Reflecţia dezvoltată în jurul sintagmei „condiţia postcomunistă” are, de la bun început, o dublă intenţie. Mai întîi, distanţarea de cărările bătute ale raportării la trecutul recent, acele cărări pe care se preumblă astăzi judecătorii morali ai naţiunii, pavate de bunele intenţii ale instituţiilor politice şi de rapoartele lor voluminoase. Apoi, de a propune un alt fel de lectură a comunismului şi a perioadei ce i-a urmat, o lectură dezbărată de patimi care să diabolizeze un regim şi să inocenteze un altul (sau acelaşi), o lectură care să nu stea sub presiunea dărilor de seamă, a scadenţelor sau a vreunui ochi suveran, fie el politic, moral sau cultural.
În ce mă priveşte, am înţeles să răspund acestei intenţii de-a lungul unui fir teoretic ce m-a îndrumat într-o serie de cercetări dezvoltate în ultimii ani. Este vorba de o tentativă de a înţelege, dincolo de patimi şi condamnări pompoase şi inutile, devenirea societăţii româneşti în dimensiunea tăcută, dar năvalnică şi infinit eterogenă, a vieţii cotidiene, acea dimensiune ale cărei continuităţi şi discontinuităţi rezistă încă oricărei analize ori înţelegeri exhaustive.
Viaţa de zi cu zi se dovedeşte a fi revelatorul fidel al diferitelor viteze de îndepărtare de comunism: dacă marile declaraţii politice, alegerile libere şi crearea de instituţii politice au sancţionat definitiv ruptura de organizarea politică anterioară, viaţa cotidiană păstrează în mulţimea gesturilor, comportamentelor, gîndurilor, credinţelor, valorilor, o moştenire necesară şi imposibilă: necesară, pentru că atît de mult din trecut este încă prezent, şi trebuie să fie prezent – nu te poţi debarasa ipocrit de tot ce ai trăit, nu devii democrat peste noapte, abandonînd într-o piruetă ridicolă haina comunistă, cu toate croielile şi cusăturile ei; imposibilă, întrucît ceea ce a fost trecut rămîne doar o moştenire, fără nostalgii şi fără posibilitate de întoarcere.
Desigur, nu vom putea explica ritmurile diferite de rupere de trecutul comunist ale diferitelor ţări prin recursul simplu la practicile cotidiene. Dar, cel puţin în cazul României, o explicaţie plauzibilă a slabei rezistenţe anticomuniste în timpul regimului totalitar, precum şi a chinuitoarelor ezitări şi întîrzieri din 1990 şi pînă astăzi, poate fi formulată în termenii constituirii şi, mai ales, asumării deficitare a vieţii cotidiene şi a felului în care indivizii şi grupurile au înţeles şi înţeleg să se raporteze la ei înşişi şi la relaţiile de putere pe care le-au constituit. Astfel, dacă protestul faţă de abuzurile unei puteri din ce în ce mai opresive (iar rarele excepţii sînt cu atît mai meritorii) nu a căpătat aproape niciodată o formă politică, precum în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, este şi pentru că rezistenţa nu a luat forma curajului şi a angajament public-politic, ci a fost transfigurată, deturnată chiar, în forme de pseudo-rezistenţă (sau în ceea ce s-a putut numi, într-o manieră mai mult sau mai puţin ironică şi sterilă, „rezistenţa prin cultură”), de investire totală în microgesturile şi ritualurile vieţii cotidiene, anonime, cît mai anonime şi mai insignifiante, şi deci cît mai insesizabile din punctul de vedere al unei puteri cu pretenţii panoptice. Cotidianul a fost locul în care comunismul a săpat şi a lăsat urmele cele mai adînci şi pentru că el era (şi rămîne) locul ultim de refugiu al celor, mulţi şi fără nume, lipsiţi de orice protecţie publică, politică sau profesională. Iar căderea comunismului nu a condus la dispariţia acestor urme, ci la păstrarea lor ca rutine şi inerţii protejînd indivizi şi comunităţi în faţa bulversărilor zilnice, ori, dimpotrivă, la afişarea lor ca răni deschise, atunci cînd exhibarea lor ca slăbiciuni ori neajunsuri putea aduce un profit cît de mic, în unanimitatea compasiunii occidentale.
