A apărut: Augustin Ioan si Ciprian Mihali, Dublu tratat de urbanologie, Idea Design & Print, Cluj, 2009.

Ani la rînd, unul sau celălalt, ori amîndoi împreună, am crezut de nenumărate ori că despre spaţiul oraşelor noastre postcomuniste nu mai e nimic de spus. Am împărtăşit speranţa că, măcar după schimbările din administraţiile locale, vocea competentă sau doar preocupată a unor actori ai scenei publice s-ar putea face auzită atunci cînd vine vorba de intervenţii şi proiecte pe termen lung vizînd felul în care arată spaţiile vieţii noastre de zi cu zi. Apoi deziluzia abruptă: spaţiul public este cel mult un spaţiu de consum pentru utilizatorii lui cotidieni, nicidecum un spaţiu care se întocmeşte prin dialog, prin dezbateri, prin reflecţii. El este terenul de încercări al cohortelor de experţi şi al administraţiilor fanteziste, mînate în luptă de oportunisme politice ori de interese punctuale.

Cu toate acestea, spaţiul public nu încetează să fie o bătălie a tuturor; el nu este opera de artă a cîtorva, nici măcar edificiul unei majorităţi, oricît de legitime, ci este rezultatul mereu provizoriu, niciodată de încheiat, al participării tuturor, mai ales al celor care nu iau parte la decizii, al celor-fără-de-parte, neinvestiţi cu nici o autoritate, cu nici un titlu altul decît acela al simplei şi nesfîrşit de diversei lor participări la treburile cetăţii, prin miile lor maniere de a vedea, de a merge, de a construi, de a povesti…

Acest volum reuneşte într-o relativă ordine tematică (şi nicidecum cronologică) fructul unor reflecţii ce se întind pe durata a mai multor ani; texte scrise de fiecare sau împreună, ori măcar inspirate unuia de celălalt ori de alţii amîndurora.
El este, altfel spus, un triplu demers, ştiinţific, pedagogic şi civic. Mai întîi, o radiografie indirectă a evoluţiilor pe care le-au cunoscut oraşele noastre în glorioşii ani ai comunismului şi apoi în cei, nu mai puţin glorioşi, ai capitalismului şi democraţiei zise liberale: o genealogie succintă a arhitecturii naţional-comuniste, trecînd prin elucubraţiile naţionaliste de la Cluj, pînă la metropolizarea fără orizont a oraşelor mari din România de azi. Demers de arhitect, demers de filosof sau de amîndoi la un loc, în spiritul unei contaminări reciproce care nu a încetat să ne apropie şi să ne menţină distincţi în cunoştinţele şi opţiunile noastre tematice.

Apoi, e vorba de un gest pedagogic: avem convingerea că multe din aceste texte n-ar fi fost cu putinţă sau n-ar fi fost la fel dacă n-am fi fost puşi, an de an, la cursuri, la conferinţe, la seminarii, în faţa unui public curios si exigent, uneori acelaşi, alteori cu totul nou, publicul studenţilor de la filosofie, arhitectură, geografie, arte etc. Ei au provocat reflecţii, au obligat la defrişări de noi terenuri, au întrebat, au fost de acord sau în dezacord cu ce am putut spune, au fost surprinzător de tăcuţi sau de activi, ba chiar surprinzător de numeroşi uneori. Dimensiunea pedagogică a acestei lucrări se lasă întrevăzută şi prin faptul că ea incorporează materialul bibliografic pe care îl utilizăm regulat la cursuri, animaţi de convingerea că nu deţinem nici un monopol epistemologic asupra unor texte sau idei, că ele se revelează în lecturi şi interpretări comune.

