Circulez, rien à voir - sau despre orasul asediat

Premisă

Unul dintre teoreticienii contemporani ai fenomenului politic, Jacques Rancière, introduce în textele sale distincţia dintre poliţie şi politică. Prima este înţeleasă într-un sens mai larg decît acela de instrument al statului de supraveghere şi control al ordinii publice drept o distribuire a locurilor şi funcţiilor într-o societate, precum şi maniera de legitimare a acestora. De asemenea, ea propune şi impune într-o societate o anumită configuraţie a sensibilului, astfel încît fiecărui corp să-i corespundă un loc sau o funcţie precis determinate în spaţiul social. Mai precis, din punct de vedere poliţienesc, spaţiul public nu există decît ca spaţiu al unor reguli riguros stabilite, a căror transgresare se cere pedepsită numaidecît.

Invers, politica este activitatea umană de rupere a acestei distribuţii, de dislocare şi de revendicare a unor locuri, postùri sau funcţii noi pentru indivizi sau grupuri. Spre exemplu, din punct de vedere poliţienesc, strada nu este decît spaţiul circulaţiei fluide : « circulez, rien à voir » este imperativul sub care funcţionează indivizii oarecare, în calitatea lor de şoferi sau pietoni în oraş sau pe drumurile publice. Din punct de vedere politic, strada este locul în care ne putem afirma drept altceva anonimi trecători, atunci cînd participăm la o demonstraţie, la o grevă, la un marş, asumînd astfel noi funcţii, noi identităţi, dincolo de ceea ce sîntem din perspectiva unei identificări formal-poliţieneşti.

Starea de fapt

Clujul este pe cale să devină un oraş guvernat de manieră poliţienească. Dublînd eficient poliţia tradiţională cu zeloasa poliţie comunitară, şi sub discursul ipocrit al unei discipline urbane aşa-zis specifice clujenilor, administraţia locală este pe cale să transforme spaţiul urban într-un spaţiu complet cadrilat, supravegheat, un spaţiu al represiunii intensificate, în care locuitorii sau vizitatorii săi se află permanent sub prezumţia de vinovăţie. Senzaţia pe care frăţia celor două maşinării poliţieneşti o lasă trecătorilor este aceea că pot deveni infractori dintr-o clipă în alta, hărţuiţi zi de zi de ochiul vigilent al ordinii publice.

Exemplu

Biroul meu se află pe str. Avram Iancu. Pe o porţiune de stradă cu sens unic, pe două benzi de circulaţie, există o porţiune de vreo douăzeci-treizeci de metri în care oprirea este interzisă. Nu există un motiv logic al acestei interdicţii, întrucît cele două benzi de circulaţie nu sînt afectate de eventualele maşini staţionate acolo. De la geamul biroului meu, îi văd pe harnicii angajaţi ai administraţiei locale şi ai poliţiei care sosesc cu o precizie elveţiană pentru a ridica maşinile parcate temporar pe această porţiune de drum. Locul este ideal: suficient de larg pentru a permite camioanelor să ridice maşinile (nu contează că blochează o bandă, perturbînd mai abitir traficul decît maşinile parcate); apoi, ne aflăm la doi paşi de primărie, angajaţii ei nefiind obligaţi să facă mari eforturi de deplasare. În sfîrşit, un al treilea motiv: apropierea de centru, de universitate şi de cimitir, unde sosesc multe maşini din afara Clujului. Şi care nu trebuie îndrumate, orientate, ci penalizate rapid. Unii am avut experienţa rătăcirii în oraşe mari din Occident sau a comiterii unor abateri minore: serviciile comunitare şi poliţia participă la consilierea acestor străini, aspect care ţine mai ales de ceea ce în alte texte am putut numi ospitalitatea urbană. Una cu totul absentă din meniul comunitarilor clujeni.