De aceea, cred că dincolo sau, mai degrabă, dincoace, de un proces al comunismului (politic, moral, dar şi juridic), înaintea oricărei condamnări masive şi servind alte interese decît cel, primordial, al înţelegerii şi asumări trecutului, se impune încă o arheologie a vieţii cotidiene comuniste, a vieţii mărunte, repetitive, banale şi solidificate în ritualuri de supravieţuire minimă şi de practici de existenţă în comun repliate pe intimitatea comunităţii familiale ori a micii comunităţi de prieteni sau de colegi. O arheologie deci a tot ceea ce s-a întîmplat la nivel infrapolitic, sub pragul de sensibilitate al puterii, acolo unde continuităţile şi distorsiunile sînt mai puternice decît oriunde în altă parte, iar rupturile mai greu de înţeles decît revoluţiile şi reformele (ori amînările lor) din ultimii 20 de ani. O asemenea arheologie nu se va putea realiza decît foarte parţial prin instituţiile create la comandă în ultimii ani în România şi avînd ca scop explicit studierea comunismului. Aceste instituţii sînt tot atîtea tentative de a oferi un cadru formal, dinspre o iniţiativă politică, mai transparentă ori mai interesată, mai structurată sau mai degrabă declarativă, de a epuiza fenomenul comunismului românesc prin rapoarte, declaraţii şi statistici şi, mai ales, de a-l înţelege într-o culpabilitate criminală, de a-l condamna in corpore.
Ori tocmai aici e aspectul limitat al unui asemenea demers: nu în faptul că se vorbeşte despre comunism ca despre totalitarism şi nici în faptul că el ar fi fost criminal. Ambele afirmaţii sînt adevărate, tragic de adevărate. Ci în faptul că tratat fiind de la bun început ca un fenomen masiv ce trebuie condamnat, toata atenţia riscă să se focalizeze pe identificarea unor vinovaţi, instituţii, partid sau persoane, pe judecarea lor în termenii unei justiţii şi penalităţi generale, ceea ce face ca, privilegiind aspectul juridic şi moral, să fie trecute într-un plan secund sedimentele atît de diverse ale construirii personalităţii umane şi ale relaţiilor interumane. Ori tocmai aceste straturi, reactivate punctual de cei care se regăsesc în ele, care se hrănesc din ele, pe fondul inflaţiei de modele mizerabiliste de astăzi, şi dincolo de simpla, dar profitabila exploatare mediatică pînă la dezgust, creează ceea ce sociologii ar putea numi „patologiile sociale”, expresie nefericită, cu siguranţă, însă sancţionînd ordinea strîmbă în care se aşază oameni şi lucruri.
De aceea, „Condiţia postcomunistă” este un proiect în întregime de realizat încă. Asemeni condiţiei postmoderne descrise de Lyotard, ne aflăm într-o mutaţie socială, politică ori culturală în care trecutul nu va înceta să ne vină din viitor, nu sub forma unei stafii, ci a tuturor celor care sîntem pentru că am fost într-un fel sau altul, al celor care am fi putut să fim. Sub această condiţie a viitorului anterior al nouă înşine, fiecare în parte, nici rataţi, nici împliniţi, ci doar contingenţi, comunismul este tot atît de puţin numele diavolului, pe cît e postcomunismul numele mîntuirii.
În ce mă priveşte, am înţeles să răspund acestei intenţii de-a lungul unui fir teoretic ce m-a îndrumat într-o serie de cercetări dezvoltate în ultimii ani. Este vorba de o tentativă de a înţelege, dincolo de patimi şi condamnări pompoase şi inutile, devenirea societăţii româneşti în dimensiunea tăcută, dar năvalnică şi infinit eterogenă, a vieţii cotidiene, acea dimensiune ale cărei continuităţi şi discontinuităţi rezistă încă oricărei analize ori înţelegeri exhaustive.
Viaţa de zi cu zi se dovedeşte a fi revelatorul fidel al diferitelor viteze de îndepărtare de comunism: dacă marile declaraţii politice, alegerile libere şi crearea de instituţii politice au sancţionat definitiv ruptura de organizarea politică anterioară, viaţa cotidiană păstrează în mulţimea gesturilor, comportamentelor, gîndurilor, credinţelor, valorilor, o moştenire necesară şi imposibilă: necesară, pentru că atît de mult din trecut este încă prezent, şi trebuie să fie prezent – nu te poţi debarasa ipocrit de tot ce ai trăit, nu devii democrat peste noapte, abandonînd într-o piruetă ridicolă haina comunistă, cu toate croielile şi cusăturile ei; imposibilă, întrucît ceea ce a fost trecut rămîne doar o moştenire, fără nostalgii şi fără posibilitate de întoarcere.
Desigur, nu vom putea explica ritmurile diferite de rupere de trecutul comunist ale diferitelor ţări prin recursul simplu la practicile cotidiene. Dar, cel puţin în cazul României, o explicaţie plauzibilă a slabei rezistenţe anticomuniste în timpul regimului totalitar, precum şi a chinuitoarelor ezitări şi întîrzieri din 1990 şi pînă astăzi, poate fi formulată în termenii constituirii şi, mai ales, asumării deficitare a vieţii cotidiene şi a felului în care indivizii şi grupurile au înţeles şi înţeleg să se raporteze la ei înşişi şi la relaţiile de putere pe care le-au constituit. Astfel, dacă protestul faţă de abuzurile unei puteri din ce în ce mai opresive (iar rarele excepţii sînt cu atît mai meritorii) nu a căpătat aproape niciodată o formă politică, precum în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, este şi pentru că rezistenţa nu a luat forma curajului şi a angajament public-politic, ci a fost transfigurată, deturnată chiar, în forme de pseudo-rezistenţă (sau în ceea ce s-a putut numi, într-o manieră mai mult sau mai puţin ironică şi sterilă, „rezistenţa prin cultură”), de investire totală în microgesturile şi ritualurile vieţii cotidiene, anonime, cît mai anonime şi mai insignifiante, şi deci cît mai insesizabile din punctul de vedere al unei puteri cu pretenţii panoptice. Cotidianul a fost locul în care comunismul a săpat şi a lăsat urmele cele mai adînci şi pentru că el era (şi rămîne) locul ultim de refugiu al celor, mulţi şi fără nume, lipsiţi de orice protecţie publică, politică sau profesională. Iar căderea comunismului nu a condus la dispariţia acestor urme, ci la păstrarea lor ca rutine şi inerţii protejînd indivizi şi comunităţi în faţa bulversărilor zilnice, ori, dimpotrivă, la afişarea lor ca răni deschise, atunci cînd exhibarea lor ca slăbiciuni ori neajunsuri putea aduce un profit cît de mic, în unanimitatea compasiunii occidentale.
De aceea, cred că dincolo sau, mai degrabă, dincoace, de un proces al comunismului (politic, moral, dar şi juridic), înaintea oricărei condamnări masive şi servind alte interese decît cel, primordial, al înţelegerii şi asumări trecutului, se impune încă o arheologie a vieţii cotidiene comuniste, a vieţii mărunte, repetitive, banale şi solidificate în ritualuri de supravieţuire minimă şi de practici de existenţă în comun repliate pe intimitatea comunităţii familiale ori a micii comunităţi de prieteni sau de colegi. O arheologie deci a tot ceea ce s-a întîmplat la nivel infrapolitic, sub pragul de sensibilitate al puterii, acolo unde continuităţile şi distorsiunile sînt mai puternice decît oriunde în altă parte, iar rupturile mai greu de înţeles decît revoluţiile şi reformele (ori amînările lor) din ultimii 20 de ani. O asemenea arheologie nu se va putea realiza decît foarte parţial prin instituţiile create la comandă în ultimii ani în România şi avînd ca scop explicit studierea comunismului. Aceste instituţii sînt tot atîtea tentative de a oferi un cadru formal, dinspre o iniţiativă politică, mai transparentă ori mai interesată, mai structurată sau mai degrabă declarativă, de a epuiza fenomenul comunismului românesc prin rapoarte, declaraţii şi statistici şi, mai ales, de a-l înţelege într-o culpabilitate criminală, de a-l condamna in corpore.
Ori tocmai aici e aspectul limitat al unui asemenea demers: nu în faptul că se vorbeşte despre comunism ca despre totalitarism şi nici în faptul că el ar fi fost criminal. Ambele afirmaţii sînt adevărate, tragic de adevărate. Ci în faptul că tratat fiind de la bun început ca un fenomen masiv ce trebuie condamnat, toata atenţia riscă să se focalizeze pe identificarea unor vinovaţi, instituţii, partid sau persoane, pe judecarea lor în termenii unei justiţii şi penalităţi generale, ceea ce face ca, privilegiind aspectul juridic şi moral, să fie trecute într-un plan secund sedimentele atît de diverse ale construirii personalităţii umane şi ale relaţiilor interumane. Ori tocmai aceste straturi, reactivate punctual de cei care se regăsesc în ele, care se hrănesc din ele, pe fondul inflaţiei de modele mizerabiliste de astăzi, şi dincolo de simpla, dar profitabila exploatare mediatică pînă la dezgust, creează ceea ce sociologii ar putea numi „patologiile sociale”, expresie nefericită, cu siguranţă, însă sancţionînd ordinea strîmbă în care se aşază oameni şi lucruri.
De aceea, „Condiţia postcomunistă” este un proiect în întregime de realizat încă. Asemeni condiţiei postmoderne descrise de Lyotard, ne aflăm într-o mutaţie socială, politică ori culturală în care trecutul nu va înceta să ne vină din viitor, nu sub forma unei stafii, ci a tuturor celor care sîntem pentru că am fost într-un fel sau altul, al celor care am fi putut să fim. Sub această condiţie a viitorului anterior al nouă înşine, fiecare în parte, nici rataţi, nici împliniţi, ci doar contingenţi, comunismul este tot atît de puţin numele diavolului, pe cît e postcomunismul numele mîntuirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu