În aparenţă, totul e reglat, prevăzut şi definit, dar nu-i sigur. Prima dorinţă a majorităţii oamenilor sînt banii, fără de care n-ar putea supravieţui sau ar trăi rău. Ei pun înaintea gustului sau a plăcerii de a trăi necesitatea de a strînge resurse. Muncesc, munca le pare un fundament, fără muncă ar rămîne fără bani. Dar trăiesc ei cu adevărat pentru a munci sau muncesc pentru a trăi? În principiu, recunosc că muncesc pentru a trăi. Dar recunosc unul cîte unul. Mulţimea are reacţiile „corpului social”, pentru care societatea trebuie în primul rînd să producă. Ea trebuie să producă, este adevărat, pentru un anumit număr de raţiuni, care nu se mărginesc niciodată să trăiască, să trăiască pur şi simplu aşa cum soarele străluceşte sau aşa cum lemnul arde. Pentru „corpul social”, a trăi înseamnă întotdeauna a trăi util: indivizii, pentru el, nu sînt ceea ce este în univers raza de soare sau flacăra, privite liber, fără a ţine cont de efectul lor util. Lumina soarelui face să se pîrguiască recolta, căldura flăcărilor pune în mişcare maşina. Nimeni nu este insensibil la farmecul soarelui sau al flăcării, dar nimeni nu-l ia în serios. Dacă aş vorbi serios, aşa cum o înţelege „corpul social”, sentimentul pe care l-a avut într-o bună dimineaţă omul bucurîndu-se de lumina soarelui ar face loc calculului caloriilor.
În ce mă priveşte, vorbesc despre ceva care e simplu şi nu se află nimeni care să nu-l resimtă în orice clipă: vorbesc despre viaţa care se consumă, independent de utilitatea pe care o are această viaţă care se consumă. N-ar trebui deci să iau pe nimeni prin surprindere. Vorbesc despre ceva care se află în faţa noastră, a noastră a tuturor. Dar mereu puţin în secret. Numai un limbaj oarecum confidenţial îl comunică. Bunăoară iubirea şi, pentru a rămîne în realitatea brută, realitatea pe care şi omul cel mai rudimentar o percepe, iubirea în forma senzuală: despre ea vorbim mereu cu voce scăzută. Acesta este şi sensul suveran pe care uneori viaţa îl asumă: ceea ce e suveran ţine adeseori de cunoaşterea vulgară...
Georges Bataille, Suveranitatea
Şi sînteţi convins că vorbiţi de simplitate?. Este ca şi cînd am spune că atomul este ceva simplu, din întîmplare realitatea este că simplu şi complex sînt simultane(simplucomplex ca şi relativulabsolul şi altele). Dacă atomul este atît de complex ceva alcătuit din atomi şi molecule nu poate fi simplu.Orice entitate şi universul din care face parte este finitinfinită ca entitate şi infinit de infinit ca transformare universală. Doar convenţiile noastre fac complexitatea să devină simplă şi invers. Totul este paradox iar ieşirea din el nu are decît o soluţie, convenţia.
RăspundețiȘtergere