În sfîrşit, un asemenea demers transdisciplinar nu poate să nu mobilizeze şi un aspect civic: prin faptul că multe din aceste texte au circulat liber în presă sau pe internet, prin faptul că nu am pretins la proprietatea lor exclusivă, dar mai ales prin faptul că de la bun începutul colaborării noastre, în anii 2000, am urmărit să propunem o atitudine publică prin ceea ce scriem şi spunem – prin toate acestea credem că reflecţia despre spaţiul urban nu se poate închide în biblioteci sau amfiteatre, ea trebuie să circule, să se propună cu insistenţă celor care, în numele nostru, pe banii noştri şi pe vieţile noastre, dar cel mai adesea doar pentru ei, decid în privinţa felului în care arată, se construiesc şi se distrug oraşele noastre.

Şcoala produce tîmpiţi. Pardon, filosofi.

Agitaţia din ultimele luni, care aduce societatea în postura personajului din Edward Munch, cu gîtul însuşi înţepenit din cauza ţipătului prea intens pe care vrea să-l scoată, a adus în prim plan, ca de nicăieri, filosofia, printr-o cu totul nefericită exprimare a preşedintelui într-o şedinţă de guvern. În spontaneitatea-i frustă cu care ne-a obişnuit, acesta ar fi comis-o – zice presa chinuindu-se să smulgă acel ţipăt de extaz sau de disperare din gîtlejul mut al societăţii – comparînd tinichigii cu filosofii. Iar asta spre uriaşa stupefacţie a nenumăraţilor intelectuali de serviciu sau de ocazie, a tuturor celor care, în ţara asta iubitoare de cultură, simt profund filosofic şi se lasă încercaţi de sentimentul autentic al fiinţei.

O uriaşă maşinărie mediatică de produs excitaţie mentală generalizată a prins în malaxorul ei filosofia şi filosofii sau, mai degrabă, cuvîntul „filosofie”, anabolizant neaşteptat pentru cei care s-au găsit îndreptăţiţi să vorbească în numele ei. Şi cu cît vorbesc mai mult, cu atît uită mai mult o dublă evidenţă: mai întîi, că societatea s-a debarasat de filosofie ca de un bibelou învechit şi netrebuincios; apoi, că filosofia, cu eternu-i dispreţ faţă de mase, s-a îndepărtat rănită şi nebăgată în seamă de societate, de educaţie, de morală şi moravuri, de preocupările şi angajamentele reale ale oamenilor de rînd.
Uşor manipulabili de excitaţia generalizată, primul gînd care ne vine este acela de a justifica aparenta ostilitate a preşedintelui faţă de filosofi şi simpatia lui bruscă pentru meşteşugari prin însăşi educaţia lui, mai degrabă tehnică şi proletară decît burgheză şi umanistă. Dar afirmaţia lui este doar o greşeală, care contează mai mult ca greşeală decît ca intenţie sau convingere. A recunoscut-o omeneşte şi cu asta subiectul prezidenţial trebuie pur şi simplu încheiat.
Dar nu, presa senzaţionalistă caută cu orice preţ fie să smulgă noi declaraţii de la „cei mai mari filosofi români în viaţă”, fie să producă ea însăşi reflecţii parafilosofice.

Sînt filosof, mai precis mă ocup de filosofie de 22 de ani şi nu mi-e ruşine cu această ocupaţie. Dimpotrivă, nu doar mă mîndresc cu asta, ci faptul de a fi trăit mai bine de jumătate din viaţă printre filosofi şi cărţile lor îmi îngăduie să dezvolt o gîndire care să nu se ruşineze în faţa nimănui, să nu se umilească, să nu plece capul şi să nu încheie compromisuri care s-o compromită iremediabil.
Nu fac din această mîndrie o proprietate exclusivă. Alţii şi în alt fel o pot simţi, de asemenea.
Dar în aceste zile din urmă, filosofia a fost obligată, mai mult decît în 20 de ani de tranziţie, la prostituţie; şi nu atît prin gestul preşedintelui, cît prin ipocrita indignare a unui sistem spectacular pentru care, dacă în loc de „filosofi” s-ar fi spus „balerini” sau „ pictori”, lucrurile ar fi stat întocmai.
Nu vreau să laud virtuţile şi superiorităţile filosofiei, ar fi un simplu exerciţiu de retorică bun de spus la un curs de absolvire, pentru a consola cîţiva părinţi mereu nedumeriţi de alegerea eşuată a copilului lor. Dar trebuie să spun că ceea ce se petrece de cîţiva ani cu filosofia în România este simptomul sau manifestarea prea puţin vizibilă a unei grave derute la nivel individual, social, generaţional.

Cauzele acestei derive sînt multiple şi descrierea lor ar lua mult timp: de la eliminarea ei ca disciplină de studiu în liceu, trecînd prin incapacitatea de a reforma radical în universitate, asta şi din cauza istoriei sale controversate, amestec de ideologie şi resentiment personal, în cele patru universităţi dinainte de 1989, şi pînă la transformarea cîtorva figuri intelectuale actuale în filosofi mediatici de succes – toate acestea şi multe altele concură la deprecierea sistematică a filosofiei ca disciplină de studiu, ca spaţiu de cercetare, ca angajament personal şi ca referinţă reflexivă pentru cei care au şansa ori obligaţia de a o întîlni în viaţă.

Da, deşi sună dur, preşedintele avea dreptate în a doua formulare, cea reprimată, zice domnia-sa, la timp: „şcoala produce tîmpiţi”. A înlocuit la timp „filosofi” cu „tîmpiţi”. În felul acesta, i se părea că salvează ceva din gravitatea spunerii. Da şi nu: da, deoarece cuvîntul „filosofi” e infinit mai puţin peiorativ ori vulgar, cel puţin în aparenţă. Nu, pentru că dacă ar fi lăsat „tîmpiţi”, lucrurile s-ar fi rezolvat rapid în disputa politică de moment, vai, încă o ciocnire brutală cu un ministru. Dar cuvîntul „filosofie” e sacru: de la el se revendică toţi cei care gîndesc româneşte, toţi cei care pretind a fi cîtuşi de puţin intelectuali în această ţară de ospătari şi tinichigii. O elită autointitulată, pentru care cuvîntul „filosofie” asigură definitiv distanţa faţă de masele demne doar de dispreţ.
Care este atunci interesul presei în această poveste? De ce ar sări ea în apărarea filosofilor? Să nu ne amăgim, nu o face pentru filosofi, o face pentru ea însăşi: o ocazie în plus de a scoate rating din nimic, pentru că problema filosofiei nu vine dintr-o afirmaţie a preşedintelui (sinteză brutală, pe de altă parte, a unei gîndiri meseriaşe, tehnice, specifice liceelor industriale), ci din ce a putut deveni ea în douăzeci de ani de tranziţie democratică şi liberală: o disciplină de studiu inutilă în liceu, o anexă supărătoare pentru că neprofitabilă în universitate, un raft de cărţi într-o librărie, un nume pe ecran într-o emisiune.

Care e, în fond, treaba presei cu filosofia? De ce îşi oferă serviciile atît de darnic filosofiei? De ce nu înţelege sau de ce se face că nu înţelege că există incompatibilităţi între ceea ce ea cultivă şi cultura filosofică? De ce ar lua brusc apărarea filosofilor, cînd de ani şi ani de zile nu încetează să transforme în starlete pe oricine, mai ales ospătari şi tinichigii? De ce ar purta grija filosofiei, cînd modelul de succes e acela al ospătarului devenit milionar şi al tinichigiului proprietar de pămînturi şi afaceri? De ce ne-am interesa cu toţii de filosofie, cînd noile modele de mobilă se vînd cu cotoare de cărţi, carcase la fel de goale ca minţile vidate de orice conţinut în goana după îndestulare a proprietarilor casei? Ce fel de filosofie vrea mass-media să apere, cînd întreg ritmul său este unul care nu poate, nu are cum să îngăduie un ritm lent, şovăitor şi contraproductiv precum al filosofiei?

Condiţia (post)comunistă a vieţii cotidiene

Reflecţia dezvoltată în jurul sintagmei „condiţia postcomunistă” are, de la bun început, o dublă intenţie. Mai întîi, distanţarea de cărările bătute ale raportării la trecutul recent, acele cărări pe care se preumblă astăzi judecătorii morali ai naţiunii, pavate de bunele intenţii ale instituţiilor politice şi de rapoartele lor voluminoase. Apoi, de a propune un alt fel de lectură a comunismului şi a perioadei ce i-a urmat, o lectură dezbărată de patimi care să diabolizeze un regim şi să inocenteze un altul (sau acelaşi), o lectură care să nu stea sub presiunea dărilor de seamă, a scadenţelor sau a vreunui ochi suveran, fie el politic, moral sau cultural.

În ce mă priveşte, am înţeles să răspund acestei intenţii de-a lungul unui fir teoretic ce m-a îndrumat într-o serie de cercetări dezvoltate în ultimii ani. Este vorba de o tentativă de a înţelege, dincolo de patimi şi condamnări pompoase şi inutile, devenirea societăţii româneşti în dimensiunea tăcută, dar năvalnică şi infinit eterogenă, a vieţii cotidiene, acea dimensiune ale cărei continuităţi şi discontinuităţi rezistă încă oricărei analize ori înţelegeri exhaustive.
Viaţa de zi cu zi se dovedeşte a fi revelatorul fidel al diferitelor viteze de îndepărtare de comunism: dacă marile declaraţii politice, alegerile libere şi crearea de instituţii politice au sancţionat definitiv ruptura de organizarea politică anterioară, viaţa cotidiană păstrează în mulţimea gesturilor, comportamentelor, gîndurilor, credinţelor, valorilor, o moştenire necesară şi imposibilă: necesară, pentru că atît de mult din trecut este încă prezent, şi trebuie să fie prezent – nu te poţi debarasa ipocrit de tot ce ai trăit, nu devii democrat peste noapte, abandonînd într-o piruetă ridicolă haina comunistă, cu toate croielile şi cusăturile ei; imposibilă, întrucît ceea ce a fost trecut rămîne doar o moştenire, fără nostalgii şi fără posibilitate de întoarcere.

Desigur, nu vom putea explica ritmurile diferite de rupere de trecutul comunist ale diferitelor ţări prin recursul simplu la practicile cotidiene. Dar, cel puţin în cazul României, o explicaţie plauzibilă a slabei rezistenţe anticomuniste în timpul regimului totalitar, precum şi a chinuitoarelor ezitări şi întîrzieri din 1990 şi pînă astăzi, poate fi formulată în termenii constituirii şi, mai ales, asumării deficitare a vieţii cotidiene şi a felului în care indivizii şi grupurile au înţeles şi înţeleg să se raporteze la ei înşişi şi la relaţiile de putere pe care le-au constituit. Astfel, dacă protestul faţă de abuzurile unei puteri din ce în ce mai opresive (iar rarele excepţii sînt cu atît mai meritorii) nu a căpătat aproape niciodată o formă politică, precum în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, este şi pentru că rezistenţa nu a luat forma curajului şi a angajament public-politic, ci a fost transfigurată, deturnată chiar, în forme de pseudo-rezistenţă (sau în ceea ce s-a putut numi, într-o manieră mai mult sau mai puţin ironică şi sterilă, „rezistenţa prin cultură”), de investire totală în microgesturile şi ritualurile vieţii cotidiene, anonime, cît mai anonime şi mai insignifiante, şi deci cît mai insesizabile din punctul de vedere al unei puteri cu pretenţii panoptice. Cotidianul a fost locul în care comunismul a săpat şi a lăsat urmele cele mai adînci şi pentru că el era (şi rămîne) locul ultim de refugiu al celor, mulţi şi fără nume, lipsiţi de orice protecţie publică, politică sau profesională. Iar căderea comunismului nu a condus la dispariţia acestor urme, ci la păstrarea lor ca rutine şi inerţii protejînd indivizi şi comunităţi în faţa bulversărilor zilnice, ori, dimpotrivă, la afişarea lor ca răni deschise, atunci cînd exhibarea lor ca slăbiciuni ori neajunsuri putea aduce un profit cît de mic, în unanimitatea compasiunii occidentale.

