Agitaţia din ultimele luni, care aduce societatea în postura personajului din Edward Munch, cu gîtul însuşi înţepenit din cauza ţipătului prea intens pe care vrea să-l scoată, a adus în prim plan, ca de nicăieri, filosofia, printr-o cu totul nefericită exprimare a preşedintelui într-o şedinţă de guvern. În spontaneitatea-i frustă cu care ne-a obişnuit, acesta ar fi comis-o – zice presa chinuindu-se să smulgă acel ţipăt de extaz sau de disperare din gîtlejul mut al societăţii – comparînd tinichigii cu filosofii. Iar asta spre uriaşa stupefacţie a nenumăraţilor intelectuali de serviciu sau de ocazie, a tuturor celor care, în ţara asta iubitoare de cultură, simt profund filosofic şi se lasă încercaţi de sentimentul autentic al fiinţei.
O uriaşă maşinărie mediatică de produs excitaţie mentală generalizată a prins în malaxorul ei filosofia şi filosofii sau, mai degrabă, cuvîntul „filosofie”, anabolizant neaşteptat pentru cei care s-au găsit îndreptăţiţi să vorbească în numele ei. Şi cu cît vorbesc mai mult, cu atît uită mai mult o dublă evidenţă: mai întîi, că societatea s-a debarasat de filosofie ca de un bibelou învechit şi netrebuincios; apoi, că filosofia, cu eternu-i dispreţ faţă de mase, s-a îndepărtat rănită şi nebăgată în seamă de societate, de educaţie, de morală şi moravuri, de preocupările şi angajamentele reale ale oamenilor de rînd.
Uşor manipulabili de excitaţia generalizată, primul gînd care ne vine este acela de a justifica aparenta ostilitate a preşedintelui faţă de filosofi şi simpatia lui bruscă pentru meşteşugari prin însăşi educaţia lui, mai degrabă tehnică şi proletară decît burgheză şi umanistă. Dar afirmaţia lui este doar o greşeală, care contează mai mult ca greşeală decît ca intenţie sau convingere. A recunoscut-o omeneşte şi cu asta subiectul prezidenţial trebuie pur şi simplu încheiat.
Dar nu, presa senzaţionalistă caută cu orice preţ fie să smulgă noi declaraţii de la „cei mai mari filosofi români în viaţă”, fie să producă ea însăşi reflecţii parafilosofice.
Sînt filosof, mai precis mă ocup de filosofie de 22 de ani şi nu mi-e ruşine cu această ocupaţie. Dimpotrivă, nu doar mă mîndresc cu asta, ci faptul de a fi trăit mai bine de jumătate din viaţă printre filosofi şi cărţile lor îmi îngăduie să dezvolt o gîndire care să nu se ruşineze în faţa nimănui, să nu se umilească, să nu plece capul şi să nu încheie compromisuri care s-o compromită iremediabil.
Nu fac din această mîndrie o proprietate exclusivă. Alţii şi în alt fel o pot simţi, de asemenea.
Dar în aceste zile din urmă, filosofia a fost obligată, mai mult decît în 20 de ani de tranziţie, la prostituţie; şi nu atît prin gestul preşedintelui, cît prin ipocrita indignare a unui sistem spectacular pentru care, dacă în loc de „filosofi” s-ar fi spus „balerini” sau „ pictori”, lucrurile ar fi stat întocmai.
Nu vreau să laud virtuţile şi superiorităţile filosofiei, ar fi un simplu exerciţiu de retorică bun de spus la un curs de absolvire, pentru a consola cîţiva părinţi mereu nedumeriţi de alegerea eşuată a copilului lor. Dar trebuie să spun că ceea ce se petrece de cîţiva ani cu filosofia în România este simptomul sau manifestarea prea puţin vizibilă a unei grave derute la nivel individual, social, generaţional.
Cauzele acestei derive sînt multiple şi descrierea lor ar lua mult timp: de la eliminarea ei ca disciplină de studiu în liceu, trecînd prin incapacitatea de a reforma radical în universitate, asta şi din cauza istoriei sale controversate, amestec de ideologie şi resentiment personal, în cele patru universităţi dinainte de 1989, şi pînă la transformarea cîtorva figuri intelectuale actuale în filosofi mediatici de succes – toate acestea şi multe altele concură la deprecierea sistematică a filosofiei ca disciplină de studiu, ca spaţiu de cercetare, ca angajament personal şi ca referinţă reflexivă pentru cei care au şansa ori obligaţia de a o întîlni în viaţă.
Da, deşi sună dur, preşedintele avea dreptate în a doua formulare, cea reprimată, zice domnia-sa, la timp: „şcoala produce tîmpiţi”. A înlocuit la timp „filosofi” cu „tîmpiţi”. În felul acesta, i se părea că salvează ceva din gravitatea spunerii. Da şi nu: da, deoarece cuvîntul „filosofi” e infinit mai puţin peiorativ ori vulgar, cel puţin în aparenţă. Nu, pentru că dacă ar fi lăsat „tîmpiţi”, lucrurile s-ar fi rezolvat rapid în disputa politică de moment, vai, încă o ciocnire brutală cu un ministru. Dar cuvîntul „filosofie” e sacru: de la el se revendică toţi cei care gîndesc româneşte, toţi cei care pretind a fi cîtuşi de puţin intelectuali în această ţară de ospătari şi tinichigii. O elită autointitulată, pentru care cuvîntul „filosofie” asigură definitiv distanţa faţă de masele demne doar de dispreţ.
Care este atunci interesul presei în această poveste? De ce ar sări ea în apărarea filosofilor? Să nu ne amăgim, nu o face pentru filosofi, o face pentru ea însăşi: o ocazie în plus de a scoate rating din nimic, pentru că problema filosofiei nu vine dintr-o afirmaţie a preşedintelui (sinteză brutală, pe de altă parte, a unei gîndiri meseriaşe, tehnice, specifice liceelor industriale), ci din ce a putut deveni ea în douăzeci de ani de tranziţie democratică şi liberală: o disciplină de studiu inutilă în liceu, o anexă supărătoare pentru că neprofitabilă în universitate, un raft de cărţi într-o librărie, un nume pe ecran într-o emisiune.
Care e, în fond, treaba presei cu filosofia? De ce îşi oferă serviciile atît de darnic filosofiei? De ce nu înţelege sau de ce se face că nu înţelege că există incompatibilităţi între ceea ce ea cultivă şi cultura filosofică? De ce ar lua brusc apărarea filosofilor, cînd de ani şi ani de zile nu încetează să transforme în starlete pe oricine, mai ales ospătari şi tinichigii? De ce ar purta grija filosofiei, cînd modelul de succes e acela al ospătarului devenit milionar şi al tinichigiului proprietar de pămînturi şi afaceri? De ce ne-am interesa cu toţii de filosofie, cînd noile modele de mobilă se vînd cu cotoare de cărţi, carcase la fel de goale ca minţile vidate de orice conţinut în goana după îndestulare a proprietarilor casei? Ce fel de filosofie vrea mass-media să apere, cînd întreg ritmul său este unul care nu poate, nu are cum să îngăduie un ritm lent, şovăitor şi contraproductiv precum al filosofiei?
O uriaşă maşinărie mediatică de produs excitaţie mentală generalizată a prins în malaxorul ei filosofia şi filosofii sau, mai degrabă, cuvîntul „filosofie”, anabolizant neaşteptat pentru cei care s-au găsit îndreptăţiţi să vorbească în numele ei. Şi cu cît vorbesc mai mult, cu atît uită mai mult o dublă evidenţă: mai întîi, că societatea s-a debarasat de filosofie ca de un bibelou învechit şi netrebuincios; apoi, că filosofia, cu eternu-i dispreţ faţă de mase, s-a îndepărtat rănită şi nebăgată în seamă de societate, de educaţie, de morală şi moravuri, de preocupările şi angajamentele reale ale oamenilor de rînd.
Uşor manipulabili de excitaţia generalizată, primul gînd care ne vine este acela de a justifica aparenta ostilitate a preşedintelui faţă de filosofi şi simpatia lui bruscă pentru meşteşugari prin însăşi educaţia lui, mai degrabă tehnică şi proletară decît burgheză şi umanistă. Dar afirmaţia lui este doar o greşeală, care contează mai mult ca greşeală decît ca intenţie sau convingere. A recunoscut-o omeneşte şi cu asta subiectul prezidenţial trebuie pur şi simplu încheiat.
Dar nu, presa senzaţionalistă caută cu orice preţ fie să smulgă noi declaraţii de la „cei mai mari filosofi români în viaţă”, fie să producă ea însăşi reflecţii parafilosofice.
Sînt filosof, mai precis mă ocup de filosofie de 22 de ani şi nu mi-e ruşine cu această ocupaţie. Dimpotrivă, nu doar mă mîndresc cu asta, ci faptul de a fi trăit mai bine de jumătate din viaţă printre filosofi şi cărţile lor îmi îngăduie să dezvolt o gîndire care să nu se ruşineze în faţa nimănui, să nu se umilească, să nu plece capul şi să nu încheie compromisuri care s-o compromită iremediabil.
Nu fac din această mîndrie o proprietate exclusivă. Alţii şi în alt fel o pot simţi, de asemenea.
Dar în aceste zile din urmă, filosofia a fost obligată, mai mult decît în 20 de ani de tranziţie, la prostituţie; şi nu atît prin gestul preşedintelui, cît prin ipocrita indignare a unui sistem spectacular pentru care, dacă în loc de „filosofi” s-ar fi spus „balerini” sau „ pictori”, lucrurile ar fi stat întocmai.
Nu vreau să laud virtuţile şi superiorităţile filosofiei, ar fi un simplu exerciţiu de retorică bun de spus la un curs de absolvire, pentru a consola cîţiva părinţi mereu nedumeriţi de alegerea eşuată a copilului lor. Dar trebuie să spun că ceea ce se petrece de cîţiva ani cu filosofia în România este simptomul sau manifestarea prea puţin vizibilă a unei grave derute la nivel individual, social, generaţional.
Cauzele acestei derive sînt multiple şi descrierea lor ar lua mult timp: de la eliminarea ei ca disciplină de studiu în liceu, trecînd prin incapacitatea de a reforma radical în universitate, asta şi din cauza istoriei sale controversate, amestec de ideologie şi resentiment personal, în cele patru universităţi dinainte de 1989, şi pînă la transformarea cîtorva figuri intelectuale actuale în filosofi mediatici de succes – toate acestea şi multe altele concură la deprecierea sistematică a filosofiei ca disciplină de studiu, ca spaţiu de cercetare, ca angajament personal şi ca referinţă reflexivă pentru cei care au şansa ori obligaţia de a o întîlni în viaţă.
Da, deşi sună dur, preşedintele avea dreptate în a doua formulare, cea reprimată, zice domnia-sa, la timp: „şcoala produce tîmpiţi”. A înlocuit la timp „filosofi” cu „tîmpiţi”. În felul acesta, i se părea că salvează ceva din gravitatea spunerii. Da şi nu: da, deoarece cuvîntul „filosofi” e infinit mai puţin peiorativ ori vulgar, cel puţin în aparenţă. Nu, pentru că dacă ar fi lăsat „tîmpiţi”, lucrurile s-ar fi rezolvat rapid în disputa politică de moment, vai, încă o ciocnire brutală cu un ministru. Dar cuvîntul „filosofie” e sacru: de la el se revendică toţi cei care gîndesc româneşte, toţi cei care pretind a fi cîtuşi de puţin intelectuali în această ţară de ospătari şi tinichigii. O elită autointitulată, pentru care cuvîntul „filosofie” asigură definitiv distanţa faţă de masele demne doar de dispreţ.
Care este atunci interesul presei în această poveste? De ce ar sări ea în apărarea filosofilor? Să nu ne amăgim, nu o face pentru filosofi, o face pentru ea însăşi: o ocazie în plus de a scoate rating din nimic, pentru că problema filosofiei nu vine dintr-o afirmaţie a preşedintelui (sinteză brutală, pe de altă parte, a unei gîndiri meseriaşe, tehnice, specifice liceelor industriale), ci din ce a putut deveni ea în douăzeci de ani de tranziţie democratică şi liberală: o disciplină de studiu inutilă în liceu, o anexă supărătoare pentru că neprofitabilă în universitate, un raft de cărţi într-o librărie, un nume pe ecran într-o emisiune.
Care e, în fond, treaba presei cu filosofia? De ce îşi oferă serviciile atît de darnic filosofiei? De ce nu înţelege sau de ce se face că nu înţelege că există incompatibilităţi între ceea ce ea cultivă şi cultura filosofică? De ce ar lua brusc apărarea filosofilor, cînd de ani şi ani de zile nu încetează să transforme în starlete pe oricine, mai ales ospătari şi tinichigii? De ce ar purta grija filosofiei, cînd modelul de succes e acela al ospătarului devenit milionar şi al tinichigiului proprietar de pămînturi şi afaceri? De ce ne-am interesa cu toţii de filosofie, cînd noile modele de mobilă se vînd cu cotoare de cărţi, carcase la fel de goale ca minţile vidate de orice conţinut în goana după îndestulare a proprietarilor casei? Ce fel de filosofie vrea mass-media să apere, cînd întreg ritmul său este unul care nu poate, nu are cum să îngăduie un ritm lent, şovăitor şi contraproductiv precum al filosofiei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu