocmit şi încep să mă întreb de ce. Este simţul care ne face să reacţionăm la minciună, la urîţenie şi, mai ales, la nedreptate. Este simţul care nu ne dă acces numaidecît la ceea ce e adevărat, frumos sau drept, ci el ne îngăduie să întrezărim cît de complicate sînt în noi înşine şi în jurul nostru căile care conduc spre adevăr, frumuseţe sau dreptate şi în ce fel, mai ales, locurile în care s-ar putea găsi ele sînt pervertite de relaţiile vizibile sau ascunse de putere. 

Am plecat de la stil şi am ajuns la putere, ciudat raţionament, veţi spune. Ştim cu toţii că toate aceste valori pe care le căutăm sînt relative, adică sînt prinse în nişte încrengături de relaţii care le fac mereu contestabile şi negociabile. Ştim, odată ce devenim maturi, că, bunăoară, dreptatea în stare pură nu există. Că avem de-a face, în primul rînd şi cel mai adesea, cu forme mai mult sau mai puţin suportabile de nedreptate. Sensibilitatea de care vă vorbeam se pune la încercare tocmai în identificarea pragului care distinge nu între o nedreptate absolută şi o dreptate absolută, ci, mai degrabă, între o nedreptate suportabilă şi una insuportabilă. Aşadar, între o nedreptate cu care trebuie să convieţuim (asemenea, bunăoară, variaţiilor minore în starea noastră de sănătate) şi o nedreptate care nu poate şi nu trebuie să fie tolerată. Cînd spun că „ştim” că există nedreptate, ne aflăm încă în planul acela prim şi tăcut, al gîndurilor noastre; prima probă de curaj constă în a trece la cel de-al doilea plan, al rostirii, atunci cînd putem să spunem public că există nedreptate, pentru ca rezistenţa şi curajul să înceapă să se manifeste cu adevărat abia atunci cînd facem ceva pentru ca acea nedreptate difuză, care întocmeşte prost lucrurile în jurul nostru şi în noi înşine, să nu se complice, să nu devină patologică şi deci intolerabilă. Într-un mod anecdotic şi cantitativ, aş putea rezuma astfel cele spuse pînă acum: în sinea noastră, toţi sîntem curajoşi şi revoltaţi împotriva lucrurilor rău întocmite, toţi sîntem nemulţumiţi de ceea ce ni se întîmplă şi de ceea ce vedem în jurul nostru; dar numai o parte dintre noi au curajul să-şi spună public această revoltă şi foarte puţini, aproape eroi, sînt aceia care şi fac ceva practic împotriva nedreptăţii. 

Filosofia rămîne astăzi unul din rarele instrumente prin care se mai poate deschide un canal prin care să comunice în mod coerent şi public gîndurile noastre cu rostirea noastră şi cu faptele noastre. Cei care s-au întîlnit cu filosofia ştiu măcar că interogaţiile ei neobosite erodează în permanenţă astfel de baraje care ţin în cuşti separate ceea ce gîndim, ceea ce spunem şi ceea ce facem. Sînt mult prea multe azi strategiile care ne anesteziază şi ne conving că e întotdeauna bine să gîndim liber, că uneori e bine să şi spunem ce gîndim, dar că cel mai bine este să lăsăm lucrurile aşa cum sînt, că oricum nu le putem noi schimba. Toate aceste strategii sînt strategii de putere: putere personală, putere instituţională, putere mediatică, putere brutală sau putere blîndă. Filosofia este, în felul ei, o contra-putere, aş spune chiar o slăbiciune. Citind multă filosofie te alegi inevitabil cu nişte slăbiciuni; dar ceea ce în ordinea lucrurilor înconjurătoare şi în ordinea dictată de puternicii zilei pare a fi o slăbiciune, este, în plan subiectiv, în planul acelei sensibilităţi care se activează şi devine reacţie la mediu, un mare privilegiu şi o resursă rară de putere personală. Ştiţi la fel de bine ca mine că aceia care ajung la putere nu o fac cu mijloacele filosofiei, iar atunci cînd se folosesc totuşi de ea, fie şi numai în discursurile lor atent regizate, există undeva o deturnare, o minciună, o impostură.

Nu e nevoie să căutaţi în conspiraţii planetare autorii comploturilor care produc neîncetat nedreptatea în lume; nu e nevoie să mergem pînă în vîrful ierarhiilor de putere sau pînă în străfundurile unor trecuturi traumatizante pentru a găsi acolo cauza nefericirii oamenilor. În raport cu asemenea surse ne vom putea, desigur, exersa retoric o falsă înţelepciune, dar vom găsi mai greu motive pentru care să ne punem la lucru sensibilitatea, stilul, coerenţa noastră. Priviţi mai degrabă alături, foarte aproape de voi, în timpul şi spaţiul în care trăim, acum şi aici: acum şi aici încep întotdeauna minciuna, urîţenia, nedreptatea. Sau, ca să fiu mai precis, acum şi aici, în fiecare clipă, începem să ne obişnuim cu ele, să convieţuim zi de zi cu ele şi să devenim, încet-încet, insensibili la ele. Dispunem de suficiente tehnici învăţate acasă, la şcoală, la serviciu, în spaţiul public, prin care să supravieţuim, să ne adaptăm, să ne convingem că „merge şi aşa”, că „nu e grav ceea ce se întîmplă”, că „se petrec în lume lucruri şi mai rele”, că „mai bine ne-am bucura de ce avem” etc. – tot atîtea modalităţi prin care creăm în noi înşine un cuib călduţ pentru minciună, urîţenie şi nedreptate.

Cu riscul de a mă repeta, voi spune iar că filosofia este o tehnică de sine, un stil personal graţie căruia mai putem, din cînd în cînd să încetinim apariţia unui asemenea cuib, şi să identificăm în noi înşine şi în ceilalţi felurile în care se înmulţesc lucrurile prost întocmite. Ea nu ne lasă să ne obişnuim cu această poleială care se depune peste lucrurile prost întocmite dîndu-le aparenţe seducătoare de stabilitate şi de suportabilitate. După ce începi să faci filosofie, nu mai poţi să laşi să se întărească acea crustă prin obişnuinţele noastre şi prin adaptarea conformistă la mediu. Iar dacă poţi s-o faci, adică dacă simţul lucrurilor prost întocmite nu s-a dezvoltat nicicum, înseamnă că ai trecut degeaba prin filosofie sau că şederea în ea are alte cauze şi alte finalităţi, făcîndu-te  astfel părtaş la ceea ce este mincinos, urît şi nedrept.

Spuneam la început că făcînd filosofie, nu devenim ca prin minune mai cinstiţi, mai frumoşi şi mai drepţi. Ea nu este un leac miraculos împotriva tuturor bolilor şi strîmbăciunilor din jurul nostru. În cel mai rău caz, ea nu este nimic, poate doar o preocupare culturală de moment. Într-un alt caz, ea poate eventual să ne ajute să localizăm asemenea boli şi lucruri strîmbe. Dar în cel mai bun caz, cel mai rar şi cel mai greu de atins, filosofia este o învăţare, atît cît vrea să înveţe fiecare, prin care deprindem nu doar să recunoaştem configuraţiile rău întocmite, ci şi să le semnalăm, să le spunem pe înţelesul celorlalţi şi împreună cu ei, mai mulţi sau mai puţini, să ne batem împotriva a ceea ce e mincinos, urît sau nedrept.

Că veţi continua să faceţi filosofie sau că veţi înceta s-o mai frecventaţi în forma ei instituţională este o chestiune de alegere a fiecăruia. Puteţi să uitaţi nume, teorii, titluri de cărţi, chiar şi numele profesorilor voştri de pînă acum; dar încercaţi acolo unde veţi fi să vă exersaţi stilul deprins aici, acea sensibilitate de care vă vorbeam, pentru că ea va fi arma voastră cea mai redutabilă pentru a rezista împotriva nedreptăţilor care vi se vor face şi pentru a vă cuceri o demnitate personală şi un respect de sine fără de care toate celelalte titluri, diplome, averi şi proprietăţi nu vor însemna mare lucru.