De aceea, cred că dincolo sau, mai degrabă, dincoace, de un proces al comunismului (politic, moral, dar şi juridic), înaintea oricărei condamnări masive şi servind alte interese decît cel, primordial, al înţelegerii şi asumări trecutului, se impune încă o arheologie a vieţii cotidiene comuniste, a vieţii mărunte, repetitive, banale şi solidificate în ritualuri de supravieţuire minimă şi de practici de existenţă în comun repliate pe intimitatea comunităţii familiale ori a micii comunităţi de prieteni sau de colegi. O arheologie deci a tot ceea ce s-a întîmplat la nivel infrapolitic, sub pragul de sensibilitate al puterii, acolo unde continuităţile şi distorsiunile sînt mai puternice decît oriunde în altă parte, iar rupturile mai greu de înţeles decît revoluţiile şi reformele (ori amînările lor) din ultimii 20 de ani. O asemenea arheologie nu se va putea realiza decît foarte parţial prin instituţiile create la comandă în ultimii ani în România şi avînd ca scop explicit studierea comunismului. Aceste instituţii sînt tot atîtea tentative de a oferi un cadru formal, dinspre o iniţiativă politică, mai transparentă ori mai interesată, mai structurată sau mai degrabă declarativă, de a epuiza fenomenul comunismului românesc prin rapoarte, declaraţii şi statistici şi, mai ales, de a-l înţelege într-o culpabilitate criminală, de a-l condamna in corpore.

Ori tocmai aici e aspectul limitat al unui asemenea demers: nu în faptul că se vorbeşte despre comunism ca despre totalitarism şi nici în faptul că el ar fi fost criminal. Ambele afirmaţii sînt adevărate, tragic de adevărate. Ci în faptul că tratat fiind de la bun început ca un fenomen masiv ce trebuie condamnat, toata atenţia riscă să se focalizeze pe identificarea unor vinovaţi, instituţii, partid sau persoane, pe judecarea lor în termenii unei justiţii şi penalităţi generale, ceea ce face ca, privilegiind aspectul juridic şi moral, să fie trecute într-un plan secund sedimentele atît de diverse ale construirii personalităţii umane şi ale relaţiilor interumane. Ori tocmai aceste straturi, reactivate punctual de cei care se regăsesc în ele, care se hrănesc din ele, pe fondul inflaţiei de modele mizerabiliste de astăzi, şi dincolo de simpla, dar profitabila exploatare mediatică pînă la dezgust, creează ceea ce sociologii ar putea numi „patologiile sociale”, expresie nefericită, cu siguranţă, însă sancţionînd ordinea strîmbă în care se aşază oameni şi lucruri.

De aceea, „Condiţia postcomunistă” este un proiect în întregime de realizat încă. Asemeni condiţiei postmoderne descrise de Lyotard, ne aflăm într-o mutaţie socială, politică ori culturală în care trecutul nu va înceta să ne vină din viitor, nu sub forma unei stafii, ci a tuturor celor care sîntem pentru că am fost într-un fel sau altul, al celor care am fi putut să fim. Sub această condiţie a viitorului anterior al nouă înşine, fiecare în parte, nici rataţi, nici împliniţi, ci doar contingenţi, comunismul este tot atît de puţin numele diavolului, pe cît e postcomunismul numele mîntuirii.