Anormalul, ilegalul

Dincolo de această vînare zilnică de infractori, rămîne absurditatea unei situaţii pe care o justifică doar o raţiune financiară meschină şi nicidecum una de reglementare a traficului. În condiţii de criză şi de pericol de a fi disponibilizaţi, agenţii de ordine îşi îndeplinesc norma cu asupră măsură, bătînd record după record la numărul de amenzi. De altfel, numai într-o ţară şi într-un oraş cu sensibilităţi de extremă dreaptă, chiar fascistoide, administraţia locală şi poliţia îşi pot propune, la început de an, depăşirea planului de amenzi, funcţionînd exact după acea presupoziţie extrem de gravă şi de periculoasă de care vorbeam mai sus, a speranţei că potenţialul infracţional al cetăţenilor va creşte. Dacă fondurile astfel colectate sînt mult mai mari, acest lucru nu dovedeşte neapărat că s-au comis mai multe infracţiuni, ci că aria comportamentelor urbane considerate deviante s-a lărgit, iar represiunea s-a intensificat: acţiuni care pînă ieri erau considerate legale devin de-acum ilegale, noi (sau vechi şi „normale”) comportamente sînt penalizate, restrîngînd astfel nu doar libertatea de circulaţie, ci şi, într-un sens mai larg şi mai grav, chiar libertăţile cetăţeneşti.

Un alt aspect ne face să ne îndoim de justeţea şi de caracterul democratic al acestui control sporit în spaţiul public: cuantumul amenzilor. Pentru o parcare neplătită sau cu durata depăşită, amenda este de 100 de lei, iar pentru ridicarea maşinii de 416 lei. Ne aflăm în topul european, dacă nu mondial, al cuantumului amenzilor în raport cu un salariu minim sau mediu. Astfel, prima reprezintă aprox. 15% din salariul minim şi 10% din salariul mediu, în vreme ce a doua atinge în jur de 60% din salariul minim şi 40% din salariul mediu. Dacă am face o comparaţie cu sistemul francez, de exemplu, aceste amenzi ar trebui să fie între 200 şi 1.000 de euro; în realitate, ele se situează între 15 şi 100 de euro. Diferenţa e enormă şi, ca de fiecare dată, ea este în detrimentul unei populaţii deja împovărate de taxe şi impozite.

Ce dovedeşte acest lucru?

Într-un sistem în care pedeapsa este excesivă în raport cu contravenţia sau infracţiunea comisă, avem de-a face cu periculoase alunecări spre un regim poliţienesc, în care nu drepturile şi libertăţile cetăţenilor primează, ci controlul lor sistematic, suspiciunea şi pînda permanentă, teroarea indusă de tot mai numeroşii vînători ai infractorilor pe cale să devenim noi toţi.

El mai dovedeşte că interesul prim al administraţiei locale şi al poliţiei sale comunitare nu este ordinea publică şi nici siguranţa în trafic, în ciuda găunoaselor discursuri pe care ni le livrează sistematic, de pe toate canalele locale, surîzătoarele chipuri ale guvernanţilor locali. El este în mod limpede un interes violent, profund nedemocratic, de spoliere şi de hăituire a omului de rînd, asupra căruia planează tot mai numeroase bănuieli de devianţă.

BMW

Un fapt divers pentru a încheia: de partea cealaltă a străzii Avram Iancu, în faţă Facultăţii de Drept, se află nemişcat de peste un an şi jumătate un superb BMW argintiu cu numere roşii. A plouat peste el, a nins peste el, s-a topit zăpada, l-a bătut soarele. Nimeni nu a binevoit, nici din administraţia universităţii (care se presupune că dispune acolo de cîteva locuri de parcare), nici din administraţia locală să semnaleze sau să penalizeze această prezenţă mai ilegală a acestei maşini decît a tututor amărîţilor care comit grava infracţiune de a se aşeza vreme de o jumătate de oră pe un loc nepermis. În ţările occidentale cu care zadarnic ne comparăm, maşina ar fi fost ridicată după o săptămînă, termen legal de staţionare inclusiv pe un loc gratuit. La noi plăcerea perversă a comunitarilor e mult mai mare atunci cînd pe platforma camionului este ridicată o nenorocită de Dacie, al cărei proprietar va trebui să-şi plătească poate întreaga pensie pe o lună ca amendă pentru că a făcut gestul necugetat de a veni la o înmormîntare la Cluj sau la o ceremonie de absolvire a copilului la universitate.

Si o trista confirmare a ceea ce am spus mai sus:

La trei amenzi neplătite, primăria le va ridica clujenilor maşinile



Îmi permit sa sugerez, pe aceeasi tema, un editorial excelent al lui Octavian Hoandra, din Ziua de Cluj, 20 aprilie 2010:

Opriţi hărţuiala poliţienesc-regizorală din centrul Clujului!